Tragica moarte a vestitului chirurg Ion Simionescu în lagărul de muncă de la Peninsula: a fost omorât sau s-a sinucis?

Tragica moarte a vestitului chirurg Ion Simionescu în lagărul de muncă de la Peninsula: a fost omorât sau s-a sinucis?

Colonie de muncă FOTO Fond Direcţia Generală a Canalului Arhiva SJANC

Medicul Ion Simionescu, fost director al Spitalului Sf. Spiridon din Galaţi, a fost condamnat de autorităţile comuniste din cauza apartenenţei la elita politică interbelică.

Ştiri pe aceeaşi temă

Chirurgul a trecut prin mai multe închisori, ajungând şi la Peninsula, unde a intrat în procesul de reeducare. Într-una din zile, intenţiile criminale ale agresorilor l-au determinat pe medic să ceară ajutorul gărzilor de pază, însă când s-a apropiat de sârma ghimpată soldatul a tras ucigându-l. Conform altor surse, medicul s-a sinucis. Vestea morţii doctorului, o personalitate în lumea medicală, a ajuns în străinătate, iar la postul „Radio Londra“ s-a vorbit despre torturile la care erau supuşi deţinuţii politic din România, conform „Dicţionarele penitenciarelor din România comunistă (1945 – 1967)“. 
 
Ion Cârja, la rândul său deţinut politic, a scris în memoriile sale despre această tragedie. „Doctorul Simionescu lucra în interiorul unui pavilion, unde trebuia să ducă materiale, ca mortar, cărămidă, ipsos, apă, etc, la studenţii care lucrau pe schele. Câţiva studenţi din grupa de lucru, care erau cei mai înrăiţi şi aveau bogate caziere infamante de la Piteşti, Târgşor sau chiar din interiorul lagărului Peninsula, au continuat neslăbit cu terorizarea morală a doctorului.

Nu am reuşit să aflu decât două sau trei nume de-ale studenţilor care erau în grupa de tortură. Din nenorocire şi pe acestea le-am uitat, reamintindu-mi doar de unul dintre aceste nume, Ioan Olteanu, fost normalist la Tg. Mureş, care după ce a dat diferenţa de liceu, s-a înscris la Universitatea din Cluj. Chiar după ce studenţii supravieţuitori şi-au revenit, se fereau să amintească numele acelora dintre ei care săvârşiseră acte prea mârşave“, scrie deţinutul.
 
„La un moment dat, văzând studenţii că doctorul Simionescu nu reacţionează cum ar fi dorit ei, unul a agăţat o funie de o grindă pe unde trebuia să treacă doctorul cu materialele. Prima oară doctorul a trecut pe sub ea, părând că nu o observă. Studenţii au început să-l ridiculizeze imediat. «Ce, te faci că nu vezi funia, banditule?» a zis unul. «Este pentru tine, porcule, a adăugat altul. Nu meriţi altceva, după nenorocirile pe care le-ai adus poporului român în 25 de ani de beznă». «De ce nu-ţi bagi gâtul în laţ, dacă eşti om de onoare?» spuse un altul. «Atunci te-am crede că eşti om de atitudine. Dar ţi-e frică că te doare, banditule!». Aceste atacuri verbale, murdare şi scandaloase, nu au putut să nu-i atingă cele mai intime adâncuri ale sufletului acestui om nobil şi onest, care era profund conştient că întreaga sa viaţă nu a căutat să facă altceva decât să fie util societăţii şi să aline suferinţele oamenilor.
 
Unul dintre acei studenţi, dintre acei care ucisese şi la Piteşti, s-a apropiat cu îndrăzneală de doctorul Simionescu, când acesta se nimerise din nou lângă laţul funiei care atârna deasupra unor dulapi şi, când doctorul s-a apropiat, i-a dat un ghiont încât acesta, a scăpat din mână găleţile cu mortar, şi a simulat că îi pune laţul de gât. Nu se poate şti dacă gestul acestuia ar fi mers până la capăt, adică să-l ştranguleze pe Simionescu. Schimbarea gărzii mai de grabă cu ceva şi apariţia celor doi ofiţeri de care am amintit, pledează însă pentru premeditarea crimei“.
 
Doctorul Simionescu, când a văzut intenţia criminală a acestora, a năvălit pe una dintre uşile care i-a fost mai aproape şi a ieşit afară. Neştiind ce să facă în prima clipă, unde să meargă şi cui să se adreseze, s-a îndepărtat în fugă spre sârma unde erau soldaţii de pază. Era evident că omul era disperat, că fuge de o ameninţare serioasă, mai cu seamă că în timpul acesta ţipa ca să fie salvat. Dar, continuă să povestească el, „nici nu a apucat să se apropie până la limita de cinci metri de sârme, care nu putea fi depăşită fără riscul de a fi împuşcat, că un soldat din afara sârmelor a şi tras în doctorul Simionescu câteva focuri de armă care l-au ucis fulgerător. Soldatul, se pare că nici nu l-a somat regulamentar înainte de a-l ucide“.

Familia a aflat după o lună vestea tragică, când a venit la vorbitor. comandantul Georgescu i-a spus fiului: „Cred că înţelegi, tatăl dumitale a murit, să nu faci scandal, că vă arestez.” 
 
 
Cimitirul unde erau îngrpaţi morţii din Peninsula
 
Valea Neagră
 
În Peninsula - Valea Neagră, la 18 decembrie 1952, se aflau 5.521 de persoane, dintre care 2.293 erau deţinuţi politici, condamnaţi prin hotărâre judecătorească şi 3.228 – internaţi administrativ. Iată care era împărţirea pe categorii politice, sociale sau de vârstă, conform unui document din Dosarul nr. 55, fond documentar CNSAS: legionari – 1.716, PNL – 457, PNŢ – 488, PSDI – 62, PNC – 54, mai erau 270 de poliţişti şi 181 de deţinuţi care aparţineau altor partide „contrarevoluţionare“. Dacă e să ne raportăm la categoria socială din care proveneau deţinuţii, 429 erau simpli ţărani, 862 – ţărani mijlocaşi, 589 – chiaburi, 439 – muncitori, 572 – mici burghezi, 337 – burghezi. Oameni trecuţi de 60 de ani erau 432, iar între 20 şi 40 de ani – 1.897. 
 
În documentele organelor de securitate, citate de Nicoleta Ionescu-Gură, în publicaţia „Caietele CNSAS“, se arată că internaţii administrativ de la Peninsula-Valea Neagră au fost reţinuţi în două etape şi pe două problematici. Prima etapă a avut drept obiect problema legionară (operaţiunile din 18/19 iulie 1952), când au fost arestaţi foştii legionari care au deţinut funcţii de la şef de garnizoană în sus şi care au avut funcţii în aparatul burghezo-moşieresc, ca foşti poliţişti, demnitari etc. A doua etapă a avut drept obiect problema fostelor partide istorice (operaţiunea din 15/16 august 1952), când au fost arestate persoanele care au deţinut diferite funcţii în partide şi în aparatul de stat.
 
Persoanele internate administrativ erau cazate în barăci supraaglomerate, în care cazarmamentul nu prea exista. Condiţiile de detenţie erau foarte grele, fapt arătat chiar în documentele organelor de securitate: „Cazarea în unele lagăre de muncă, ca Peninsula, lasă de dorit, neexistând paturi şi nici pături suficiente pentru care motiv unii internaţi dorm pe scândură şi se învelesc cu îmbrăcămintea lor proprie“. Internaţii administrativ de la Canalul Dunăre-Marea Neagră munceau 12 ore pe zi. Timpul de odihnă le era redus deoarece la orele de muncă prestate se adăuga drumul lung de câţiva kilometri, pe jos, până la locul de muncă şi înapoi, numărătoarea la care trebuiau să stea, diferitele corvezi. 
 
În informarea prezentată la 16 martie 1968 în faţa comisiei de partid de către colonelul în rezervă Ilie Bădică, fost prim-locţiitor al şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, referitor la condiţiile de detenţie, se arăta:  „Întreţinerea deţinuţilor în penitenciare şi colonii a fost necorespunzătoare din cauza numărului prea mare de deţinuţi. În nenumărate rânduri s-a raportat că spaţiul de cazare este demult depăşit, s-a răspuns că «noi nu construim puşcării» sau «lăsaţi că nici ei nu ne-au ţinut mai bine». Mâncarea era corespunzătoare în colonii şi proastă în penitenciare. Dacă se pregătea masă mai bună pentru deţinuţi, tov. Pintilie (n.r. – Gheorghe Pintilie, general de Securitate) era informat şi trăgea la răspundere pe comandantul penitenciarului, spunându-i că dacă dă mâncare bună la deţinuţi pactizează cu duşmanul de clasă“.  

Vă mai recomandăm:
 
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: