Viaţa unui şlefuitor de diamante. Cum se făcea în România prelucrarea pietrelor preţioase din Africa de Sud

Viaţa unui şlefuitor de diamante. Cum se făcea în România prelucrarea pietrelor preţioase din Africa de Sud

Sorin Wiederman

Timp de peste 14 ani, Sorin Wiederman a lucrat în Bucureşti, la o fabrică de şlefuire a diamantelor, şi a transformat pietre în adevărate opere de artă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Visul lui Sorin Wiederman (56 de ani) a fost acela de a emigra în Israel. Născut în Bucureşti, a crescut cu poveştile triste din viaţa familiei sale, povestite de bunici, respectiv sfârşitul tragic al rudelor sale, ucise în timpul pogromului de la Bucureşti de la începutul anului 1941.

Când a mai crescut, a mers să viziteze ţara urmaşilor lui David, de care s-a îndrăgostit pentru totdeauna şi şi-a spus că într-o zi va trăi şi el acolo. A renunţat la Facultatea de Filologie după doi ani de studierea limbii franceze şi a început să-şi caute de muncă, dorind să înveţe o meserie care să-l ajute să se descurce în noua ţară.

Filologul care a muncit în fabrică

„Mi-am dat seama că limba franceză nu mă ajuta în Israel, nefiind o ţară francofonă şi m-am gândit să caut ceva mai practic“, mărturiseşte el. Era în anul 1992 când mai mulţi israelieni au deschis în România primele fabrici de şlefuit diamante, în colaborare cu unităţile meşteşugăreşti. „Am văzut anunţul în ziar şi m-am prezentat şi eu. Veneau 10-15 oameni, majoritatea cu studii, şi, după o lună de probă, rămâneau unul-doi. Eu am rămas“, povesteşte bărbatul.

Aşa a început pentru el aventura într-o meserie nerecunoscută la acea vreme în România, cea de şlefuitor de diamante. Sediul fabricii la care a lucrat el, care se numea Diaroma, era în Bucureşti, în zona Romexpo. „Era o hală mare, nu avea nimic deosebit, care să atragă atenţia, la exterior având montate camere. Dacă se declanşa alarma, veneau agenţii de pază. Nu au fost probleme deosebite, doar îmi amintesc de o situaţie când, într-o noapte, au fost descărcate mai multe cutii cu vopseluri pentru renovarea fabricii. Când s-au deschis uşile, a intrat şi căţelul care se pripăşise la noi. În acea noapte, alarma a sunat de mai multe ori, până când agenţii de pază să descopere «infractorul» cu patru picioare“, râde el.

Rarităţi: diamante roşii, albastre sau aurii

Când a văzut cum din mâinile sale ies opere de artă a îndrăgit meseria. Şi acum vorbeşte despre ea ca despre un lucru drag lui. Spune că „o piatră de diamant neşlefuită nu are nicio valoare, întrucât caratele înseamnă claritate, faţetele să fie perfecte, să nu aibă spărturi, altfel îi scade valoarea“. Tehnica prelucrării diamantelor a învăţat-o de la israelieni. Instructorul său, pe care îl chema Dov, îi mărturisise că, timp de un an, a lucrat la un diamant de mărimea uni ou de struţ, care mai apoi a fost expus la un muzeu din Turcia.

Pietrele în stare brută erau cumpărate de patronii israelieni din minele din Africa de Sud, din Rusia sau de la bursele de profil, cele mai multe de la Anvers sau Tel Aviv. Un colet conţinea şi 3.000 de pietre. Cele mai mici erau cât gămălia unui ac, iar cele mai mari - cât unghia. Majoritatea erau incolore, dar a avut ocazia să admire şi diamante rare, de culoare roşie, care au căpătat această culoare de la minereul de fier unde s-au format, dar şi albastre, galbene sau aurii. „Acestea se numeau pietre de investiţie, anul următor putând chiar să-şi dubleze valoarea“, explică el.

De la bulgăre, la diamant

Prima operaţiune era tăierea unui bulgăre de diamant în formă dreptunghiulară sau de forma unei piramide. Apoi, începe prelucrarea propriu-zisă. Diamantul ce urma să fie supus operaţiunii de prelucrare se prindea de un mic dispozitiv de la capătul unui strung şi apoi totul depindea de măiestria şlefuitorului.

Faţetele se făceau după ce se prindea mineralul cu cleme într-un dispozitiv şi se şlefuia cu un disc abraziv, pe care era presărat praf de diamant. „Diamantul fiind foarte dur, nu poţi să şlefuieşti decât diamant pe diamant. Dintre safire şi rubine, are duritate de zece, în timp ce restul pietrelor preţioase au o duritate de doar jumătate“, explică fostul şlefuitor. Realizarea unei faţete dura trei minute. Unele diamante aveau până la 50 de faţete. Majoritatea căpătau formă rotundă, dar unele luau forma unei lacrimi, a unei inimi şi chiar a unui căluţ. Fiecare angajat primea piatra cântărită, iar diamantul se recântărea după fiecare operaţiune, pentru a se vedea cât s-a pierdut din diamant prin şlefuire.

Cei aproximativ 30 de angajaţi erau plătiţi regeşte, primind lunar cam trei salarii medii la acea vreme. Nu se putea fura, toate pietrele fiind numărate şi cântărite, însă, nu de puţine ori, în momentul în care se prelucra, piatra sărea şi muncitorii stăteau ore întregi să o caute la bancul de lucru. După şlefuire, piatra căpăta o valoare în funcţie de dimensiune şi de prelucrare. Cele mici, cât gămălia unui ac, costau în anii `90 suma de 100 de lei.

Fabrica Diaroma s-a închis în anul 2007, după ce patronii israelieni nu s-au mai înţeles cu autorităţile. „La acea vreme, meseria nu era trecută în nomenclator şi israelienilor li s-a cerut prea mult. Pe de altă parte, ei au început să reclame faptul că ne dădeau şi nouă prea mulţi bani, aşa că şi-au mutat toţi fabricile în Thailanda, acolo unde forţa de muncă era mai ieftină. Erau trei fabrici, una dintre ele s-a închis înaintea noastră, iar de cea de-a treia nu-mi mai amintesc“, spune Sorin Wiederman.

Experienţa căpătată la fabrică nu i-a folosit la nimic. S-a îmbolnăvit şi nu a mai putut pleca în Israel. Acum, este administratorul Templului Coral din Bucureşti. Îşi aduce aminte de meseria sa doar atunci când un cunoscut îl pune să recunoască dacă piatra este diamant sau zirconiu.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările