Viaţa fabuloasă a unui comandant de navă în România comunistă: „Carpetele cu «Răpirea din serai» se vindeau ca pâinea caldă“

Viaţa fabuloasă a unui comandant de navă în România comunistă: „Carpetele cu «Răpirea din serai» se vindeau ca pâinea caldă“

George Rusu Arhivă personală

Pentru fostul comandant George Rusu, meseria a fost mai mult decât o pasiune: a fost însăşi viaţa sa. Şi-a făcut datoria şi în perioada comunistă şi după Revoluţie, când a mai apucat să comande rămăşiţele flotei româneşti.

Ştiri pe aceeaşi temă

În fiecare dimineaţă, fostul comandant George Rusu, de 76 de ani, merge la o cafenea din centrul Constanţei pentru a se reîntâlni cu foşti colegi. Nu se satură niciodată să depene poveşti de pe vremea în care nava îi era casă.Are marea în sânge, tatăl lui fiind tot marnar. Fostul lup de mare a acceptat să dezvăluie pentru „Adevărul de Weekend“ cum era viaţa unui marinar altădată....  
 
„Weekend Adevărul“: De unde pasiunea dumneavoastră pentru viaţa pe mare? 
George Rusu: Tatăl meu, Teodor, a fost, la rândul său, om al mării. Era la Istanbul când m-am născut eu, îmbarcat pe una dintre pasagerele României, „Basarabia“ sau „Transilvania“. A primit o telegramă în limba germană, pentru că era perioada ocupaţiei germane, în care se spunea că are un băiat de 4,200 kilograme şi îl cheamă Ionel George. Chiar aveam o poză cu tata pe vas citind telegrama. 
 
V-a povestit cum era viaţa de marinar în vreme de război?
La acea vreme, aurul era monopol de stat. Nici nu puteai să-l treci de frontieră şi, dacă Poliţia te prindea cu aur în casă, te aresta. Şi atunci, tata, cu intuiţia lui de ţăran cu picioarele pe pământ, a găsit altă soluţie. Cu banii câştigaţi pe navă se ducea în bazar la turci şi cumpăra bucăţi de doi metri pe un metru şi jumătate de talpă. Talpa în timpul războiului se dădea numai la armată, iar restul populaţiei purtau pantofi de mucava. Tata făcea valize din talpă şi le umplea cu roşcove, măsline şi ce mai găsea prin bazar. Din talpa de la patru valize ieşeau 50 de pingele pe care le dădea unui cizmar şi ăla făcea încălţăminte. O pereche de pingele costa doi cocoşei de aur.
 
 
Cum s-au cunoscut părinţii dumneavoastră?
Mama, Anastasia, era grecoaică, din Tulcea, şi tata dintr-o comună de lângă, unde jumătate erau români şi jumătate de bulgari. Trăind acolo, aproape de malul Dunării, a învăţat foarte multe limbi străine. Ştia nu mai puţin de nouă limbi străine, printre care şi turcă şi arabă. În tinereţe, tata era îmbarcat în serviciul SMR. Când ajungeau vapoarele la Galaţi şi Brăila, o parte din echipaj mergea acasă. Cum de la Tulcea până în comuna tatei sunt vreo 17 kilometri şi nu aveai cum să ajungi repede, cel mult puteai să iei o căruţă, el  stătea peste noapte la hotelul bunicului meu matern. Între mama, o tinerică frumoasă, de 19 ani, şi tata, un timonier cu borsalină, cu guler cu blană cu baston cu măciulie de argint s-a născut o frumoasă poveste de dragoste. 
 
Aţi copilărit alături de greci, turci, bulgari.
M-am născut în Piaţa Chiliei, pe strada Aviator Romeo Popescu, acolo unde era casa bunicei mele. Apoi, părinţii mei au vândut casa şi ne-am mutat pe Bulevardul Lenin, lângă Spitalul Militar. Din păcate, ea nu mai există acum, a fost demolată chiar în ultima zi de viaţă a lui Nicolae Ceauşescu. Acum, pe locul casei noastre s-a ridicat un bloc de 10 etaje. 
 
Aveaţi marea aproape.
Da, marea era în spatele casei, la 50 de metri. Făceam o baie dimineaţa şi una seara. 
 
„Chiriaşii“ Petea, Nataşa, Saşa şi Arcadie
 
Asta a fost partea frumoasă a copilăriei. Dar aţi prins războiul, ocupaţia sovietică. Cum a fost? 
Da, tata mi-a povestit după ani ce s-a întâmplat în oraşul nostru în timpul ocupaţiei străine. Spitalul Militar era ocupat de ruşi şi acolo am învăţat primele cuvinte în limba rusă. Soldaţii nu aveau voie să iasă din incintă şi ne dădeau nouă, copiilor, câte un parfum, „Carmen“ se numea, cu care mergeam la cârciumi particulare, pe care primeam la schimb câte o sticlă de votcă. Casa noastră avea multe camere şi ne-au băgat cu forţa un rus ca să locuiască la noi. Era şoferul comandantului spitalului. Pe şofer îl chema Petia şi era un băiat ce nu s-a pomenit. De câte ori venea acasă îmi aducea o bomboană, o ciocolată. Îmi amintesc şi o întâmplare hazlie. Ofiţerii ruşi aveau voie să cumpere de pe piaţa locală fel de fel de chestii şi să le trimită în Rusia o dată pe lună, iar plutonierii şi subofiţerii o dată la două luni. Şi vine într-o zi Petea supărat. «La fiecare lună pachet pachet, da Petea nimic». Şi s-a urcat în podul nostru, unde a găsit nişte doage de butoi şi nişte cărămizi şi le-a înlocuit cu ce produse erau în pachetul colonelului. Şi aşa a plecat pachetul către familia colonelului, în Rusia. După vreo două luni, se întâlneşte tata cu colonelul: «Tovarăşe Tudor, se văita el tatălui meu, vama noastră este de vină. Uite ce mi s-a întâmplat...». Tata, care ştia cine este vinovatul, tăcea mâlc.
 
Ruşii sunt recunoscuţi pentru faptul că beau mult.
Da, odată Petea s-a îmbătat şi nu s-a dus la serviciu. După ce a trecut prin mâna NKVD-ului a fost trimis la garaj. Numai că aici, din cauza motorinei, a făcut o infecţie urâtă la mână. S-a vindecat numai după ce tata i-a făcut rost de penicilină şi după ce l-a convins să meargă la biserica Sfântu Gheorghe care era lângă casa noastră. «Mă, Petea, tu eşti creştin. Hai la biserică!» i-a zis tata. La îmbrăcat cu un palton de-al lui, i-a pus o căciulă în cap şi aşa au plecat la biserică. Aici, Petea al nostru a început să facă nişte mătănii şi nişte cruci din alea largi lipoveneşti... Nu ştiu dacă penicilina sau mersul la biserică i-a făcut bine. Cert este că rusul nostru s-a vindecat.
 
 
A fost singurul rus pe care l-aţi cazat?
Nu, ni l-a luat pe Petea şi ne-a adus-o pe Nataşa, o afurisenie de femeie. Ne dispreţuia. Ea era elementul cuceritor. Dar era de o prostie rară: ea nu ştia că se încuie uşa cu cheia, ea lua ivărul de la uşă. Era sigură că dacă ia ivărul de la uşă nu mai intră nimeni în camera ei. A stat la noi vreo şapte luni. Apoi a venit Saşa, care lucra pe maşina de aprovizionare a spitalului. Rusul se ducea prin comune, pe câmpuri şi rechiziţiona animale: vaci, vite, ce găsea. Odată, nu a găsit decât porci. Problema era că garnizoana era din Asia Centrală şi nu putea să le pună pe masă carne de porc. Dar ce a făcut el? Pe drum, a întâlnit maşina abatorului din Constanţa. «Toate vacile la noi, porcii la voi», i-a zis el şoferului. «Nu se poate asta, am factură pe marfă», i-a răspuns românul. Dar argumentul nu a ţinut şi astfel rusul a făcut schimbul de marfă.
 
Primea şi familia dumneavoastră ceva de la ruşi?
Pe lângă Saşa ne lipeam şi noi de câte un muşchiuleţ. Seara, ai mei făceau friptură şi mâncam cu toţii.
 
Cu Saşa s-a termina ocupaţia sovietică a locuinţei?
Nu, a mai fost unul, Arcadie, georgian, care era intendent al spitalului. Ăsta dacă putea, vindea şi spitalul. Ţin minte că, la un moment dat, Arcadie ăsta ne-a adus vreo doi metri de stofă din care era confecţionată uniforma militară rusească, de culoare verde închis. Şi mama mi-a făcut atunci bluză şi pantaloni. Era material bun. Când ne-am uitat pe spatele stofei, am descoperit că materialul era produs în Michigan, SUA. Probabil ce rămăsese de la război.
 
Cum era să fii elev într-o Românie în care se instaura comunismul?
În 1949, am început şcoala primară. Era atunci Şcoala 5 băieţi, aşa se numea, după care am dat examen la Liceul „Mircea cel Bătrân“, în anul 1956. Am făcut parte dintr-o generaţie norocoasă din acest punct de vedere pentru că am apucat pleiada de profesori care rezistaseră războiului şi bolşevicilor. Erau dascăli şcoliţi în străinătate. Apoi, au venit lăudătorii. 
 
Dar în acea perioadă clădirea liceului era ocupată de ruşi.
Da, primele cursuri le-am făcut la Liceul „Ana Ipătescu“, întrucât în liceu funcţiona comandamentul rusesc. După ce ruşii au plecat, în '58, câteva zile nu am făcut şcoală pentru că am mutat tot inventarul liceului de la „Ana Ipătescu“ la „Mircea cel Bătrân“: de la canapele la instrumente muzicale, pentru că liceul avea fanfară la vremea aceea, de la animale împăiate la bănci cu cadru metalic şi blat din lemn de stejar. Îmi amintesc că atunci când am intrat în liceu era jale. Ruşii spălaseră cu motorină parchetul de stejar.
 
 
Diferenţa dintre „focar“ şi „fochist“
 
După liceu aţi optat, firesc, pentru şcoala de Marină...
Da, m-am dus la Şcoala Superioară de Marină, care avea sediul în cartierul Coiciu, să dau examen, dar, din păcate, nu avea decât secţia de mecanică. Şi tata când a auzit asta s-a îngrozit şi mi-a zis că nu este cazul să mă fac marinar. Ce se întâmpla? În perioada respectivă, încă mai erau nave cu cărbuni. Era o nenorocire să fii focar, nu fochist, la tropice, şi să bagi cărbuni în focar... Îmi spunea tata că un focar care băga cărbunii în foc consuma 10 litri de apă într-un cart. Stătea în pielea goală, doar cu un chilot şi în picioare cu galenţi de lemn. 
 
Şi ce hotărâre aţi luat?
M-am dus să dau examen la Galaţi, la Construcţii Navale. Fiind bun la matematică, am intrat din prima, însă visul meu rămânea acela de a mă face marinar. Îmi plăceau şi construcţiile navale, drept dovadă că toată viaţa mea am construit bărci din lemn. Însă, atunci, nu era momentul. Erau anii '60. Pe navele venite în doc la reparaţii era mizerie, oameni cu pregătire superioară îmbrăcaţi cu salopete murdare, am avut sentimentul că nu  asta e meseria pe care vreau să fac eu... Pe urmă, vedeam ce înseamnă să duci o altă viaţă. Tata venea la Galaţi cu vaporul şi de pe el coborau băieţi tineri cu pantofi de Pireu, jachete de Alexandria, apăruseră cămăşile semitransparente, nailonul şi, ca orice băiat tânăr, eram invidios.
 
Cum a fost scurta perioadă în care aţi fost student la Galaţi? 
Făceam practică la Uzinele Progresul Brăila şi dormeam într-un cămin. Vreau să vă spun că erau condiţii groaznice. Aveam picioarele de la pat băgate în cutii de conservă pline cu apă ca să nu se urce ploşniţele. Cu toate acestea, mă alesesem cu nişte pişcături pe picioare... când am văzut treaba asta, m-am dus să dorm la un cămin studenţesc din Galaţi. Ca să ajung la timp la Brăila mă trezeam la ora 6.00, luam primul accelerat din Galaţi către Brăila şi la 7.30 eram cu caietul de practică în mână. Însă, într-o zi văd un afiş în gară: «Şcoala Superioară de Marină Constanţa anunţă cursuri de trei ani  pentru secţiile punte, maşină, electromecanică». Imediat, m-am dus la secretariat, mi-am luat dosarul şi m-am dus Şcoala de Marină, am dat examen pentru  secţia punte şi am intrat.
 
Părinţii cum au reacţionat la veste?
Maica-mea bănuia că nu sunt pe unde trebuie. La un moment dat, am reuşit să vin acasă. Dar ce se întâmpla? Când ne-a dat echipamentul de marină, nu aveau şi panglici pe care să scrie „Şcoala Superioară de Marină“ şi ne-a dat unele cu „Marina Militară“. Când m-a văzut mama cu panglică cu „Marina Militară“ s-a speriat că m-au luat în Armată. În zadar sergentul care mă însoţea i-a zis că sunt elev la Marina Civilă. Cu toate acestea, am ieşit cu gradul de locotenent deşi am făcut secţia civilă, dar aveam cunoştinţe de artilerie, de torpile, de atac. Am luat examenul de diplomă cu nota 10. 
 
