Treptele spre înălţare, un urcuş ce începe cu recunoştinţa. Cum să transformăm Binele într-o stare permanentă, nu doar de Sărbători
0Atmosfera de împăcare din preajma Sărbătorilor se poate transforma într-un mod de viaţă, dacă indiferent de religie sau convingeri, oamenii practică Binele făcut aproapelui, dar şi sieşi. O faptă bună, un gând curat, o mână de ajutor dată la nevoie duc, treaptă cu treaptă, spre înălţarea spirituală a celui care îl oferă. Înălţarea nu este doar un concept din cărţile bisericeşti, căci poate deveni în fiecare zi o realitate.
Psihologul Alina-Mirela Trofin este psihoterapeută care lucrează voluntar cu copiii bolnavi de autism. Consilier de terapii comportamentale la SportAutism România, Alina cunoaşte, ca specialist şi voluntar, ce efect au asupra psihicului şi asupra celor din jur acţiunile noastre. Ea consideră că înălţarea spirituală nu este doar apanajul Sărbătorilor, ci ar trebui să o practicăm zi de zi, prin tot ceea ce facem şi gândim zi de zi. „Rămânem până la sfârşitul vieţii nişte oameni obişnuiţi. Însă contează foarte mult cum alegem să trăim această condiţie a omului obişnuit“, spune ea.
Recunoştinţa - pasul nr. 1
Alina Trofin ne învaţă cum să trăim într-o lume în care timpul a devenit foarte preţios, cerinţele din ce în ce mai mari, iar nemulţumirile - tot mai numeroase. „Pare că am uitat să ne bucurăm de ceea ce avem. Iar recunoştinţa este una dintre practicile care ne încarcă pozitiv. A fi recunoscător în fiecare zi pentru lucrurile pe care le ai, pentru oamenii din viaţa ta, pentru corpul tău care te susţine în tot ce faci şi pentru natura din jur, este unul din lucrurile care ajută spiritul să se înalţe. Nemulţumirile, frustrările, emoţiile precum furia sau frica pe termen lung ne pot aduce boala. Corpul nostru se îmbolnăveşte atunci când emoţiile şi gândurile negative sunt constante în viaţa noastră“, avertizează psihoterapeuta.
Natura - pasul nr. 2
Modernitatea nu poate fi ocolită, aşa că oricât ne-am dori, vremurile în care nu eram dependenţi de telefonul mobil sau de maşină sunt departe de practica de zi cu zi. Însă acest lucru nu trebuie să ne îndepărteze de cadrul primordial în care a evoluat omul - natura. „Ceea ce avem nevoie, ca oameni, este să trăim în prezent. Tehnologia de care dispunem astăzi ne face să ne petrecem viaţa pe reţele de socializare, jocuri sau în emisiuni tv. Omul, însă, are nevoie să se reconecteze cu natura şi să fie prezent în viaţa lui. Tehnologia este bună, însă natura îl încarcă pe om cu o energie ce îi ajută spiritul să aibă o vibraţie pozitivă“, indică Alina Trofin.
Binele - pasul nr. 3
Şi deloc nu în ultimul rând, trebuie lucrat asupra sinelui. Psihologa Alina Trofin arată că de ce o faptă bună este benefică şi celui care o face. „Aşa cum spune Dalai Lama: <Fă bine de câte ori se poate; întotdeauna se poate>. De câte ori facem bine şi oferim celor care au nevoie (de puţin timp, bucurii, vorbe bune şi frumoase, obiecte sau lucruri), primim în schimb emoţii pozitive, emoţii care ne bucură şi ne ridică spiritul. Putem creşte şi ne putem schimba starea sufletească atunci când începem să oferim mai mult şi să pretindem mai puţin. Prin urmare, este simplu: pentru a fi sănătos şi pentru a-şi ajuta sufletul să se ridice puţin câte puţin, omul are nevoie să practice recunoştinţa, să petreacă timp în natură, dar şi cu el însuşi, şi să ofere din puţinul lui. Are nevoie să facă asta“, concluzionează psihoterapeuta Alina Mirela Trofin (foto).
Eşti creştin? Atunci comportă-te ca atare
Pentru un credincios, a face Bine este esenţa Decalogului ce cuprinde cele 10 porunci ale lui Dumnezeu: 1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine; 2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor; 3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert; 4. Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte; 5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ; 6. Să nu ucizi; 7. Să nu fii desfrânat; 8. Să nu furi; 9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău; 10. Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău.
Pentru un credincios deci, traiul în curăţenie spirituală nu ar trebui să se reducă la Săptămâna Mare sau la Postul Paştelui. „Cine este creştin trebuie să acţioneze ca un creştin. Cine pretinde că este creştin trebuie să-şi practice credinţa, altfel e un demagog existenţial, un fariseu, care clamează valori pe care el nu le pune în practică. Prin urmare, faptele bune ne înalţă spiritual doar dacă sunt făcute în numele unor valori în care credem. Orice faptă bună îşi are izvorul în iubirea de aproapele - ce reprezintă fundamentul creştinismului. Orice altă motivaţie a faptei bune risipeşte timpul şi energia, hrănind egoismul sau interese străine iubirii autentice“, rosteşte părintele Eugen Tănăsescu din Arhiepiscopia Tomisului.
El arată că înălţarea spirituală este numai o încercare de îndreptare a unei deformări existenţiale: iubirea exagerată de sine, adică egoismul. „Când vorbeşte de iubirea de aproapele, Hristos defineşte şi sistemul referenţial, faţă de care o putem măsura, anume iubirea de sine. El spune că trebuie să ne iubim aproapele <ca pe noi înşine>. Prin urmare, toate faptele bune din creştinism nu sunt decât restabiliri ale unui echilibru divin: te iubesc pe tine, cât mă iubesc şi pe mine. Ceea ce trebuie să recunoaştem, în lumea contemporană, construită pe alte baze decât creştine, pare greu, chiar smintitor, cum şi ucenicilor lui Hristos li s-a părut la început“, afirmă părintele.
Învăţătura părintelui Arsenie Boca: „Ce faci te face“
„Ca duhovnic, părintele Arsenie Boca avea o vorbă, împărtăşită nouă de preotul Teofil Părăian: <Ce faci te face>. Faptele te definesc, adică, şi definesc şi lumea din jur. Lumea de azi pare nedreaptă, strâmbă, injustă, pentru că aşa sunt faptele pe care le facem în ea. Stricând echilibrul divin al iubirilor (de sine şi de aproapele) se strică şi societatea. Într-o lume în care toţi sunt învăţaţi (sau constrânşi) să cucreze numai pentru ei, nu vă aşteptaţi ca cineva să mai lucreze şi pentru aproapele. Însă în felul acesta, sufletul se usucă, deoarece doar iubirea celuilalt îl poate hrăni. Omul este făcut să iubească şi să fie iubit. Nu să trăiască iubindu-se doar pe sine. Singurătatea este întunericul şi focul iadului.
De aceea, se cuvine să trăim cu luare aminte, după sfatul Celui ce a Înviat, ca ceea ce ni se pare a fi lumină în noi să nu fie întuneric. Adevărata Înviere este învierea iubirii pentru aproapele, care restabileşte fundamentele întregii societăţi şi are putere de a birui şi moartea. Pentru că, iubind ca Hristos şi pentru Hristos, ne transformăm în <hristoşi>, <fii lui Dumnezeu după har>. Iar cine n-are pe Dumnezeu de Tată acela este fiul nimănui“, atrage atenţia părintele Eugen Tănăsescu (foto).
Preotul pune accentul pe practicarea credinţei, pe care nu este de ajuns doar să o clamezi. „Există părerea că poţi face fapte bune şi fără să practici credinţa. Adică poţi face bine cuiva, sub o formă oarecare, fără a fi nevoie să practici ritualuri religioase. Această părere este pe jumătate adevărată, pe jumătate inutilă. Fără îndoială că binele făcut cuiva este util aceluia. Milostenia faţă de cei săraci, într-ajutorarea celor neputincioşi, mângâierea celor aflaţi în tristeţi şi necazuri se întâmplă şi la necredincioşi. Şi ele rămân utile celor asupra cărora se exercită. Dar atât. Ele nu aduc <înălţarea spirituală> aşteptată din partea celor ce le fac“, afirmă el.
Iubirea de aproape şi de sine
Iată de ce, explică părintele Tănăsescu: „Fapta bună este doar un mijloc prin care iubirea de sine se transformă în iubirea de aproapele. Dar nu este suficient. Iubirea de sine îmbracă foarte multe forme: egoism, mândrie, invidie, lăcomie, faimă, plăcere etc.
Pentru fiecare din acestea există câte un astfel de <ritual al credinţei>, o practică duhovnicească, menită să reechilibreze excesul iubirii de sine. De pildă, postul este necesar pentru stăpânirea plăcerilor. Milostenia este necesară pentru combaterea lăcomiei. Smerenia spovedaniei este necesară pentru diminuarea orgoliului şi a mândriei. Mersul la biserică foloseşte creşterii sentimentului de apartenenţă la o comunitate şi, mai ales, a accederii credinciosului la lucrările sacramentale prin care primeşte binecuvântarea şi harul divin: Împărtăşania, Liturghia, Cununia, Botezul.
Prin urmare, orice practică religioasă este un medicament spiritual dintr-un amplu reţetar prin care credinciosul îşi transformă iubirea de sine în iubire de aproapele. A spune că nu avem nevoie de aceste medicamente sufleteşti, sau că avem nevoie doar de unele, este similar cu a crede că, în medicină, există doar câteva medicamente bune pentru toate bolile trupului.
De fapt, şi aici este un tertip al iubirii de sine. Mulţi dintre <nepracticanţi> aleg anumite practici după cum le place lor sau după cum nu se simt incomodaţi de alte practici (adică <eu dau săracilor, dar nu postesc pentru că nu îmi pot stăpâni pofta>). Ori, dacă este aşa, atunci iubirea de sine ne-a păcălit, făcându-ne să credem că este iubire de aproapele.
În viaţă poţi face multe lucruri bune. Dar dacă greşeşti undeva, negreşit aceea te va afecta. Nu trebuie călcată toată legea, ci doar o parte din lege, pentru a suferi consecinţele încălcării de lege. La fel şi în viaţa spirituală. Adevărul este că putem să facem mult bine aproapelui. Dar dacă nu am făcut şi ce trebuie pentru noi, degeaba l-am mai făcut“.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
