Tinereţea furtunoasă a legendarului Toma Caragiu. Teatrul care i-a schimbat destinul: aici a debutat ca actor, aici s-a însurat
0
Marele artist a debutat ca actor profesionist la Constanţa, în 1951, la abia înfiinţatul Teatru de Stat. Oraşul de la malul mării nu a fost numai rampa de lansare în carieră: aici s-a şi căsătorit cu prima sa soţie, Maria Bondar.
Unul dintre actorii nemuritori ai României, Toma Caragiu este viu în memoria afectivă a publicului. Scenetele sale sunt, încă, neegalate în zilele noastre.
Când a murit la doar 51 de ani, în devastatorul cutremur din 4 martie 1977, Toma Caragiu era un actor de anvergură al Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra“ din Bucureşti. Extrem de popular pe scenă, pe micile şi pe marile ecrane, dar şi în viaţa de zi cu zi, Caragiu era în plină forţă creatoare şi juca, în acele zile, la Bulandra, în piesa „Lungul drum al zilei către noapte“, de Eugene O’Neill.
Chiar în data fatidică de 4 martie 1977, Toma Caragiu începuse lucrul la un film ce avea să intre în galeria cinematografiei româneşti. Este vorba despre „Iarba verde de acasă“, în care urma să joace un rol principal, ca de obicei. Filmul era regizat de Stere Gulea, aflat la debutul producţiilor de lungmetraj. Gulea era aromân, ca Toma, şi primise proiectul datorită puternicei susţineri din partea marelui actor.
Grec, dar ploieştean
Născut la Hrupişti, în Macedonia Greciei, pe 21 august 1925, copilul Toma Caragiu a peregrinat prin Balcani împreună cu părinţii săi. Familia Caragiu a stat în Cadrilater, la Sasârlan, apoi a plecat la Olteniţa şi în Ulmeni, judeţul Călăraşi, de acolo la Bacău şi, în cele din urmă, la Ploieşti. Pentru că aici a fost ultima reşedinţă a familiei, Toma se considera ploieştean: aici a urmat liceul şi de aici a plecat la facultate la Bucureşti.
Între absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) în 1949 şi preluarea conducerii Teatrului de Stat din Ploieşti – care-i poartă astăzi numele – în anul 1953, Toma Caragiu a petrecut o perioadă mai puţin cunoscută publicului, ca actor la recent-înfiinţatul Teatru de Stat din Constanţa. Aici a jucat primul său rol important – Rică Venturiano, în spectacolul „O noapte furtunoasă“, scrisă de un alt prahovean ilustru, Ion Luca Caragiale. Anii petrecuţi la Constanţa au mai însemnat ceva pentru Toma Caragiu. Aici s-a căsătorit cu prima sa soţie, actriţa Maria Bondar, cu care a avut un mariaj de zece ani şi cu care a înfiat o fetiţă, pe Doina Maria.
1952. Toma Caragiu alături de Maria Bondar, la premiera piesei „Ziua cea mare“ de la Teatrul de Stat Constanţa Sursa arhiva Sever Cărpinişan / Colecţie Aurelia Lăpuşan
Din relatările cronicarilor, biografilor şi prietenilor actorului şi din interviurile acordate de Toma Caragiu am reconstituit contextul în care el a ajuns, la începutul carierei, în echipa Teatrului de Stat de la Constanţa.
„Vino la mine să faci un Rică!“
După absolvirea IATC, în vara anului 1949, când nu avea nici 24 ani, Toma primise repartiţie la Teatrul Naţional din Bucureşti, care era condus de scriitorul Zaharia Stancu. „Distrat cum am fost şi cum sunt, am uitat că trebuie să fac armata. Şi, din spectacolul «Haiducii», de Victor Eftimiu, ordinul de chemare m-a dus direct la Centrul de recrutare, apoi la o şcoală de ofiţeri de rezervă. Am fost un foarte bun militar. Am absolvit al doilea din promoţia mea. Mi se prezicea o strălucită carieră de arme“, este redată povestirea lui Toma Caragiu în cartea „Toma Caragiu. Magicianul (in memoriam)“, apărută la Editura Făt-Frumos (Bucureşti, 2006), sub semnătura autorului Geo Călugăru.