Era nevoie de specialişti în Marină la vremea aceea. Era avânt muncitoresc pe şantierele navale...
Da, şantierele noastre navale începuseră să lucreze. Eram în anul 1965. La Galaţi se scotea navă după navă. Începuse Severinul să facă vapoare, şi Olteniţa, dar doar pentru export. Era nevoie de personal calificat şi atunci ne-au mai tăiat din ştiinţele sociale şi am făcut 3 ani în loc de 4, fiind o necesitate a economiei. Însă, la sfârşitul anilor de studiu am aflat că în loc să ne dea diplome de absolvire ne dau nişte certificate. Cum asta? A ieşit un fel de protest, câţiva dintre colegii mei nu au vrut să ia aceste certificate şi atunci Ministerul Forţelor Armate şi Ministerul Învăţământului au făcut o listă de 14 materii la care să dăm diferenţe.
 
Ce-aţi făcut prima dată când aţi terminat şcoala?
După ce a cântat marşul, am rupt-o la fugă pe jos, până acasă. Eram bucuros că am scăpat.
 
Pe navele venite în doc la reparaţii era mizerie, oameni cu pregătire superioară îmbrăcaţi cu salopete murdare, am avut sentimentul că nu  asta e meseria pe care vreau să fac eu... Pe urmă, vedeam ce înseamnă să duci o altă viaţă. Tata venea la Galaţi cu vaporul şi de pe el coborau băieţi tineri cu pantofi de Pireu, jachete de Alexandria, apăruseră cămăşile semitransparente, nailonul şi, ca orice băiat tânăr, eram invidios.
 
„Secretarul de partid de pe navă a sărbătorit moartea lui Dej“ 
 
-Şi aşa a început aventura pe mare.
Mai întâi am fost stagiar pe nava „Oradea“. Eram în Marea Nordului, când am aflat că a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej. 
 
Aţi sărbătorit sau aţi jelit?
Am oprit vaporul, am tras cu sirena, a fost un moment de reculegere. Însă, în cabina sa, secretarului de partid sărbătorea, era veselie mare. Şi bătrânii marinari de pe vas spuneau: «Îi fac ăştia pomenirea lui Dej. Da' de aseară au început şi n-au terminat-o încă...».
 
Ce a urmat după „Oradea“? 
După ce am făcut două voiaje pe „Oradea“ m-au dat pe „Tulcea“. Este nava cu care am ajuns prima dată în Grecia. Aici am văzut ce înseamnă să ştii limbi străine. Pe mine mă puseseră să dau la munca de jos. La vremea aceea, cum plasticul nu era la modă, măslinele se aduceau în butoaie de unică folosinţă, din fag. Fagul este cel mai prost lemn, care nu rezistă, se înnegreşte. Cei care făceau doagele le legau cu nişte sârme care nu ţineau şi la descărcare se rupeau. La Vamă, existau doi pontatori: unul de la noi şi unul de la ei, de la vamă. Cum al nostru nu ştia greceşte, iar grecii nu ştiau engleză, se certau. Auzind o întrebare a vameşului grec, i-am răspuns în limba lui şi acesta mi-a zis să vin să meargă treaba mai repede. «Nu pot, i-am zis, căpitanul hotărăşte cine se ocupă de Vamă». Însă, au vorbit grecii cu căpitanul nostru şi aşa am ajuns eu la pontat marfă şi colegul meu la munca de jos.
 
Nu aţi mers să vă căutaţi strămoşii în Grecia?
Am vrut, dar nu mi s-a permis. Seara, în timp ce noi ne plimbam prin oraş, am dat peste vameşi, care ne-au chemat la masa lor. Noi aveam trei parale în buzunar. Din vorbă în vorbă le-am zis că bunicul meu matern stă la 100 de kilometri distanţă de locul unde eram şi le-am cerut voie să iau un autobuz cu care să plec dimineaţa şi să mă întorc seara. 
 
Şi v-au permis?
La ei era dictatură militară. Ce mi-e dictatura militară ce mi-e comunismul. M-au pus să fac cerere. Am făcut-o în greceşte. A doua zi aşteptau ştampila, care nu mai venea şi tot aşa m-au amânat. Mi-am dat seama că se căutau motive ca să nu mă lase. Apoi mi-am zis că a fost mai bine aşa că apoi mă luau ai noştri la ochi...şi aşa mă suspectau că vorbeam prea multe limbi străine...
 
Ce limbi străine cunoaşteţi?
Rusa, bulgara, greaca, italiana, franceza, spaniola, engleza şi mă descurc puţin în turcă. Cunosc alfabetul arăbesc. Acum, la 76 de ani, m-am apucat de chineză. Ştiu 160 de idiograme. Până la 3.500 mai am puţin...(râde)
 
Cum a ajuns spionul Nicolae Ţurcanu în vizită pe vapor
 
Provenind dintr-o familie cu rude în străinătate tatăl dumneavoastră nu a fost urmărit?
După Revoluţia din 1989, băiatul meu a făcut o cerere la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi acolo a găsit dosarul tatălui meu. Într-o notă informativă, un turnător spunea despre tata că este un marinar desăvârşit, că are experienţă pentru că a fost nave străine, însă este un singuratic: pleacă în oraş singur şi se întoarce singur. «Soţia, fiind grecoaică, se recomandă urmărirea operativă», se cerea la finalul caracterizării. Tata bănuia că este urmărit, şi la fel că şi eu sunt urmărit, pentru că mereu îmi zicea: «Să stai cu uşa la cabină deschisă tot timpul ca să nu zică cineva că vorbeşti vrute şi nevrute. Nu face bancuri şi vorbeşte tare să te audă toţi».
 
Cum a continuat aventura dumneavoastră pe mare?
Ca Ofiţer 3 am plecat pe „Piteşti“, care-l avea comandant pe Octavian Pleşoianu, jumătate grec. Apoi am făcut două voiaje cu „Baia Mare“. Eram Ofiţer 2 şi în perioada aceea ieşise prima promoţie de ofiţeri militari care nu prea le aveau cu limbile străine şi serviciul nostru avea grijă ca pe lângă un comandant să dea un băiat tânăr vorbitor de limbi străine. Aşa, m-au făcut pe mine peste noapte secund şi m-au dat pe „Caransebeş“. Am stat mult timp acolo. Atunci mi s-a născut şi primul copil. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat. Am primit vestea că am un băiat pe care îl cheamă Dragoş Filip. Erau nume puse de socrii mei. «Scoate votca», mi-au cerut colegii. Şi am scos-o, ce era să fac, însă, când am ajuns acasă, m-am dus la Starea Civilă care era în spatele Muzeului de Istorie, ca să-i schimb numele băiatului. Doamna aia că nu se poate, că e înregistrat, dar am scos «argumentul»: un carton de Kent. Şi imediat s-a rezolvat: a luat o carioca şi a şters numele Dragoş Filip inclusiv de la cotor, şi a trecut Antonios Marius. Antonios era nume grecesc, iar Marius i-am zis după numele soacrei, pe care o chema Maria, că nu puteam să mă pun rău cu ambii socri deodată. Când am ajuns acasă şi a văzut socrul meu certificatul a spus doar atât: «Grecii ăştia...».
 
Pe ce nave aţi mai navigat?
Am dat examen de căpitan şi am deţinut această funcţie pe „Caransebeş“, pe „Iaşi“, pe „Maramureş“, toate nave de transport mărfuri. „Maramureş“ era o bijuterie, fusese construit în Japonia. Cu această navă am făcut de două ori înconjurul Africii. Cum Canalul Suez era blocat din cauza războiului, aici fiind scufundate nave, făceam câte cinci luni de voiaj.
 
Aţi ajuns şi în SUA. Cum vedea un marinar din blocul socialist ţara tuturor posibilităţilor? 
În anii '70, când primele nave româneşti au ajuns în SUA, după ce Nicolae Ceauşescu a început să aibă legături cu SUA, Nicolae Ţurcanu, unul dintre telegrafiştii paraşutaţi în România în 1943, care făcea parte din operaţiunea „Ranji“, ce urmărea luarea legăturii cu Iuliu Maniu, a venit la noi pe nava „Iaşi“. Din grup făceau parte maiorul David Russell, operatorul Nicolae Ţurcanu (n.r. ‒ indicativ secret „Reginald“) şi Nicolae Pira – călăuză. Aceştia trebuiau să treacă Dunărea în România şi să ia legătura cu Iuliu Maniu, însă numai Ţurcanu a ajuns în Bucureşti, maiorul englez fiind asasinat în condiţii încă neelucidate. Operatorul a reuşit să transmită mesajele opoziţiei din casa prinţului Barbu Ştirbey.
 
