Viaţa fabuloasă a lui Iustinian Stoica, unul dintre cei mai respectaţi călugări români din Athos: „Am plecat din ţară cu mii de dolari şi cu peste 100 de ii“
0
Ieromonahul Iustinian Stoica a trecut prin Golgota comunismului din primii ani în care s-a decis să se retragă într-o viaţă de obşte monahală. Alungat de la mănăstirea Slatina de comunişti, alături de mari duhovnici ai României, a revenit la chemarea lui Dumnezeu şi, după ce a pătimit prin mai multe mănăstiri din ţară, a urcat la Muntele Athos.
Părintele Iustinian Stoica (80 de ani), care s-a format sub îndrumarea a doi mari duhovnici ai neamului: Arsenie Papacioc şi Petroniu Tănase, trăieşte, de peste cinci ani, într-o colibă pe Muntele Athos. Prezent la Constanţa la lansarea cărţii „Părinţii mei duhovniceşti“, a acceptat să acorde un interviu ziarului „Adevărul de Weekend“, în care vorbeşte despre cum a ajuns să intre la mănăstire, despre învăţăturile primite de la cei doi monahi care i-au îndrumat viaţa, Arsenie Papacioc şi Petroniu Tănase, despre cum a reuşit să plece din ţară şi despre viaţa pe muntele sfânt.
„Adevărul de Weekend“: Povestiţi-ne când aţi simţit apropierea de Dumnezeu?
Iustinian Stoica: Eu i-am urmat fratelui meu mai mare, Gheorghe, care s-a hotărât să intre la mănăstire şi a plecat în anul 1953 la un schit din apropiere, la Slănic, cu dorinţa de a deveni călugăr. Cei de acolo, văzându-l că are o voce foarte frumoasă, l-au trimis să înveţe la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ. Când i-am mărturisit şi eu dorinţa de a-l urma, fratele Gheorghe i-a întrebat pe călugării seminarişti de la Neamţ ce mănăstire cu rânduială duhovnicească bună cunoşteau în Moldova, ca să merg şi eu. I s-a recomandat Mănăstirea Slatina, unde am ajuns în vara anului 1956.
Pentru ce vă pregăteaţi în viaţa lumească?
Am făcut o şcoală profesională metalurgică şi am fost la o mină de cărbuni care era aproape de comună natală, Aninoasa, judeţul Argeş, am frecventat şi adunările de la „Oastea Domnului“ şi de sărbători mă duceam acolo. Fratele meu mi-a dat cărţi să citesc şi mergând între călugări la slujbă inima mi s-a încălzit şi mintea mi s-a luminat şi am ajuns într-o bună zi să spun: „Nu mai vreau să stau în lume, plec şi eu la mănăstire“.
De ce tocmai în Moldova?
Fratele meu şi-a dat seama că, fiind aproape de casă, eşti deranjat mult de rude, de familie şi mi-a zis să merg undeva mai departe. Şi aşa am ajuns în vara lui 1956 în vizită la Mănăstirea Slatina, unde l-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc.
Cum era Mănăstirea în acele vremuri tulburi?
Patriarhul Iustinian Marina a vrut să facă la mănăstire o academie monahală, duhovnicească şi l-a pus pe arhimandritul Cleopa, care era la Sihăstria, să strângă în jurul său oameni de valoare. Aşa se face că acolo s-au adunat părinţi deosebiţi, printre care s-au numărat Arsenie Papacioc şi Petroniu Tănase, părinţii mei duhovniceşti, cum le spun eu.
Prigoana de la Mănăstirea Slatina
Cum aţi găsit dumneavoastră mănăstirea?
Când am ajuns, în vara anului 1956, erau deja 66 de călugări acolo. Mănăstirea ajunsese una de referinţă şi către acest loc se trăgea mult popor pentru că erau slujbe foarte frumoase. Acest lucru deranja foarte mult Securitatea, mai mult, în mănăstire vieţuiau doi foşti puşcăriaşi, Arsenie Papacioc şi Constantin Dumitrescu, fost secretar al unui mare patron american, care exploata bazinul petrolier din Prahova, condamnat la mulţi ani de închisoare pentru activitate legionară. Securitatea se temea că mănăstirea va deveni un cuib de rezistenţă şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să desfiinţeze mănăstirea. Şi până la urmă a reuşit prin Decretul 410 din 1959, prin care a desfiinţat multe mănăstiri.
Grupul celor alungaţi de la Mănăstirea Slatina
Cum aţi trăit această prigoană la Slatina, mănăstire care aproape a fost pustiită?
Cei mai frumoşi ani i-am petrecut la Slatina până când comuniştii ne-au scos în haine civile şi ne-au aruncat în lume. Din cei 73 de călugări câţi eram, au mai rămas cinci – şase. Părintele Arsenie era vizat în mod deosebit de către tovarăşi. El ştia că nu o să aibă zile multe de viaţa şi pace în mănăstire pentru că fiii duhovniceşti ai mănăstirii, care aveau diverse funcţii în societate, veneau zilnic cu veşti tot mai îngrijorătoare. Securitatea a vrut să distrugă viaţa monahală din România. Viaţa călugărilor români a fost pusă la grea încercare când mai mult de jumătate dintre monahi au fost îndepărtaţi din mănăstiri sau schituri. Comuniştii voiau să stopeze valurile mari de oameni care veneau spre mănăstiri. Ei spuneau că în mănăstiri se fabrică opiul pentru popor, învăţătura de credinţă, şi au căutat ca aureola să facă să se micşoreze. Aşa se face că au cerut episcopilor din ţară să îi oblige pe cei din mănăstiri să mănânce carne, ca să afle mirenii. De asemenea, au cerut să li se impună să nu se mai facă slujba la miez de noapte. La Slatina, nu s-a acceptat de către părinţi aceste lucruri. Şi atunci s-au gândit că mănăstirile nu pot să-şi înceteze lucrarea lor decât desfiinţându-le. Şi aşa a apărut decretul.
„Sfintele Paşti din 1959 a fost unul cu multe lacrimi“
Povestiţi-ne cum s-a pus în aplicare Decretul a Slatina.
Sfintele Paşti din 1959 a fost unul cu multe lacrimi. S-a adunat lume mai multă ca la hram. În acea miercuri din săptămâna luminată din mai 1959, am primit nişte bani şi am plecat şi ne-am cumpărat haine civile. Ne-am întors în mănăstire şi ne-am tuns unii pe alţii, ne-am ras bărbile, ne-am îmbrăcat în haine civile şi, începând de a doua zi, am început să părăsim mănăstirea.
Au fost liste cu numele călugărilor care pleacă? Cum au fost aleşi cei care rămân?
Da, era o listă cu 11 persoane. Dar să vedeţi, aici a fost un alt vicleşug al comuniştilor. Era stipulat în decret că persoanele care aveau vârsta de 55 de ani, care au armata făcută şi care au pregătire teologică pot să rămână în mănăstire, ori tocmai de aceşti oameni comuniştii se temeau cel mai mult. Şi atunci, ca să nu rămână ei, i-a scos din mănăstiri prin liste. La noi, lista a venit la începutul postului din 1959 şi pe ea figurau cinci ieromonahi: stareţul Petroniu Tănase, Antonie Plămădeală, Gherasim Plăcintă, părinţii Valerian şi Ghenadie, cel mai în vârstă. Lista continua cu încă doi călugări şi patru fraţi, printre care mă număram şi eu. Ne-am luat rămas bun unii de la alţii noaptea.
Unde aţi plecat de la mănăstire?
Eu m-am întors în casa părintească, iar restul prin lume. Părintele Petroniu a mers pe valea Bistriţei la o soră de-a lui. S-a adăpostit într-o căsuţă din grădina surorii. Ghenadie, care era cel mai în vârstă, nu mai avea pe nimeni în viaţă. Atât era de abătut că în ziua în care am plecat la Fălticeni să ne cumpărăm haine civile el a coborât cu hainele de preot pe el, în afara perimetrului mănăstirii. El nu ştia cum se află îmbrăcat. M-am dus la chilia lui şi i-am adus o vestă şi un fes.
„Dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani de puşcărie, nu 40“
Părintele Arsenie Papacioc cum a fost da afară din mănăstire? Cum a decurs arestarea sa?
