„Tatăl nostru“, parodiat în anii '50: „Tatăl nostru care eşti la Moscova, blestemat să fie numele tău, prăbuşească-se împărăţia ta!“

„Tatăl nostru“, parodiat în anii '50: „Tatăl nostru care eşti la Moscova, blestemat să fie numele tău, prăbuşească-se împărăţia ta!“

Afiş de epocă

Clienţii unui pălărier din Bucureştiul anilor ’50 au ajuns la închisoare după ce au făcut glume pe seama sovieticilor şi a lui Stalin. De acelaşi tratament au avut parte toţi cei care îi înjurau pe comunişti şi sistemul impus cu forţa de Armata Roşie cotropitoare.

Anii ’50. România comunistă, Bucureşti. Pe strada Doamnei se mai păstra ceva din farmecul de odinioară al Micului Paris. Într-o curte mică, exista un magazin de croit pălării pentru lumea bună a Capitalei. Domnii veneau la Anton Mateescu pentru a-şi comanda pălării elegante, dar şi pentru a comenta situaţia în care se găsea ţara ocupată de sovietici. Crezând cu toată fiinţa lor că americanii vor veni să ne salveze de „ciuma roşie“, românii au început să facă glume pe seama ruşilor. Ba, mai mult, a apărut o parodie a rugăciunii „Tatăl Nostru“, care s-a spus în micul atelier al pălărierului. 
 
Nimeni nu mai ştie dacă era inventată de el sau dacă o auzise în altă parte şi o recita apoi clienţilor şi prietenilor săi. Iată cum suna rugăciunea parodiată descoperită de istoricii de la Centrul de Consultanţă Istorică în arhive: „Tatăl nostru care eşti la Moscova, blestemat să fie numele tău, prăbuşească-se împărăţia ta, aşa cum se va prăbuşi comunismul pe pământ / Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă măcar odată pe săptămână şi ne iartă nouă datoriile de război, aşa cum iertăm şi noi tot ce ne-ai furat până acum şi nu ne duce pe noi în ispită să mai trecem odată Nistrul şi ne isbăveşte de veşnica prietenie Româno-Sovietică“. „Datoriile de război“ de care se vorbeşte în parodie reprezentau toate bogăţiile naturale ale solului şi subsolului, recolta de pe câmp, dar şi navele şi avioanele confiscate de Armata Roşie după 23 August 1944. 
 
 
Sursa Arhivele Naţionale
 
Deţinut la 17 ani
 
Într-o altă variantă a rugăciunii „Tatăl Nostru“, care circula printre români tot la începutul anilor ’50, se vorbea despre armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944 la Moscova, între România şi Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii si Regatul Unit al Marii Britanii) care a permis ocuparea ţării de către tancurile Armatei Roşii, iar sovieticii au vegheat la instaurarea comunismului: „Tatăl Nostru care eşti la Moscova, Sfinţească-se numele şi împărăţia ta, facă-se voia lui Truman, precum în Germania aşa şi în Rusia / Pâinea noastră cea de un sfert pe zi dă-ne-o nouă în fiecare zi şi ne iartă nouă condiţiunile armistiţiului precum şi noi am ertat ceia ce ne-au furat ruşii din ţară. Şi nu ne duce pe noi în ispită să mai trecem Nistrul, că aşea va fi cum va vrea Truman“.
 
Glumele pălărierului n-au fost gustate şi de Securitate, care le-a încadrat la manifestări duşmănoase la adresa regimului comunist. Printre clienţii pălărierului probabil se aflau şi informatori, care l-au denunţat, astfel că atât Anton Mateescu, cât şi câţiva clienţi şi prieteni ai lui au fost ridicaţi de Securitate şi anchetaţi, scriu istoricii de la Centrul de Consultanţă Istorică. Ofiţerul de Securitate a recomandat internarea acestora în unităţi de muncă, propunând 24 de luni pentru Anton Mateescu şi şase luni pentru ceilalţi arestaţi. Raportul trimis şefului Direcţiei de Anchete Penale a Securităţii, colonelul Mişu Dulgheru, s-a întors cu propunerea ca pedeapsa să fie mărită de la şase luni la 12 luni pentru clienţii pălărierului. La 19 aprilie 1952, duba Securităţii i-a transportat la Centrul de Triere din Bucureşti, iar de acolo, spre coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ion Bârsa, cel mai tânăr membru al lotului, avea 17 ani la data trimiterii în colonia de muncă. 
 