Când se afla la Brăila, într-o zi de permisie, locotenentul Toma a tras „o planetă“ de la un flaşnetar, în care i se prezicea că se va însura cu o fată pe nume Constanţa. Pe aleasa lui n-a chemat-o Constanţa, dar el a ales oraşul pentru a-şi dezvolta cariera de actor. „Teatrul m-a chemat cu toate corurile lui de sirene. Redevenind civil, n-am găsit loc – momentan – la Teatrul Naţional. În holul direcţiei m-a întâlnit Pache Focşăneanu, director la Constanţa: «Vino la mine să faci un Rică!». Am zis: «Bine» şi m-am dus la mare. Am făcut un Rică şi altele... Tot aici m-am însurat“, a povestit Toma într-un interviu.
Teatrul de Stat din Constanţa a fost înfiinţat în 1951, iar Toma Caragiu a intrat în echipa de actori pe 1 aprilie 1951. Primul sediu al teatrului a fost Sala Comunităţii Elene Elpis, aflată în zona peninsulară a oraşului, pe strada Aristide Karatzali. Era singura sală de festivităţi a Constanţei, fusese construită de un antreprenor grec, pe nume Vlahopoulos. La Sala Elpis evoluaseră, încă dinainte de 1900, trupe ambulante de artişti. Sala avea pe atunci pardoseală din parchet, oglinzi mari pe pereţii laterali şi balcoane în formă de U. Astfel că debutantul Toma Caragiu, aromânul născut în Grecia, a urcat pe o scenă construită chiar de un grec.
Primele roluri, ideologizate: un ţăran sărac, un marinar revoluţionar
Primul spectacol al Teatrului de Stat din Constanţa a fost „O scrisoare pierdută“ de I.L. Caragiale. În cele două stagiuni petrecute la malul mării, Toma a jucat în nouă piese.
„Chiar dacă a stat la Constanţa doar două stagiuni (1951-1952, 1952-1953), Toma Caragiu, absolventul primei promoţii a IATC Bucureşti, la clasa marilor actori şi dascăli Ion Manolescu şi Mihai Popescu, a apărut în nouă producţii scenice. Erau piese de comandă politică în marele proces de educare marxistă a maselor: «Vocea Americii», «Ziua cea mare», «Casa cu storurile trase», «Oameni de azi», «Lupii», «Ruptura», «Într-o noapte de vară», cu eroi comunişti revoluţionari şi duşmani chiaburi, capitalişti etc. Tânărul Caragiu a interpretat personaje din ambele tabere“, scrie cronicarul constănţean Jean Badea, autorul volumului „Dulcea povară“, o serie de schiţe de portrete din lumea teatrală a Constanţei.
Scriitorul menţionează un episod care acum poate stârni şi zâmbete: o ziaristă de la oficiosul „Dobrogea nouă“, pe nume Nana Gheleş, care „abia trecuse clasa alfabetizării ideologice“, după cum o descrie autorul, l-a criticat pe Toma Caragiu pentru jocul lui neconvingător. „Deşi tovarăşul Toma Caragiu a făcut progrese în strădania sa de a da o interpretare cât mai diversă rolurilor, totuşi rolul Marin Ene din piesa «Într-o noapte de vară» mai trebuie cizelat“, scria jurnalista.
„Toma Caragiu n-a dat atenţie inepţiilor cu ton moralizator, bucurându-se de varietatea personajelor încredinţate, chiar dacă acestea erau schematice, îmbâcsite de tezism şi dogme ideologice comuniste: un ţăran sărac, un marinar revoluţionar, un medic împovărat de vechile mentalităţi... Dar rolul care l-a impus la Constanţa a fost Rică Venturiano din «O noapte furtunoasă», spectacol pus în scenă de regizorul Nicolae Kiriţescu. Jucând alături de Maria Voluntaru (Veta) de la Teatrul Naţional din Bucureşti, de Mişu Bejan (Ipingescu), Ghiţă Damian (Jupân Dumitrache), Elena Zaharini (Ziţa), Toma Caragiu a strălucit într-o partitură care îi venea – cum se spune în teatru – ca o mănuşă“, notează Jean Badea.
Mire la 26 de ani
Până în februarie 1952, Teatrul de Stat din Constanţa a avut sediul în Sala Elpis, apoi i-a fost dată sala de festivităţi a Liceului „Mircea cel Bătrân“, unde funcţionează actualmente Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“. În acel februarie 1952, Toma Caragiu s-a însurat cu Maria Bondar, o actriţă de la Teatrul Municipal din Bucureşti. Când au făcut nunta, la 20 februarie 1952, actorul avea 26 ani.
Colegii de scenă îl descriu pe Toma tânăr ca fiind ambiţios, dornic de a juca şi energic, dar mereu cu un surâs în colţul gurii. „Partener de şotii şi complice la pozne, Toma a fost, nu o dată, victimă a câte unei glume amicale. Într-o perioadă în care locuia temporar într-o cabină de teatru, colegii, profitând de somnul său adânc, după o zi istovitoare, n-au stat pe gânduri, l-au luat binişor în braţe şi l-au cărat în scenă, în timpul spectacolului. Ce faţă avea când s-a trezit în pijama, în decorul tabloului 8... A rămas de pomină pentru toţi cei care l-au văzut“, consemnează Geo Călugăru în cartea „Toma Caragiu. Magicianul“.
Toma, seriosul din poză
Într-o fotografie excepţională de arhivă, aflată în colecţia publicistei dobrogene Aurelia Lăpuşan, regăsim chipul care continuă să fascineze România. În poza sepia din anul 1952, apare colectivul de interpreţi al piesei „Ziua cea mare“, care avusese premiera la Teatrul de Stat din Constanţa.
Din primul rând de jos ne priveşte pe sub sprâncene un tânăr şi recognoscibil Toma Caragiu. Este foarte slab, tuns regulamentar, are mustaţă şi poartă fular. Cu o mină sobră, uşor intimidantă, Toma are de atunci o atitudine semeaţă, cu o mână sprijinită pe un genunchi. De braţul lui se ţine o actriţă, Maria Bondar, toată numai zâmbet.
Culmea, Toma este singurul din fotografie care nu schiţează nici măcar un surâs. Tocmai el, actorul de comedie.
„Mare actor Toma, altul ca el nu se mai naşte“
Seniorii Constanţei şi-l amintesc pe tânărul actor Toma Caragiu pe scena teatrului local.
„După atâta amar de vreme, când s-a deschis Teatrul, lumea a venit puhoi la spectacole. Erau artişti constănţeni şi erau unii tineri, nou-veniţi. Toma Caragiu era printre aceştia din urmă. L-am văzut în piesa «Vocea Americii», de Aurel Baranga, unde juca rolul unui soldat. Numele lui era trecut în programul de sală, iar noi, copiii, reţinuserăm toate numele actorilor pe de rost. Era un eveniment nemaipomenit pentru tot oraşul.
Pe atunci, artiştii locuiau în Vila Păpuşica, o clădire veche şi frumoasă aflată câteva case mai jos de Sala Elpis, spre mare. Apoi, când s-a mutat teatrul de la Elpis la «Mircea», actorii au primit locuinţe de serviciu într-un fost hotel de pe colţul Bulevardului Tomis, chiar vizavi de parcul teatrului. Din tinereţe, Toma era uşor de remarcat. Am ştiut toţi că s-a căsătorit cu actriţa Maria Bondar şi au plecat de la Constanţa la el acasă, la Ploieşti.
A apărut apoi, mai târziu, pe ecranul televizorului, în emisiunile de divertisment, în programele de Revelion în special, în filme, în «BD»-uri... Mare actor Toma, altul ca el nu se mai naşte“, relatează Georgeta, septuagenară, o spectatoare a începutului de carieră a lui Toma Caragiu.
Schimbare de macaz la Ploieşti
În 1953, Toma Caragiu părăsea Constanţa pentru a merge în oraşul său, Ploieşti, ca actor şi director al Teatrului de Stat.
La Ploieşti, familia sa locuia pe strada Rudului nr. 144. Casa a ajuns, între timp, la alţi proprietari. Tânărul cuplu Toma şi Maria a stat pe strada Vasile Lupu, într-un bloc fără balcoane, cu ferestre mici, la parter. „O fostă vecină a actorului îşi aminteşte că soţia sa le cerea copiilor care se jucau făcând multă gălăgie, să înceteze «pentru că Toma face vocalize». Avea o voce splendidă şi era foarte simpatic – îşi aminteşte fosta vecină“, consemnează Geo Călugăru în cartea sa.
La teatrul din Ploieşti, Toma Caragiu a creat o puternică secţie de revistă, realizând un repertoriu de 90 de premiere în mandatul său de 12 ani (1953-1965).
A făcut schimbări şi pe plan personal. Dacă la Constanţa actorul s-a însurat pentru prima dată, la Ploieşti a venit timpul divorţului. Toma s-a îndrăgostit de o actriţă din trupă, Elena (Mimi) Bichman, care era pe atunci soţia regizorului Paul Ioachim. În iulie 1962, Toma Caragiu a divorţat de actriţa Maria Bondar, nu înainte de a înfia o fetiţă de 3 ani de la orfelinatul din Buzău, pe nume Doina Maria, care a rămas în grija mamei.
Elena a divorţat şi ea de Paul Ioachim, iar în 1963 cei doi s-au căsătorit. Au plecat împreună la Bucureşti, unde Toma fusese chemat de regizorul Liviu Ciulei să joace la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ din Capitală. Dar nici a doua căsnicie nu a fost fericită, după cum povestesc apropiaţii săi.
A simţit marele actor că moartea îi dă târcoale?
În seara cutremurului din 4 martie 1977, Toma Caragiu îşi dăduse toate planurile peste cap pentru a fi acasă, în apartamentul său din blocul Continental din Bucureşti. Aştepta un telefon de la Elena, plecată la munte să se plimbe. Lumea îl credea pe Toma la Periş, acolo unde avea o casă de vacanţă şi unde fusese în timpul zilei.
Dar Toma venise la Bucureşti, unde avea musafiri: pe regizorul Alexandru Bocăneţ şi un cuplu de poeţi, Nicolae Susanu şi Daniela Caurea, cărora acceptase să le fie naş de cununie.
Premoniţii
Cu doar patru zile înainte de cutremur, Toma scrisese ceva ciudat pe o fotografie de-a sa pe care i-o dăruise bunului său prieten Ion Caramitru, pe care-l alinta „Pino“. Caramitru este şi el aromân, cu rădăcini în satul lui Stere Gulea, comuna Mihail Kogălniceanu din Constanţa.
Dedicaţia lui Toma suna aşa: „Pino, când nu voi mai fi, abia atunci ai să ştii sau ai să afli cât am ţinut la tine“. Caramitru a fost intrigat: „Ce-i cu asta? Ai senzaţia că mori curând sau ce?“. Dând din mână, Toma a zis doar: „Lasă“.
Umoristul Dan Mihăescu, cel care a scris celebrele scenete ale lui Toma, s-a confruntat şi el cu pesimismul actorului, care şi-a presimţit moartea. Şi lui i-a scris Toma o dedicaţie la Capşa, cu vreo cinci ani înainte, pe staniolul unui pachet de ţigări Dunhill: „Dacă posteritatea te va întreba, să ştii că tu ai fost cel mai iubit dintre prietenii mei“. „Ce, ai de gând să o mierleşti? Tu eşti machedon, trăieşti peste 100 de ani“, i-a zis Mihăescu. „Nu, nu, eu plec mai repede“, a dat din cap, convins, Caragiu.
În februarie 1977, Dan Mihăescu cu Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Teodor Mazilu şi alţi scriitori au mers acasă la Toma. Amintindu-şi episodul de la Capşa, Mihăescu a început să facă glume pe seama faptului că Toma se pregăteşte „să dea colţul“. „El ne-a lăsat să râdem, dar la urmă mi-a zis: «Se apropie, se apropie. Ceea ce ţi-am scris...»“, a povestit umoristul.