Părintele Arsenie nu a trăit clipele acestea pentru că în iulie 1958 a fost arestat, împreună cu fratele Constantin Dumitrescu, cel care a murit călugăr la Sihăstria. Părintele Arsenie a fost arestat noaptea, în biserică. Eu mă îngrijeam să fie candela aprinsă la mormântul lui Alexandru Lăpuşneanu. După ce mi-am făcut treaba, am ieşit din biserică, la 2,00 noaptea. Primul care ieşea era preotul slujitor. Când am deschis uşile, era beznă totală şi, în următoarea clipă, s-au aprins o mulţime de lanterne în faţă: alb, verde şi roşu. Ne-au înconjurat. Noi eram 73 de vieţuitori în mănăstire, iar ei au venit 74, în frunte cu comandantul Securităţii de la Suceava. Şi când s-au aprins lanternele o voce a sunat: „Să nu mişte nimeni! Anghel Papacioc să iasă în faţă!“. „Aici sunt“, a spus părintele. L-a încadrat între două pistoale automate şi l-au dus la chilie. „Petru Tănase să iasă în faţă“. Pe el nu l-au mai încadrat între pistoale şi un ofiţer l-a dus la Stăreţie. Şi aşa ne-a scos pe toţi şi ne-a dus la chiliile noastre, unde ne-a păzit câte ofiţer
Cât a durat starea asta?
Până la doua zi de dimineaţă, la ora 9,00. Nici la toaletă nu aveam voie să mergem neînsoţiţi. Dimineaţa însă, ni s-a permis să ieşim din chilii în ceardac.
Cu părintele Arsenie Papacioc ce s-a întâmplat?
Mult după asta, am aflat cum au decurs lucrurile de la el. La un moment dat, părintele a întrebat: „Unde este comandantul dumneavoastră? Duceţi-mă la el“. Şi acolo i-a zis: „Pentru ce aţi făcut atâta tevatură? Nu puteaţi să trimiteţi vorbă să vin eu la dumneavoastră? Nu mai făceaţi atâta tulburare în mănăstire“.
Ce v-a mai povestit părintele din acea perioadă?
După nouă luni de anchetă, a fost condamnat la 40 de ani de puşcărie, dintre care 20 de temniţă grea. Povestea că, atunci când a fost dat pe mâna celui care-l bărbierea, a fost întrebat: „Ce condamnare ai?“. „40 de ani“. „Cât spui, mă? Păi ce-ai făcut?“. „N-am făcut nimic“. „Nu se poate să nu fi făcut nimic. Dacă nu făceai nimic îţi dădea 10-15 ani...nu 40“.
Sediu PCR la Mănăstirea Curtea de Argeş
Să ne întoarcem la dumneavoastră. Ce a urmat după alungarea de la mănăstirea Slatina?
Am vieţuit în familie încă vreun an, am făcut armata şi apoi Dumnezeu a rânduit să ajung la Mănăstirea Curtea de Argeş. Fratele meu, părintele Gavriil, ajunsese cântăreţ la paraclisul din Curtea de Argeş. Eu m-am dus acolo să-i duc bagajul şi în felul acesta am ajuns la el exact în momentul în care eram căutat. Dar vreau să vă spun că şi pe acest loc puseseră ochii comuniştii şi voiau să îl transforme în sediul PCR. Auzind asta patriarhul Iustinian, a adunat repede Sinodul şi, prin hotărâre sinodală fostul Palat Regal l-a făcut reşedinţă patriarhală, paraclisul în care erau moaştele Sfintei Filofteia l-a declarat paraclis patriarhal şi restul clădirilor le-a dat alte întrebuinţări. Tot aici a înfiinţat casa de odihnă a oamenilor bisericii pe timpul verii. Ca să existe o justificare că sunt folosite clădirile într-un scop social, public, a înfiinţat cursurile misionare pentru preoţi, care aveau loc de trei ori pe an. Aici, veneau cam 130 de preoţi. Erau un fel de cursuri de reciclare. Şi aşa am ajuns să slujesc ca salariat al Patriarhiei vreme de opt ani.