Lagărele comuniste de muncă au fost oficializate, prin Decretul 6/14.01.1950. Fără judecată şi hotărâre de condamnare, oponenţii regimului erau trimişi în aceste colonii pentru a fi folosiţi la munca brută. În timp, numărul deţinuţilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită. Internarea în coloniile de pe canal se făcea în funcţie de necesităţi.
 
Ţaranul care i-a pus pe lăutari dă cânte „Deşteaptă-te, române!“
 
Fiecare glumă spusă la adresa regimului, chiar şi aparent nevinovată, îi aducea pe români în faţa Securităţii, sub acuzaţia de propagandă împotriva regimului, spune istoricul Marius Oprea, fondatorul Institutului de Cercetare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Istoricul spune că o rudă de-ale sale prin alianţă, Ioan Brumaru, care era mic meseriaş în Sibiu, a fost condamnat la cinci ani pentru că în anii ’50 a comentat cu voce tare jurnalul care se dădea înainte de începerea filmelor, la cinematograf. Conform fişei penale, era acuzat că i-a „înjurat pe comunişti şi regimul democrat“. 
În timpul documentărilor în arhivele fostei Securităţi, Marius Oprea a mai descoperit un caz al unui ţăran din Flămânzi care a fost condamnat tot la cinci ani pentru că, în timp ce chefuia la o nuntă în anul 1959, i-a pus pe lăutari să cânte „Deşteaptă-te, române!“.
 
Toţi cei care erau denunţaţi că fac glume împotriva regimului, fie că era vorba de ţărani, muncitori sau intelectuali, erau ridicaţi automat de Securitate şi duşi la Jilava, unde îşi aşteptau sentinţa: închisoare sau lagăr de muncă. Nu exista în perioada respectivă practica cercetării în stare de libertate, spune istoricul. Lucian Boia povesteşte, în „Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac“, că îi ajungeau la urechi discuţii frecvente pe tema arestărilor. „Mulţi au păţit-o din pricina lipitorilor lui Stalin, inclusiv Mario, fratele mai mic al bunicii mele, care a petrecut aproape un an în puşcărie fără judecată. În buletinul medical care a precedat anunţul morţii lui Stalin, se menţiona că geniul popoarelor avusese parte de un tratament cu lipitori: prilej de glume pe seama performanţelor ştiinţei sovietice şi de arestări în consecinţă“, scrie istoricul. 
 
 
Sursa IICCMER
 
Bancuri cu caracter pornografic la adresa tovarăşului Stalin
 
La Arhivele Naţionale ale României există rapoartele interne ale partidului privind modul în care moartea lui Stalin a fost receptată în România. Documentele, făcute publice de Adrian Cioflâncă (membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – C.N.S.A.S.) şi Adriana Radu (consilier asistent în cadrul C.N.S.A.S.) în lucrarea „Istoria recentă altfel. Perspective culturale“, vorbesc despre opresiunea la care au fost supuşi românii care au făcut bancuri pe seama lui Stalin. Conform rapoartelor, Filip Bercovici, avocat din Iaşi, fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, a primit o condamnare de un an şi şase luni pentru că „a adus insulte tov. Stalin şi povesteşte bancuri cu caracter pornografic la adresa U.R.S.S. şi regimului nostru. Lansează zvonuri alarmiste“. Un muncitor sudor, Alexandru Grigore, care era membru P.M.R., a fost penalizat cu 12 luni într-o unitate de muncă pentru „manifestări antidemocratice“. Ce se întâmplase? La data de 15 ianuarie 1950 l-a „înjurat pe tov. Stalin şi pe toţi cei din R.P.R. care ţin cu el“. Pentru că, în timp ce se afla într-un oficiu poştal, „chiaburul“ Alexandru Grigorescu a privit spre „colţul roşu“ şi a spus că „Priveşte cu scârbă tabloul lui Stalin“, a fost trimis 24 de luni la o unitate de muncă.
 
Ura faţă de Stalin era generalizată la nivelul întregii ţări. Astfel, aflăm din arhivele vremii, Eugenia Borş, o casnică din Dorohoi, a spus că pune „doliu la mătură“ atunci când a aflat că a murit Stalin. Simion Natansohn, fost ziarist din Botoşani, glumea că „a murit Stalin şi nu mi-a lăsat mie mustaţa”. Vladimir Simota (născut în 1910), fost ţărănist din Rădăuţi, a fost auzit de un informator al Securităţi spunând un banc despre moartea lui Stalin. Ioan Alexandroaei, pensionar din Todireni – Truşeşti, a apelat la „imprecaţii din registrul pornografic la adresa comuniştilor“.
 
 
Fişă matricolă penală Arhivă Marius Oprea
 
Într-un dosar privitor la persoanele internate administrativ din zona Dobrogei, mai multe încarcerări se făcuseră pentru aceeaşi acuzaţie: „instigarea contra formei de guvernământ democratice şi ofensă contra persoanei tov. Stalin“. Constantin Petcu, Atanase Covaci, Gheorghe Şerbănescu, toţi trei plugari din Făgăraşu Nou – Tulcea, membri în Frontul Plugarilor, au primit 12 luni de muncă forţată. Dumitru Ştefănescu, „chiabur“ din localitatea Mihail Kogălniceanu-Constanţa, fost activist P.N.L. Brătianu, primar în timpul lui Ion Antonescu, a condus o echipă de capturare a paraşutiştilor sovietici, ocazie cu care „îşi manifestă continuu duşmănia faţă de regimul democratic, arătând că degeaba se străduesc comuniştii a îngrădi pe chiaburi, deoarece în curând îi vor îngrădi pe ei cu sârmă ghimpată (…). Văzând un fotomontaj făcut în cinstea tov. Stalin, precum şi un tablou, aduce injurii spunând că au ajuns bolşevicii şi pe pereţii noştri. Scuipă şi aduce injurii tov. Stalin când vede timbre cu portretul său“.
 
Trimişi în Siberia pentru că au glumit
 
Şi basarabenii care au glumit pe seama lui Stalin au înfundat puşcăria sau au fost trimişi în lagărele din Siberia, acuzaţia fiind aceea de „agitaţie“. Iată câteva bancuri care circulau la vremea aceea printre fraţii noştri.
La Conferinţa din Crimeea, Stalin, Churchill şi Roosevelt erau într-o maşină. La un moment dat, apare în mijlocul drumului o vacă şi nu permite maşinii să treacă. Churchill şi Roosevelt, pe rând, au încercat să alunge vaca din drum, dar, nereuşind, îşi exprimă că nu pot merge mai departe. Atunci Stalin coboară din maşină şi-i şopteşte vacii la ureche: «Dă-te la o parte că te bag în colhoz». Auzind acestea, vaca a luat-o la fugă, iar cei trei şi-au 
continuat drumul“. 
„Au murit doi ingineri, un rus şi un american. La autopsie s-a constatat că în creierul americanului erau planuri, iar în stomac – carne. La rus, din contra, au găsit în creier carne, iar în stomac – planuri“. ;
 
Sute de avertizări la adresa celor care ascultau postul Europa Liberă
 
Şi pe vremea a lui Nicolae Ceauşescu, ascultarea şi, mai ales, răspândirea ştirilor auzite la postul de radio Europa Liberă erau pedepsite. „Respectivul era convocat la Securitate şi băgat în sperieţi în legătură cu consecinţele penale pe care le are de suportat dacă mai face. În cazul unora, se încerca  racolarea prin şantaj, iar alţii primeau măsuri de avertizare“, spune istoricul Marius Oprea. El spune că acestea erau foarte numeroase. Astfel că lunar, la nivel de ţară, se făceau sute de astfel de avertizări. 
 
În acea perioadă, Securitatea lansase acţiunea „Eterul“, prin care sistemul de opresiune identifica, supraveghea şi lua măsuri preventive împotriva persoanelor care aveau legături cu Radio „Europa Liberă“. Din anul 1981 s-a deschis dosarul-problemă nr. 1764 „Eterul“ la Direcţia I – Bucureşti. Simpla audiere a acestui post era considerată a fi o acţiune duşmănoasă, iar de multe ori cetăţenilor despre care informatorii raportau că au asemenea preocupări li se deschideau dosare de urmărire. În pofida tuturor măsurilor luate, cum ar fi bruiajul, spre sfârşitul regimului Ceauşescu practic întreaga populaţie a României asculta „Europa Liberă“, în condiţiile unei lipse totale de informaţie credibilă din partea presei din interior, aservite în întregime regimului şi cultului personalităţii familiei Ceauşescu. Cum Securitatea nu avea capacitatea de a urmări concomitent toate aceste persoane, s-a rezumat la supravegherea doar a acelora care difuzau şi comentau în public ştirile aflate.
 
 
 
Cornel Chiriac
 
Cornel Chiriac, cel care realiza emisiunea „Metronom“, era idolul tinerilor şi al studenţilor români. Pentru că nu puteau să ia legătura cu el, tinerii îi trimiteau scrisori care, evident, nu ajungeau niciodată la destinaţie, fiind interceptate de Securitate. În arhivele CNSAS se află o epistolă, adresată lui Cornel Chiriac. „Mulţi ar zice că la 16 ani eşti copil încă. Poate în altă parte, dar la noi în ţară nu e aşa, Cornele. La 16 ani eşti un adevărat bărbat, care nu ştie ce e adolescenţa. La 16 ani suntem majoritatea căliţi, atât sufleteşte, cât şi trupeşte, de viaţa de aici. Când e albă, când e neagră, când e rece, dar de puţine ori a fost albă şi caldă viaţa asta, ca să ne bucurăm şi noi. Acum însă, după vestita dată de 7.07.1971 (n.r. - când au apărut tezele de partid prin care s-a instituit revoluţia culturală după modelul comunist), viaţa tinerilor din România s-a înrăutăţit şi mai mult. S-au dus bărbile şi pletele tinerilor, s-a dus muzica pop, beat sau cea progresivă, s-au dus toate. Dar câte ceva tot a mai rămas: cozile la carne“.   Gestul nevinovat al tinerilor nu a rămas nepedepsit. La 5 ianuarie 1972, s-a decis punerea în discuţie publică a membrilor Clubului Regilor Liberi în şcolile unde aceştia învăţau, iar alţii au fost avertizaţi la sediul Securităţii. Câţiva au fost recrutaţi de Poliţia Politică. ;
 
Miliţianul Marin Iancu, victimă sau turnător? 
 
Remarcabilă rămâne drama trăită de ofiţerul de miliţie Marin Iancu, care a fost închis la Aiud pentru că a vrut să trimită o scrisoare la Radio Europa Liberă. Din interiorul sistemului, s-a revoltat pentru porţiile de mâncare şi, evident, un întreg angrenaj s-a pus în mişcare pentru alungarea lui. Disperat, a făcut mai multe memorii la Comitetul Central, care au rămas fără răspuns. Superiorii i-au înscenat însă un dosar de delapidare. Atunci, a decis să scrie la Europa Liberă. Era anul 1981. I-a spus unui fost deţinut ce vrea să facă, iar acesta s-a oferit să îi transmită scrisoarea printr-o femeie care urma să plece în RFG. Numai că scrisoarea sa a ajuns la Securitate. Nu a trecut mult şi a fost arestat. A stat închis la Aiud aproape şase ani.
 
Se pare că, în timp ce era închis, a semnat cu Securitatea un angajament de colaborare, acceptând acest lucru din cauza presiunilor la care a fost supus în legătură cu exmatricularea fiicei sale de la facultate, conform dezvăluirilor făcute de istoricul Mădălin Hodor, cercetător CNSAS. Astfel, cel care fusese victimă a furnizat în trei ani şi şase luni un număr de 160 de note informative, la dosarul sau existând doar două note olografe, restul fiind dactilografiate. Cu toate acestea, Iancu Marin a obţinut un verdict de necolaborare cu fosta Securitate graţie mărturiei a doi colegi de celulă, care l-au susţinut în instanţă. Unul dintre aceştia a spus că a fost coleg de celulă cu Marian Iancu şi că avea cunoştinţă despre relatările acestuia. A susţinut afirmaţia lui Iancu Marin potrivit căreia informările erau rezultatul înţelegerilor dintre deţinuţi. „De comun acord au decis să relateze discuţii lipsite de importanţă ce nu i-ar fi putut afecta pe ceilalţi“, se afirmă în hotărârea instanţei. 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: