Tânăra care la Revoluţie a fluturat steagul la Comitetul Central: „Mă înfurie faptul că la 17 ani mi s-a dat o armă cu gloanţe adevărate pe ţeavă“

Gabriela Floare Nanuş, tânăra care în decembrie 1989 a fluturat câteva ore steagul pe sediul Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român, spune că Dosarul Revoluţiei este un gest simbolic care se va sfârşi la fel de simbolic.

Procurorul general Augustin Lazăr a declarat, luni, că rechizitoriul Dosarului Revoluţiei a fost finalizat. Rechizitoriul, care are 12 volume, a fost înaintat instanţei de judecată.

Gabriela Floare Nanuş spune că vede acest dosar ca „pe un gest simbolic si cred ca va sfârşi la fel de simbolic, fără ca cineva sa plătească cu adevărat. 

Mă îndoiesc ca le va face dreptate celor care şi-au dat viaţa, în acele zile, crezând că luptă pentru binele comun şi nici celor care au rămas în urma lor, cu destinele ciuruite de gloanţele acestor minţi malefice“.

După atâţia ani, pe tânără o înfurie faptul că, la vârsta de 17 ani, i s-a înmânat o armă cu gloanţe adevărate pe ţeavă şi asta în timp ce i se spunea că sunt atacată. „Ce s-ar fi întâmplat dacă decideam să folosesc arma?“, este întrebarea care nu îi dă pace. 

22 decembrie 1989. Gabriela Floare, elevă la liceul de Mecanică Fină din Bucureşti, a plecat de dimineaţă spre centru. S-a îmbrăcat cu cele mai bune haine: o cămaşă albă, pantaloni de catifea şi s-a încălţat cu cizme albe. În buzunarul hainei şi-a pus buletinul, gândindu-se că dacă i se va întâmpla ceva trebuie să fie identificată, apoi s-a îndreptat spre centrul Capitalei. 

„Era multă lume în Piaţa Palatului de atunci. Am dat din coate până am ajuns în primele rânduri. Lumea încerca să intre pe geamurile de la parter. La fel am făcut şi eu la fel. Nu am intrat pe intrarea principală, din câte îmi aduc aminte. Văzusem elicopterul care venise după Ceauşescu şi am vrut să mă duc să-l prind. Am urcat pe scări să ajung pe acoperiş. Când am ajuns acolo, nu mai era nimic“, începe ea să povestească cea mai frumoasă zi din viaţa ei.

Pe la etajul trei sau patru a dat de un grup de soldaţi înarmaţi până-n dinţi. „Când i-am văzut, m-am speriat. Ofiţerul mi-a zis că nu trebuie să-mi fie frică. Am urcat mai departe pe scări“, continuă tânăra să povestească.

Când şi-a dat seama că tiranii fugiseră, a început să coboare. La ultimul etaj a descoperit un depozit cu materiale de propagandă: pancarte, steaguri. A luat şi ea un steag şi apoi a început să caute un obiect ascuţit cu care să decupeze stema. A intrat din birou în birou. Toate erau părăsite, însă toate telefoanele sunau fără oprire. În cele din urmă a găsit o lamă, cu care a reuşit să taie însemnele comuniste.

Înarmată cu steagul, a urcat din nou pe acoperiş. Imaginea tinerei fluturând steagul de pe clădirea Comitetului Central a devenit faimoasă de-a lungul anilor. „Cred că aş fi putut să flutur steagul încă două zile la rând fără să mă opresc. Acum am rău de înălţime, dar atunci, când am ajuns pe acoperiş şi m-am dus la margine a fost cea mai intensă emoţie pe care am trăit-o vreodată. Când am început să flutur steagul găurit, lumea de jos a început să strige «Libertate! Libertate!». Şi acum retrăiesc momentul cu emoţie şi cu intensitate maximă. După ce visasem la libertate atâta timp acum o trăiam“. Cineva i-a spus să vină pe balcon, unde lumea începea să se adune. S-a instalat într-un colţ şi acolo a rămas până noaptea, când a început să se tragă şi s-a golit balconul. 

Arme date pe buletin 

Pentru o scurtă perioadă Gabriela îşi aminteşte că a reintrat în clădire. „Birourile 1 şi 2 erau ocupate de diverse personaje şi am încercat să mă aşez. Am găsit o nişă între camere, un fel de băncuţă acoperită cu catifea verde. Când m-am ridicat, am pus mâna dedesubt şi am constatat că erau lădiţe pline cu arme. Nu ştiu de care erau, pentru că nu mă pricep. Am anunţat pe cineva, care a venit şi le-a luat. Armele au fost apoi împrăştiate pe parchetul unui birou. Probabil că mai găsiseră şi alţii arme, că acea cameră era plină de automate cu ţeava lungă. Când a început să se tragă în clădire, au început să împartă acele arme pe buletin. Am primit şi eu una. Aşa am ieşit pe balcon. Nu am tras, că nu am ştiut să trag. Dar se spunea că este un mijloc de autoapărare pentru că sunt terorişti care vor să ne omoare“, spune Gabriela.

La un moment dat, cineva a anunţat la microfon că televiziunea publică este atacată şi este nevoie de oameni acolo. A predat arma, a luat un scut şi o cască de protecţie şi a plecat pentru a ajuta. Primul soldat care a văzut-o a îndreptat arma spre ea. Noroc că a recunoscut-o la timp, altfel ar fi fost împuşcată. „Mi-a zis să scap imediat de scut şi cască, pentru că m-ar putea confunda cineva cu un terorist“, povesteşte Gabriela Floare Nanuş. 

Haos la televiziune

Aşa a ajuns la televiziune îşi aminteşte că era haos. Se trăgea, dar nimeni nu ştia de unde. Oamenii din zonă veniseră cu mâncare pentru soldaţii care apărau clădirea, dar nu puteau ajunge la ei din cauza focurilor de armă. Atunci ea mărturiseşte că a luat ceaiurile calde şi pâinea şi le-a dus soldaţilor. După câteva astfel de drumuri a vrut să se întoarcă în clădirea Comitetului Central, dar nu mai putea intra oricine. Un soldat păzea intrarea. 

„M-a recunoscut, dar când să intru s-au auzit focuri de armă din interior şi soldatul mi-a închis uşa, nu am putut să mai intru. Probabil că a fost o diversiune ca să nu mai poată intra oricine şi să rămână numai cine trebuia“, crede ea. Sfârşitul Revoluţiei a prins-o tot pe străzi. Consideră că a avut noroc că a rămas în viaţă, luând în considerare numărul mare de morţi pe care i-a văzut în jurul ei în acea perioadă. 

Gabriela Floare Nanuş nu şi-a luat niciodată certificat de revoluţionar.