Dar chemarea dumneavoastră era alta...
Da, dar până să ajung pe Muntele Athos, am stat un an la Mănăstirea Cheia şi un an la Mănăstirea Sinaia.
La mănăstirea Cheia cum aţi ajuns?
Pe când era la Cheia, fratele meu a fost judecat în procesul judecat de Tribunalul Bucureşti în lotul lui Nicodin Măndiţă şi ucenicii lui. În perioada regimului comunist, duhovnicul a scris cărţi de învăţături duhovniceşti, cu conţinut anticomunist, care erau multiplicate de colaboratori şi distribuite în diferite localităţi printr-o reţea de colportaj. Avea propria tipografie şi mergea cu caravana cinematografică prin sate. Cărţile pe care le tipărea au avut un mare impact în viaţa de toată ziua a românilor. Fratele meu a fost acuzat că face propagandă religioasă şi speculă. Deşi la Tribunal a avut avocat plătit, a primit patru ani, iar Nicodin Măndiţă opt ani. După ce a ieşit din închisoare, nu s-a mai putut reîntoarce la slujba pe care a avut-o la Curtea de Argeş şi a fost sfătuit să meargă în altă parte. Aşa a ajuns la Cheia, unde l-am urmat şi eu. Apoi, m-am transferat la Sinaia pentru că acolo aveam condiţii mai bune să mă pot pregăti pentru Facultatea de Teologie, unde am dat examen în anul 1970. Apoi, am vieţuit timp de 11 ani la Mănăstirea Brâncoveanu din Braşov până când am fugit din ţară şi am plecat la Muntele Athos.
Traseul libertăţii: România-Israel-Grecia
Cum aţi reuşit să plecaţi din ţară?
Am plecat ca turist. Nu direct în Grecia, ci pe rute ocolitoare. La acea vreme, era o înţelegere între România şi Israel ca să se facă schimburi turistice, însă se prevedea că, în cazul în care românii cer azil politic, să fie expulzaţi. Însă, românii noştri sunt inventivi şi au descoperit o rută ocolitoare de a ajunge în Grecia, pe la Haifa. Dacă obţineai din Israel viză pentru orice ţară de pe glob, nu te putea nimic opri. Aşa am ajus să vizitez schitul Prodromu, la Muntele Athos.
Cum arăta schitul românesc Prodromu când aţi ajuns dumneavoastră?
Ca o imensă ruină. Schitul a fost de la început construit ca să fie o mănăstire românească, dar, din nefericire, până astăzi, românii nu au mănăstire pe munte, deşi România a susţinut Muntele Athos timp de 450 de ani, fapt recunoscut chiar de patriarhul Bartolomeu când a venit pentru prima dată în România în 1963 şi a mers la sfinţirea Mănăstirii Sâmbăta de Sus.
Obşte monahală era?
Mai erau nişte bătrâni supravieţuitori. Din cei cinci care au venit pe munte împreună cu părintele Petroniu mai erau trei: el şi doi fraţi de la Sihăstria. Un părinte pe care eu l-am pregătit pentru Muntele Athos avea o miopie mare, ori acolo, fără curent, la lumânare, nu avea cum să se descurce. Un alt părinte, cu probleme medicale, s-a retras la o chilie. M-au rugat să rămân acolo de prima dată. Eu am zis nu, dar am promis că mă voi întoarce şi m-am întors. Prima dată nu m-am dus pregătit, aşa că m-am întors în ţară şi, după un an şi vreo două luni, am ieşit din nou, pe acelaşi traseu.
Cum adică nu eraţi pregătit?
Prima dată plecasem cu mâinile goale. A doua oară, m-au ajutat credincioşii. Banii primiţi i-am schimbat în câteva mii de dolari. Am ieşit cu ei din ţară, în condiţiile în care la vremea aceea puteai să ieşi din ţară doar cu 50 de dolari. Am ieşit din ţară cu peste o sută de ii şi cu multe alte lucruri că, dacă mă prindeau, eram asigurat de şase – şapte ani de puşcărie. Aveam nişte geamantane burduşite...
Cum aţi reuşit să treceţi graniţa?