Toma Caragiu nu trebuia să se afle acasă în seara cutremurului din 4 martie 1977. Practic, în orice alt loc s-ar fi aflat, dintre cele în care trebuia să se afle în acea seară, marele actor ar fi supravieţuit.
Prietenii şi familia îl ştiau la Periş, dar şi-au dat seama că e ceva în neregulă când Toma nu a sunat să se intereseze, după cutremur, ce s-a întâmplat cu cei dragi. Blocul Continental, unde locuia el, căzuse de la acoperiş până la etajul trei, iar apartamentul lui Toma de la etajul doi era intact. Şi totuşi, de ce nu dădea Toma niciun semn de viaţă?
Prăbuşirea
O ţigancă îi prezisese cândva lui Toma că avea să moară într-o prăbuşire. De aceea, lui îi era teribil de frică să zboare cu avionul, nebănuind că moartea avea să vină chiar la el acasă.
În seara de 4 martie 1977, la ora 21:22:22, când a început cutremurul violent de magnitudine 7,4 pe scara Richter, Toma şi invitaţii săi, panicaţi, s-au grăbit să iasă din apartament şi să fugă pe scara blocului. Dar casa scării s-a prăbuşit cu totul. În apartamentul lui Toma au rămas toate la locul lor. Chiar şi căţelul său Puşi era teafăr şi nevătămat.
Dincolo de uşa lui Toma se căsca hăul. Totul durase 55 secunde.
„Ţin minte că am strigat numele lui prin crăpătura uşii şi mi-a răspuns doar un vuiet de pe casa scărilor. Sub dărâmături au fost prinşi mulţi oameni răniţi, care nu au putut fi scoşi în timp util, murind cu zile. După şase zile şi şase nopţi de spărturi prin moloz, au fost recuperate vreo sută de cadavre de pe casa scărilor. Când s-a ajuns la Toma şi am fost şi eu chemat să-l recunosc – lucru foarte greu de făcut, pentru că era desfigurat, şi l-am identificat după ochelari, după haine şi după păr – el stătea pe spate, iar peste el, perfect recognoscibil, îmbrăţişat cu Toma, Alexandru Bocăneţ...“, a povestit într-un interviu dat presei centrale actorul Ion Caramitru.
Atât de mulţi de „dacă“
Toma Caragiu ar fi trăit dacă nu ieşea din casă. Ar fi trăit dacă nu pleca de la Periş. Ar fi trăit dacă ar fi rămas la un prieten din Titu, la care prânzise. Ar fi trăit dacă mergea la teatru, dar îşi luase liber pentru a participa la prima zi de filmări. Dar n-a mers nici la filmări, n-a mers nici la petrecerea de seară. Nu a ieşit nici în oraş cu Bocăneţ, la Capşa, acolo unde îl aştepta publicistul Sergiu Verona. A rămas acasă pentru că primise şi telefonul prin care se anunţau în vizită viitorii fini. Şi în plus, aştepta telefonul Elenei, care spusese că-l sună la ora 21.30.
Cu câteva minute înainte de cutremur, Toma Caragiu l-a trimis acasă pe nepotul său Dragoş, pe care el îl chemase, să-i dea nişte alimente aduse de la ţară. Mama actorului l-a sunat pe Toma la ora 21.15 întrebându-l de nepot. „A plecat adineauri. Eu mai am puţină treabă, apoi o să merg pe la teatru...“, i-a spus Toma Caragiu.
Au trecut aproape 43 ani de atunci, de când Toma a făcut saltul în eternitate. Lui Toma Caragiu, unicul, irepetabilul, i-au supravieţuit ani buni părinţii Nicolae şi Athina, surorile mai mici Matilda (lingvistă) şi Geta (sculptoriţă), precum şi nepoţii, cele două soţii şi fiica adoptivă.
Şi un public fidel care îl regretă ca pe nimeni altul.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