Cum arăta Ţurcanu? 
Era un bătrân de vreo 70 de ani, înalt, cu un baston sabie, care avea înăuntru o tijă pentru că acolo te atacă negrii noaptea. Avea un cap mare, era lat în spate şi cu  mâini puternice. Vorbea frumos, se vedea că era un om studiat, îşi măsura cuvintele.
 
Cum l-aţi primit?
Noi, prima dată, l-am privit suspicioşi. Primisem indicaţii în ţară să nu vorbim cu legionari, etc.
 
Şi?
El a văzut că suntem speriaţi şi s-a întors a doua zi cu o diplomă în care se spunea că a fost decorat de Nicolae Ceauşescu pentru că i-a gonit pe fascişti din România. 
 
Ce făcea Nicolae Ţurcanu în SUA?
La vârsta lui, încă lucra ca telegrafist pe o navă. Ne-a povestit că avea o casă lângă New Orleans şi că după mulţi ani de când stătea în America a cerut să i se aducă copilul pe care-l făcuse cu o româncă, numai că şi-a dat seama că i s-a trimis alt băiat....
 
Pielea cu viermi, combinaţie fatală
 
Ce mărfuri încărcaţi din America?
Noi le duceam produse laminate de acolo luam piei din Texas pentru industria prelucrătoare. Îmi aduc aminte că după trei voiaje cu piei mi-am distrus vaporul care era nou nouţ. Pieile, care fiecare cântărea 25 de kilograme, se recoltau pe câmp la 40 de grade Celsius, iar noi le primeam cu bucăţi mari de carne pe ele în care colcăiau viermi mari, albi. Peste ele se aruncau câteva lopeţi de sare. După un voiaj cu piei, toată coverta vaporului era înflorită, iar lemnul pe care se depozita marfa ca să nu atingă fierul era plin de viermi. Era un miros nenorocit. Am luat de la Navlomar 25 de kilograme de cafea verde pe care am ars-o în hambare ca să scot mirosul, dar nu am reuşit. Pieile, prin tasare, lăsau o zeamă care se aduna în santină. Când trăgeam santina rămânea cât e oceanul ăla de albastru o dungă galbenă. Cădeau pescăruşii din zbor de mirosul ăla. Când descărcam eram atacaţi de musculiţe mici, negre, care atacau la mână unde este pielea sensibilă. Ne treceau durerile după o lună. 
 
Şi cum aţi scăpat de miros şi de mizerie?
Spre norocul meu, când eram în şantier cu nava, era alături un vapor rusesc făcut în Finlanda. Când m-am uitat la ei în hambar am văzut că au lemn de molid de şase metri lungime, care îi scăpa de miros. Şi într-o zi m-am întâlnit cu nostromul lor şi i-am zis că vreau lemnul lor. L-am căpătat pe vreo 10 sticle de votcă. 
 
Ce nave aţi comandat?
Am fost comandant pe „Iaşi“, pe care fusesem secund, şi făceam trasee spre Statele Unite, unde transportam geamuri. Aveam o încărcătură de 4.500 de tone de geamuri. După Iaşi, am ajuns pe „Azuga“ şi apoi pe „Neptun“.
 
Aţi comandat şi Neptun, vasul care poartă numele Zeului mării.
Da. Nava a fost construită în anul 1976 într-un şantier din Polonia, în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o organizaţie creată sub tutela URSS, din care făceau parte mai multe ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est. Nava era concepută pentru învăţământul maritim, dar ea putea transporta şi produse diverse. 
 
Aţi preluat nava din şantier?
Am plecat în iarna anului 1976 cu trenul în Polonia. Din păcate, birocraţia a făcut să nu fim prezenţi la construcţia vasului. Am ajuns prea târziu şi am schimbat doar ce se mai putea. Însă, în ciuda problemelor, Neptun era o navă frumoasă, fiind concepută pentru învăţământul maritim. Era o navă de ultimă generaţie, care avea montat inclusiv un calculator de încărcare şi stabilitate, un mare avantaj la vremea aceea. Era însă foarte dificilă în timpul manevrelor. Când bătea vântul, te învârtea în loc. Constructorul se zgârcise şi nu îi montase o elice transversală. Oriunde mă duceam cu nava, trebuia să angajez două remorchere, întrucât nu puteam să fac singur manevrele. Nu mai spun că, atunci când eram pe Dunăre, eram spaima tuturor.
 
Dar pe furtună se comporta bine?
Da. Pe ea au făcut şcoala mii de studenţi care nu erau nici civili, nici marinari.
 