Toate astea s-au făcut cu o pregătire, au fost gândite. Era la Bucureşti un părinte Protopopescu, şeful serviciului protocol în cadrul Patriarhiei, care avea mare legătură cu vameşii. I-am dat nişte mii de lei ca să mă ajute să ies din ţară cu 104 kilograme excedent de greutate. Nu a fost lucru uşor. Aveam nişte valize de abia puteai să le mişti din loc. Mărfurile le-am valorificat în Israel şi banii i-am dus la munte. Şi aşa m-am alăturat călugărilor împreună cu părintele Iorest Popica din Întorsura Buzăului, care provenea dintr-o familie de oameni straşnici.
Cât de greu a fost începutul pe Muntele Athos?
Nu exista drum, nu exista nimic. Pe spinarea catârilor s-au cărat tonele de materiale necesare la construcţia mănăstirii. Ulterior, a crescut şi numărul părinţilor de aici şi ajunsesem la 28.
Dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?
Primii ani de muncă au fost foarte grei. Până să fie părintele Petroniu stareţ acolo, mi s-a dat ascultare de econom al mănăstirii, adică un fel de director economic. M-am ocupat de gospodărie.
Obştea schitului în 1985
„Comuniştii se temeau că ne ducem la «Vocea Americii» să ne plângem“
Care este orânduirea pe Munte?
Pe Muntele Athos nu există mireni. Aici sunt 20 de mănăstiri: 17 greceşti, una rusească, una bulgărească şi una sârbească, iar românii au numai un schit care, ca şi construcţie, este socotită mănăstirea românilor. Neavând statutul de mănăstire, românii nu au dreptul să participe la conducerea Muntelui Athos şi să-şi apere interesele. Ca schitul Prodromu să devină mănăstire trebuie să se angajeze în luptă trei mari instituţii ale României: Guvernul, Preşedinţia şi Patriarhia. Apoi, aceste instituţii trebuie să ceară Greciei să-şi modifice Constituţia care prevede că numărul de mănăstiri este de 20 pe muntele Athos. Un om mare din România mi-a zis: „Părinte, susţii o utopie. Ce parlament al unei ţări poate să-i ceară altei ţări să-şi modifice Constituţia pentru un favor?“.
Cum decurge o zi din viaţa unui călugăr pe munte?
La Muntele Athos sunt patru feluri de vieţuire monahală: unii trăiesc în bordeie, în peşteri, în colibe, cum sunt eu, alţii în schituri sau în mănăstiri.
Dar dumneavoastră de ce nu mai locuiţi în schit?
Pentru că în schit trebuie să te angajezi la oase rupte. Eu, la vârsta mea, am coloana vertebrală strâmbă şi mai am şi probleme cu inima şi nu mai sunt pentru o vieţuire la schit.
„Când băteam toaca, dădeam deşteptarea la privighetori“
Cum e viaţa pe muntele sfânt?
Vieţuirea e aspră din cauza muntelui, unde nu intră oricine. De felul acesta de viaţă nu se poate prinde oricine, ci numai cei care au voinţă puternică. Acolo trebuie să renunţi la multe. E chinuitoare liniştea. Nu auzi câine lătrând, claxoane, răcnet de măgar. Liniştea nu poate să o suporte oricine. Sistemul nervos este adaptat la un zumzet, la un zgomot. Este ca o muzică simfonică pentru unii. Când mă trezeam noaptea şi băteam toaca era o linişte desăvârşită. Nu mişca frunza şi când trăgeam clopotul îi deranjam pe şacali din jurul mănăstiri. Dimineaţa, când băteam toaca pentru liturghie dădeam deşteptarea la privighetori. Am trăit nişte stări de înălţare duhovnicească care m-au ajutat enorm de mult ca să pot să fac faţă greutăţilor care au urmat. Dacă nu te duci pregătit pentru un fel de viaţă cu totul şi cu totul aparte nu poţi să rezişti.
La ce se reduce hrana călugărilor?
Hrana se rezumă la ceea ce reuşesc călugării să producă în puţinul pământ pe care-l au. Acolo fiind teren stâncos, s-au format mici grădini pe terase, cu pământul adus pe spinarea catârilor din munte. Se face un zid de şapte – opt metri, se pune pământ şi acolo se plantează. La Prodromu avem o grădină foarte bună care poate să hrănească 40 – 50 călugări. Pământul e binecuvântat de Dumnezeu şi produce orice. Plus că avem acolo măslini şi câteodată pescuim, iar din afară cumpăram brânză, paste făinoase, orez. Lunea, miercurea şi vinerea nu se mănâncă cu untdelemn şi e o masă pe zi, iar în celelalte zile se mănâncă cu untdelemn şi se bea şi un pahar de vin. La Prodromu, însă, vin se bea numai sâmbăta şi duminica.
Când v-aţi mai întors în ţară după ce aţi părăsit România?
După Revoluţie. Eu i-am înşelat pe cei de Securitate la sfatul pe care l-am primit de la unul dintre cei patru duhovnici de la care am luat binecuvântarea: „Fii atent, părinte Iustinian, cei de la Paşapoarte, când te au la mână, vor să te facă omul lor. O să te solicite să le aduci, să le povesteşti. Să nu spui nu. N-ai să poţi ieşi din ţară“. A fost un profet. Într-adevăr, m-au chemat la Braşov şi colonelul care avea Mănăstirea Sâmbăta de Sus sub supraveghere şi cu împuternicitul Cultelor m-au luat în primire. Le-am dat eu nişte răspunsuri de le-am băgat pumnul în gură. Ei au crezut că mă sperie, dar eu avusesem deja de-a face cu Securitatea. Nu aveam frică de oameni. „Ţi-am dat voie să mergi în străinătate şi nu ne-ai adus nimic“, mi-au spus ei, după ce m-am întors prima dată. „Păi m-aţi întrebat ceva?“, le-am răspuns eu. Îi interesa de românii de acolo, de străini. Aşteptau ca eu să fiu colaborator.
V-au cerut să semnaţi un angajament?
Fără discuţie, fără discuţie. Şi, după ce-am ajuns acolo, pe munte, am scris o scrisoare ticluită. Dar ştiind eu că nicio scrisoare nu ajunge nedezlipită am scris-o de aşa natură încât să le placă şi lor. După aceea l-am pus şi pe stareţul Petroniu să scrie o scrisoare la vreo două luni de zile. Îi ziceam aşa stareţului căruia i-am trimis scrisoarea: „Trebuie să ştii, părinte stareţ, că e mare nevoie de noi aicea“ şi multe altele. Comuniştii se temeau că ne ducem la „Vocea Americii“ să ne plângem, dar noi n-am făcut asta. Şi atunci s-au liniştit.
Autor de carte
Arsenie Papacioc şi petroniu Tănase - Părinţii duhovniceşti ai lui Iustinian Stoica
Cum v-a venit ideea să scrieţi cartea „Părinţii mei duhovniceşti“?
Eu în ţară cât am vieţuit am cunoscut pe aceşti doi mari părinţi, la Slatina: pe Arsenie Papacioc şi Petroniu Tănase. Cât timp părintele a fost la Techirghiol, de câte ori veneam în ţară, mă spovedeam la el. El m-a format pe mine. Cu aceşti părinţi am avut foarte multe de învăţat. M-au format pentru viaţa de mănăstire. După moartea lor, povestind despre viaţa lor diverşilor oameni, mi-au zis: „Părinte, trebuie neapărat să scrii o carte, sunt lucruri care nu se ştiu“. Şi după ce am plecat de la Prodromu, am găsit răgaz să mă apuc să scriu. Eu am făcut ciorne, am trecut pe curat şi manuscrisul fotocopiat l-am trimis la o mănăstire de maici unde a fost scris la calculator. Textul l-am primit pe memorie electronică şi de acolo l-am dus la Editura Dexologia la Iaşi. Am lucrat la carte peste doi ani, însă materialul l-am adunat în mulţi ani. Am o împlinire sufletească pentru că am făcut şi eu ceva.
„Să nu aplicaţi canoanele ad literam“
Care sunt darurile de preţ pe care le-aţi primit de la părinţii duhovniceşti?
De la părintele Arsenie am învăţat să iert şi să iubesc pe tot omul, iar de la Petroniu smerenia şi frica de Dumnezeu. Aşa cum am mai amintit, pe părintele Arsenie l-am cunoscut în august 1956 când am sosit la Slatina cu fratele meu, părintele Gavriil. Patriarhul Iustinian a vrut să revigoreze monahismul românesc şi la Slatina, unde a gândit să facă o academie monahală şi când a ajuns patriarh a căutat să împlinească gândul. Pe cei doi părinţi, care vieţuiau la Mănăstirea Antim, i-a trimis ca profesori la Seminarul de la Neamţ. Au stat la seminar până când comuniştii l-au desfiinţat şi profesorii care erau acolo au fost sfătuiţi să meargă la Slatina. Şi aşa au ajuns la Slatina, unde i-am cunoscut eu.La vremea aceea era stareţ Emilian Olaru. Părintele Arsenie, cu râvna lui de a-l sluji pe Dumnezeu, a înţeles misiunea pe care trebuie să o aibă un duhovnic. Spunea părintele Arsenie sfătuindu-i pe preoţii tineri: „Să nu deveniţi rigorişti, să nu aplicaţi canoanele ad literam, ci să ştiţi că duhovnicul are mare putere ca să rânduiască canoanele de aşa natură ca să fie folositoare“. La fel spunea şi Ioan Gură de Aur: „Canon vrei să-i dai? Urmăreşte altceva: dacă rana s-a vindecat ce justificare mai are plasturele pe care-l pui deasupra? Eliberează rana, ca să se vindece. Cel care vine şi se spovedeşte deja este pe drumul bun, iar eu am marea răspundere ca să îl ajut să-i înzdrăvenesc picioarele şi să-i luminez mintea ca să meargă cu uşurinţă spre Dumnezeu“.
„Nu e un păcat că ai căzut, ci că nu vrei să te ridici“
Cum l-aţi caracteriza pe cel supranumit „Duhovnicul Dobrogei“?
Părintele Arsenie a citit mult, avea o minte sclipitoare, îi cunoştea pe marii întemeietori de vieţi de obşte care au lăsat rânduieli monahale, care au strâns în jurul lor sute şi mii de oameni. Când făcea un lucru nu făcea oricum, ci vorbea din inimă.
Ce sfaturi dădea părintele fiilor lui duhovniceşti?
Părintele nu lucra pe latura duhovnicească, simplist, ci te angaja să fii alături de el. Eu am fost de faţă de mai mule ori când cei care primeau binecuvântare de la el când plecau îi spuneau: „Preacuvioase, vă rugăm să vă rugaţi pentru noi“. „Da, mă fraţilor, mă rog, dar nu mă lăsaţi singur, rugaţi-vă şi voi“. Spunea că şi dacă toţi sfinţii din cer s-ar ruga pentru un păcătos care nu vrea să se lase de păcat, s-ar ruga degeaba. Tot el spunea „Fraţilor, trăiţi momentul“. Era omul care dorea să trăim prezentul. „Aceea este clipa mântuitoare: cea pe care o trăieşti în momentul acesta. Prezentul este al nostru. Trecutul este o experienţă acumulată, care te ajută ca greşelile făcute să nu le mai repeţi în viitor. Nu poţi ajunge undeva dacă nu te porneşti la drum“, spunea părintele. Din punctul lui de vedere, nu faptul că ai căzut este greşeala mare, ci faptul că nu te ridici. Aici era grija lui, să-i sensibilizeze pe oameni.
Ce alte sfaturi le dădea celor care intrau în chilia sa?
Odată eram la el şi chiar m-a uimit ce exemplu practic le-a dat: „Fraţilor, să-mi îngăduiţi să vă artă ceva“. Avea un frate, Filoftian, care făcuse şi el puşcărie şi ştiţi cu ce se ocupa? Prindea şerpi veninoşi pe care îi ducea la laboratoare. Atunci avea într-o găleată vreo trei şerpi. Erau doi mai micuţi şi unul mai mare. Le-a zis: „Cu care vreţi să vă jucaţi?“. „Bine, părinte, dar nu muşcă?“. „Muşcă, sigur că muşcă“. „Dar sunt veninoşi?“. „Sigur că sunt veninoşi. Va să zică, că e şarpe mic sau mare, toţi sunt veninoşi. Şi aşa cu păcatul. Păcatul este otrăvitor, desfigurator dacă îl accepţi să intre în fiinţa ta şi cu cât îl accepţi mai mult, cu atât el devine patimă“.
Arsenie Papacioc şi Iustinian Stoica la Techirghiol
„Caută să fii armonios în toate“
Care au fost primele sfaturi primite de la părintele Arsenie?
El spovedea la Slatina două treimi din obşte. Primele sfaturi care mi-au fost date au fost acestea: „Frate Ioane, mai presus de orice, să ai în vedere bunul mers al mănăstirii. Şi caută să fii armonios în toate“. Eram crud şi nu reuşeam să înţeleg orice. „Frate Ioane, ca să fii armonios, în viaţa de mănăstire în tot momentul să zici «Da» şi să fii prezent acolo unde mănăstirea are nevoie de tine. Dacă se întâmplă ca un gospodar să vină de la munte cu un car de lemne şi îi cade un lemn pe mijlocul drumului şi rămâne de-a curmezişul îi încurcă pe toţi trecătorii. Şi până nu se găseşte cineva care să îl ia de acolo pe drum nu se poate circula. Asta înseamnă să fii armonios: să nu fii de-a curmezişul în viaţa mănăstirii, ci în rânduiala duhovnicească pe care o are mănăstirea şi eşti folositor“.
A adăugat învăţătură peste învăţătură în rândul tinerilor...
La acea vreme am plantat pe albia râului, butaci de răchită. Voiam să o înmulţim pentru că ne trebuia la atelierul de împletituri ca să nu mai mergem după ea pe apa Moldovei. Fiind eu singur acolo, am zis câteva zile rugăciuni. Spre sfârşitul săptămânii, mi-a venit un gând: „Frate Ioane, dacă aşa o să mergi, o să fii hirotonit preot“. Când a venit ziua de spovedanie, m-am dus la părinte şi i-am zis: „Uite ce gânduri mi-au venit“. El a zâmbit şi mi-a spus: „Frate Ioane, să răspunzi astfel la gândurile astea când or mai veni: Da, o să mă fac preot, dar atunci când voi împlini vârsta bărbatului desăvârşit, la 33 de ani“. Credeţi-mă că până în ziua de azi nu mi-au mai venit aceste gânduri. De ce? Pentru că am înţeles mai târziu că preoţia este lucrare dumnezeiască, nu se poate discuta.
Ce alte amintiri mai aveţi legate de duhovnicul Arsenie Papacioc?
Altădată, ca să mă facă să înţeleg ce înseamnă să faci lucrare în mănăstire, îmi povesteşte: „Frate Ioane, într-o viaţă de obşte, vin oameni din toate părţile şi fiecare cu darul de la Dumnezeu şi cu educaţia primită şi fiecare are o sensibilitate aparte faţă de ceilalţi. Unul dintre fraţii din mănăstire înţelegea că în timpul sfintei liturghii, prin implorarea duhului sfânt se reuşea transformarea pâinii şi a vinului de pe masă din potir în trupul lui Iisus Hristos. Şi atunci el credea că Iisus cel liturgic este permanent în Sfântul Altar. S-a terminat liturghia şi toţi au ieşit la treburi, în curte, numai el rămânea într-un ungher şi stătea şi se întreba: «Cum să-i întorc eu spatele lui Hristos din Sfântul Altar?». Şi rămânea acolo, uita de el în meditaţia lui. Şi la un moment dat aude un strigăt: «Frate Vasile, unde eşti? Îmi trebuieşti». Fratele Vasile nu apărea. Dar, la un moment dat, fratele Vasile s-a deşteptat ca dintr-o beţie. «Mă strigă economul. Ce să fac? Să-l părăsesc pe Iisus?». În minte a auzit un glas care i-a spus: «Cel ce ascultă de voi, de mine ascultă». Va să zică, şi-a zis el, Hristos cel adevărat nu e cel din biserică, ci cel de afară. Şi a alergat într-un suflet afară, să ajute şi el la treburile mănăstirii“.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
