Secretele casei de la ţară, spuse de un arhitect restaurator. Cum să ai căminul ideal într-un sătuc ascuns de lume
0
Vlad Calboreanu, un arhitect din Bucureşti, şi-a cumpărat în anul 1999 o casă pe malul constănţean al Dunării, în cătunul Izvoarele. Locuinţa veche din anul 1935 a devenit casa de vis. Aşa şi-a găsit locul arhitectul Calboreanu.
Toată viaţa a iubit Dunărea în spaţiul ei din Dobrogea, aşa că atunci a venit momentul să îşi aleagă un loc de suflet pentru casa sa de vacanţă, arhitectul bucureştean Vlad Calboreanu a căutat un colţ de rai care să îmbine cele două elemente primordiale. Şi l-a găsit, literalmente, în ungherul făcut de Dunăre la hotarul Dobrogei. Aici, fluviul coteşte brusc spre aval, urcând pe harta Constanţei pentru a înflori în delta Tulcei.
În cătunul Izvoarele aşezat între lacurile Oltina şi Bugeac, aproape de Ostrovul românesc şi de Silistra bulgărească, o casă ridicată la 1935 aştepta să recapete un stăpân care s-o preţuiască. Curtea inundată de vegetaţie se întinde pe 4.000 metri pătraţi, iar la poalele ei şerpuieşte maiestuoasă Dunărea, despărţind Dobrogea de Bărăgan.
Era anul 1999 când proprietatea a fost cumpărată cu 1.000 euro. Acum, locurile costă de 5 ori mai scump. Primul impuls al unui orăşean care „vrea casă la ţară“ ar fi fost să îşi facă acolo o „casă a visurilor“, dar arhitectul bucureştean, care locuieşte în timpul anului la Mogoşoaia, a decis să restaureze casa, nu s-o modifice. Nu bănuia atunci că o simplă, dar mândră casă ţărănească, din chirpici, avea să-i aducă o revelaţie.
„Tu trebuie să te subordonezi casei, nu invers. Fiecare casă are istoria ei, personalitatea ei. Tu trebuie s-o pui în valoare, să stabileşti o legătură cu casa, s-o mângâi cu mâna ta, oricâţi muncitori ai angaja să lucreze. La sfârşit, după ce vei fi lucrat personal la o casă, vei fi alt om“, mărturiseşte arhitectul Vlad Calboreanu (69 ani).
Înapoi la origini
Casa de la Izvoarele (sau Pârjoaia, cum îi zic localnicii şi cum îi spune arhitectul Calboreanu) a fost păstrată întocmai, cu acoperişul din olane, proprietarii făcând doar mici îmbunătăţiri. Toată casa a fost văruită interior şi exterior cu var, iar tâmplăria din lemn a fost vopsită în albastru, fiind dublată pe interior cu una de termopan în aceeaşi culoare.
Magazia, unde foştii stăpâni uscau odinioară tutun, apoi îşi adăposteau animalele, a fost transformată în atelier al arhitectului pasionat de arheologie. Pereţii şi rafturile din lemn sunt pline de piese antice, găsite de ţărani şi recuperate de arhitect. În grădina familiei Calboreanu odihnesc pietre vechi cu inscripţii, sculptate de mâna vreunui meşter din alte timpuri. Pe costişă, arhitectul a făcut un cuptor unde se coace pâinea sau mâncarea. Bucătăria este amenajată într-o mică încăpere vis-a-vis de casă, iar în spate este grupul sanitar, utilat cu tot ce trebuie.
Vecina de peste drum
În curtea terasată cu vedere la Dunăre, arhitectul Vlad Calboreanu şi soţia sa Lucia, profesoară de română şi engleză, au aranjat umbrare cu mese, scaune şi balansoare care-şi aşteaptă oaspeţii. Gazdele primesc cu drag prietenii prietenilor care vin să vadă şi ei minunăţia de la Izvoarele. Căci casa familiei Calboreanu mai are un atu: peste drum de poartă se află bisericuţa din nuiele a satului, unicat în arhitectura ortodoxă, considerată a fi cea mai veche biserică din Dobrogea.
Din banii săi şi cu un ajutor guvernamental, arhitectul Vlad Calboreanu a reuşit să restaureze bisericuţa fără turlă, ridicată de dobrogeni în jurul anilor 1860. Pentru a-şi reface biserica, tot satul a făcut clacă. „Când am ajuns aici prima dată, am întrebat ce e cu casa aceea părăsită. Era într-o paragină de nu-ţi mai dădeai seama că este biserică. Localnicii mi-au spus povestea ei şi atunci mi-am dat seama că am ajuns aici nu întâmplător. Locul acesta avea nevoie de mine, tot aşa cum eu aveam nevoie de el“, relatează arhitectul.
Amprenta unei case
Pasiunea familiei Calboreanu a fost urmată de alţi noi locatari de la Izvoarele, bucuroşi să descopere locul aurit de soarele Dobrogei. Celor care vor să afle secretul simplu al fericirii, într-un cămin care te primeşte cu braţele deschise, arhitectul le împărtăşeşte din experienţa sa.
„Fiecare casă are deja o amprentă, pe care este bine să o respecţi. Casa mea are pereţi din pământ amestecat cu bălegar, amestecat cu mâna. Cum credeţi că se construiau casele la ţară? Oamenii sunt tentaţi să radă casele originale şi să îşi construiască altele, după gustul lor. Dar casă din cărămidă, cu acoperiş din tablă sau azbociment, ai şi la oraş, dacă vrei. Casele din pământ au un mare avantaj: respiră vara şi iarna dau căldură“, arată arhitectul.
Pentru orăşeni, drumurile neasfaltate şi terenul accidentat de pe terasele Dunării au fost un mare avantaj: locul este greu accesibil. „Nu vedeţi că şi Prinţul Charles caută acelaşi lucru? Din toată lumea, a ajuns în satele uitate de lume din România. Am fost cu un pas înaintea regilor Angliei“, râd soţii Calboreanu în împărăţia verde-albastră de la Izvoarele.
Stăpâna casei, Lucia Calboreanu
Casa cu faţa la Dunăre
Când porneşti în căutarea unui loc în care să îţi găseşti liniştea, este important să studiezi dinainte comunitatea în care ajungi. Structura populaţiei, obiceiurile ei, istoricul localităţii îţi oferă informaţii din care poţi să îţi dai seama dacă te-ai integra în mijlocul oamenilor care trăiesc acolo.
Orientarea casei este un criteriu esenţial. „Dacă răsăritul este în spatele casei, iar apusul în faţă, după-amiaza nu-ţi va fi foarte comod, în arşiţa verii. Trebuie să apelezi la artificii, să plantezi copaci sau viţă-de-vie, ca să faci umbră. Casa mea are o privelişte extraordinară, este cu faţa la Dunăre, spre deosebire de alte case care sunt cu faţa la stradă şi cu spatele la Dunăre. Asta nu pot să înţeleg“, remarcă arhitectul Calboreanu.
Respect
Vlad Calboreanu recomandă viitorilor proprietari să cerceteze istoricul casei, locul pe care este aşezată, să afle ce a fost acolo înainte de a fi construită. „Fiecare loc are o încărcătură psihică. Au fost războaie, s-au purtat bătălii, au existat cimitire peste care s-au construit case. Influenţa rezistă în timp“, afirmă el.
Apoi trebuie să arăţi respect casei în care intri. Respect faţă de personalitatea sa, faţă de materialele din care este făcută, faţă de armonia pe care o are cu mediul.
„O casă te primeşte să locuieşti în ea. Nu trebuie să intervii brutal, pentru că îi vei schimba amprenta afectivă. A restaura înseamnă a reinstaura faţa ascunsă a casei. Tu trebuie să o pui în valoare, nu să o subordonezi. O casă de la ţară trebuie modelată, nu dominată.
De asemenea, nu trebuie să arhaizezi excesiv locul, nu faci un decor de film, ci o casă în care să trăieşti. A folosi materiale tradiţionale nu înseamnă să sufoci casa cu lemn, buşteni, foişoare. Respectă-i zidurile din piatră, tencuiala de pământ, lipeala pereţilor specifică Dobrogei. Intervenţia ta trebuie să fie minimală, nu ostentativă, pentru un confort de bază. Materialele pe care le adaugi trebuie făcute de mână, nu uzinate, ca să poată fi integrate în atmosfera rustică. Implică-te în restaurare, vei simţi o plăcere care nu se compară cu nimic. Casa o să te iubească pentru asta“, ne învaţă arhitectul de la Izvoarele.
Morala unei restaurări
Restauratorul de case şi biserici vorbeşte cu evlavie despre locul care l-a făcut să se descopere. Spune că fiecare casă are îngerul ei păzitor, precum oamenii. „Am un sfat: fii parte a comunităţii în care intri. Sărbătoreşte hramul satului, al bisericii, fii alături de oameni şi cinsteşte locul! Şi cel mai important, nu rata ocazia de a face lucrurile cum trebuie. Restaurarea unei case este o şansă pe care ţi-o dai ţie. Este un drum în care te transformi, te construieşti şi ieşi alt om“, se destăinuie arhitectul Vlad Calboreanu.
Vă mai recomandăm
Triunghiul sacru din colţul Dobrogei. Bisericuţele din nuiele de la Izvoarele, Satu Nou şi Strunga
Mica unire de la 14 noiembrie 1878. Ziua când Dobrogea a revenit la patria-mamă
Jurnal de vacanţă. Altfel de călătorie prin împrejurimile zonei Vama Veche-2 Mai
Se încarcă comentariile...