Cum aţi plecat de pe Neptun?
Au fost câteva acuzaţii dovedite a fi nefondate, eu fiind suspect de încasarea unor bani, dar şi însuşirea unei bărci turceşti abandonate în Marea Egee. M-am apărat cu probe şi, după ce am dus la Procuratură dovezi ale nevinovăţiei mele, printre care inclusiv jurnalele de bord şi facturi, anchetatorii mi-au închis dosarele. Apoi, am fost trimis pe o altă navă care a făcut istorie, pe „Târgu Frumos“. Aici m-a prins Revoluţia. Eram cu nava în Las Palmas, în Spania. 
 
După un voiaj cu piei, toată coverta vaporului era înflorită, iar lemnul pe care se depozita marfa ca să nu atingă fierul era plin de viermi. Era un miros nenorocit. Am luat de la Navlomar 25 de kilograme de cafea verde pe care am ars-o în hambare ca să scot mirosul, dar nu am reuşit. Pieile, prin tasare, lăsau o zeamă care se aduna în santină. Când trăgeam santina rămânea cât e oceanul ăla de albastru o dungă galbenă. Cădeau pescăruşii din zbor de mirosul ăla.
 
 
Revoluţia l-a prins în timp ce se îndrepta spre Cuba
 
Cum aţi aflat de Revoluţie?
Auzisem ştirile la radio, în Spania. La Las Palmas, am ţinut vaporul pe barba mea, vreo şase zile să vedem cum se desfăşoară lucrurile mai departe în ţară. Dacă se schimba regimul, se schimbau şi contractele. Trebuia să mă duc în Cuba să încarc vaporul cu zahăr. Ce să fac? Erau ştiri în care vedeam plutonieri cu burţile mari, care îşi puseseră casca invers. Armata noastră nu era armată, armata noastră culegea castraveţi şi cartofi. 
 
Şi aţi plecat în cele din urmă spre Cuba?
Da, când lucrurile s-au mai liniştit am plecat în Cuba şi am încărcat vaporul cu zahăr. Am fost apoi pe „Băileşti“, cu care am făcut voiaje excepţionare. Încărcam marfă din Almeria, Spania, şi descărcam la Anvers, Belgia. 
 
Contrabandă cu carpete 
 
Eraţi înainte de Revoluţie, pentru mulţi români, singura cale de a fuma o ţigară bună, de a se spăla cu un săpun de lux sau de a îmbrăca o haină la modă. Ce mergea cel mai bine?
La început, carpetele. Se construia mult. Lumea se muta la bloc şi trebuia pus ceva pe pereţi. Cum piaţa internă nu asigura aşa ceva, le aduceam noi carpete. Se vindeau ca pâinea caldă cele cu „Răpirea din Serai“, „Tarantela“, „Bătălia de la Trafalgar“, o carpetă ţin minte cu cerbul pe dreapta şi cerbul pe stânga... carpetele erau mari, mijlocii şi mici.
 
Autorităţile închideau ochii...
Am avut la Constanţa un prim-secretar, Vasile Vâlcu, care înţelesese că dacă vrei să meargă omul pe mare nu-i dai decoraţii, ci bani. Lefurile erau mizerabile. Eu aveam 2.800 de lei când eram comandant pe Azuga. Un şofer de tramvai avea mai mult ca mine. Şi aşa se face că în Constanţa era o consignaţie unde duceai produsele să le vinzi, iar statul român îşi lua comision. Asta a durat până într-o zi când s-a dat o lege că orice bun dobândit în străinătate cu scopul de a fi revândut se cheamă contrabandă. 
 
Toate măsurile drastice duc la contramăsuri. Ce-aţi făcut?
Ne-am adaptat. Am continuat cu cafeaua din Brazilia. Ţin minte că în ultima săptămână înainte de a ajunge în ţară se prăjea cafeaua pe navă. Era ca la moară în bucătărie. Aveam şi aparate de sigilat pachete. Ambalam cafeaua în pungi de kilogram, ca să fie mulţumiţi clienţii. Dar noi o făceam la scară mică. În schimb, polonezii aveau tancurile pline cu votcă şi o vindeau în Anglia. Numai pe marinari îi făceau bişniţari, dar când plecau echipele noastre de fotbal în străinătate, fotbaliştii nu veneau cu casetofoane şi magnetofoane? 
 
Altă soluţie să câştigaţi bani nu era?
Mai făceam câte o corabie cu trei catarge care se vindea cu 25 de dolari. Un marinar începător avea 90 de cenţi pe zi. Dar, noi eram furaţi de toţi, chiar compania noastră ne fura.
 
Cum adică?
Spre exemplu: făceam aprovizionarea şi luam 1.000 de sticle de apă minerală. Când navigai în zonă temperată, numai cei de la maşini aveau dreptul la apă minerală. Cei de la punte, nu. Apoi, ni se factura naveta de lemn cu 25 de lei. Când o dădeam înapoi, ţi-o factura la 12 lei, că era folosită. La sfârşit de voiaj, în loc să vopsim vaporul, noi reparam navete ca să nu ni se oprească prea mulţi bani. Sau, în timpul voiajelor, prindeam furtuni şi se mai ciobeau sticlele. Aşa, ciobite, nu ni le primeau. Dacă din 1.000 de sticle spărgeai 250, le plăteam din buzunar, din drepturile de hrană.
 
Ce alte nedreptăţi vi se mai făceau de către companie?
Primeam butoaie cu murături, multe dintre ele cu doagele putrezite. La întoarcerea din voiaj, trebuia să aducem butoiul înapoi. Cum nu aveam spaţiu să-l depozităm în vapor, ţineam butoiul pe covertă. Aici, mi-l spărgea valurile şi ajungeau murăturile pe jos. 
 
 
Comandant pe nave vândute din flota noastră 
 
După Revoluţie aţi continuat să navigaţi? 
După Revoluţie, am fost primul comandat român pe o navă aparţinând unei companii străine. E vorba de un vapor de-al nostru, „Lupeni“, rebotezat „Lupex“, pe „Mount Ymito“, fostă „Băileşti“, pe „Kavo Maleas“, fostă „Voineasa“, apoi pe „Kavo Matapas“ şi pe „Alexandros II“.
 
La ce companii străine aţi navigat?
Am început la compania unui armator care locuia într-o insulă din Grecia, Cassio, care ştia româneşte pentru că era plecat de la Brăila. Aici e paradoxul: cei mai mari armatori greci au plecat din Brăila. Toţi au plecat de la o barcă pe Dunăre sau un şlep şi au ajuns la o flotă de zeci şi sute de vapoare. Noi parcă am fost blestemaţi. După Primul Război Mondial am pierdut toate vapoarele. După Al Doilea Război Mondial am pierdut toate vapoarele. Revoluţia ne-a costat flota. Cum de la noi se nasc armatori şi noi nu ştim să ţinem nişte vapoare? Ăştia transportau grâul nostru de făceau parale. Nu puteam să ni-l ducem noi?
 
Cât timp aţi navigat după Revoluţie?
Până în urmă cu câţiva ani, când, la recomandarea lui Călin Marinesc), m-a angajat Grup Servicii Petroliere şi am fost un fel de port captain la Tuapse în Rusia. Contractul prevedea montarea pe fundul mării, la adâncimea de 70 de metri plus sau minus doi metri, a unei conducte de gaze. Acolo am stat vreo 14 luni, timp în care eram răspunzător de problemele nautice. Aveam acolo două fabrici plutitoare care sudau ţevile şi le pozau pe fundul mării. Una era a noastră şi alta închiriată. Mai era nava „Phoenix“ de cercetări, o navă norvegiană, dar cu echipaj românesc, care cerceta fundul mării pentru a nu fi vreun proiectil. În timpul contractului meu trebuia să rezolv problemele de alimentare, de piese de schimb, de accidente. 
 
 
 
Tată marinar, fiu marinar
 
Nume şi prenume George Rusu
 
Data şi locul naşterii: 8 ianuarie 1943, Constanţa
 
Starea Civilă: căsătorit cu Gabriela Rusu. Are trei copii: Antonios Marius, 49 de ani, şef de echipaj pe o navă norvegiană; Mihai, 47 de ani, director tehnic la ISCIR; Lavinia Maria, 42 de ani, profesor de engleză la Liceul Mircea cel Bătrân 
 
Studii: Şcoala nr. 5 de băieţi din Constanţa
Liceul „Mircea cel Bătrân“ 
Facultatea de Construcţii Navale Galaţi
Şcoala Militară Superioară de Marină
 
A navigat pe multe nave din flota noastră comercială: „Neptun“, „Oradea“, „Tulcea“, „Baia Mare“, „Sibiu“, „Buzău“, „Caransebeş“, „Iaşi“, „Maramureş“, „Azuga“, „Târgu Frumos“. 
 
Trăieşte în: Constanţa 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea
citeste totul despre: