Sărbători de iarnă după gratii: Petru Groza a primit şampanie, iar deţinuţii arestaţi în regimul său şi-au făcut tort din resturi de pâine îmbibate în cafea

Celulă la Memorialul Sighet FOTO M.I.

Dacă burghezul Petru Groza a primit în noaptea de Anul Nou un pahar de şampanie de la gardieni, după ce s-a instaurat regimul comunist, sărbătorile de iarnă au reprezentat pentru oponenţi doar o perioadă întunecată din viaţa lor.

Petru Groza, cel care a girat, din postul de prim-ministru al României, instaurarea regimului comunist şi politicile represive, a povestit în cartea „În umbra temniţei“ cum şi-a petrecut Revelionul după gratii: „Noaptea s-a lăsat de-abinelea; mă întind pe salteaua de paie. Undeva, se cântă... Prin pereţii subţiri trece o dulce melodie. Îmi dau seama: sunt Polonezii din coridorul din faţă. Melodiile devin tot mai vesele, întrerupte de voioşia gălăgioasă şi uralele care semnalează clipa festivă: ora 12 a nopţii Anului Nou. O mână pătrunde prin geamul deschis, printre gratii, îmbiindu-mă cu un pahar de şampanie. Mi l-a trimis inginerul Rică Georgescu şi polonezii care, profitând de destinderea disciplinară a acestei nopţi, căreia nu-i rezistă nici inspectorii nici gardienii, s-au asociat şi-mi trimit, astfel, o urare de an nou fericit. Golesc paharul, făcând singur urarea: «Pentru un mai fericit an al umanităţii şi dreptăţii!» În zori, adorm, mă trezeşte însă sgomotul lacătului dela uşă. Sosirea noului an se materializează, la Malmaison, brusc şi neaşteptat: e gardianul. «La mulţi ani, domnule ministru». E însuşi anul 1944, legănându-se pe cele două picioare ale gardianului“.

De ce a fost arestat Groza? La 16 decembrie 1943, când se întoarcea de la Bucureşti la reşedinţa sa de la Deva cu trenul, pe peronu gării a fost aşteptat de agenţii Siguranţei, care descoperiseră că urma să sprijine, cu 350.000 de lei, Uniunea Patrioţilor de la Deva, organizaţie criptocomunistă. În anchetă, le spune poliţiştilor celebrele cuvinte: „Nu uitaţi că eu sunt dac!“. După două zile, a fost eliberat, însă la scurt timp a fost trimis din nou la Bucureşti şi băgat direct la Malmaison, în celula 43. La finalul lunii ianuarie, a fost eliberat din lipsă de probe

Spre deosebire de regimul din închisoare a lui Petru Groza, memorialistica victimelor regimului comunist instaurat ulterior în România şochează de-a dreptul. Pentru cei care se opuneau regimului nu existau sărbători, fiind trimişi la muncă şi de Crăciun, Revelion sau Paşte nemâncaţi, bătuţi şi umiliţi.

„Şi în Ajunul Crăciunului eram duşi la muncă în bătăi, ţipete şi teroare“

Traian Neamţu, condamnat la 10 ani pentru că a încercat să-l împuşte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, îşi aminteşte de cum şi-a petrecut Crăciunul în lagărul Periprava, în anul 1959: „Şi în Ajunul Crăciunului eram duşi la muncă în bătăi, ţipete şi teroare. Şi aşteptam toţi căderea nopţii ca să ne întoarcem la Periprava. Dar nu ne-au dus în colonie, ci ne-au pus câte un lemn în spate şi ne-au dus la o distanţă de 5 km, la Grindu, o altă colonie, ca să lăsăm acolo lemnele. Şi drumul era greu, cu lemnul în spate, eram epuizaţi, distrofici şi nemâncaţi. Şi mergând aşa în Ajun de Crăciun, vedeam în depărtare casele din oraşul Vâlcov. Vedeam cum iese fumul din coşuri şi ne gândeam că acolo sunt familii care stau la căldură şi aşteaptă Crăciunul. Şi în momentele alea de durere, mă gândeam cu ce am greşit de am ajuns în starea asta...”

„(...) Prima zi de Crăciun continua cu o zeamă de morcovi muraţi sau gogonele murate. O supă de arpacaş în care îţi numărai alea 9-10 bucăţi de arpacaş pe care le primeai şi le puneai deoparte ca să le mesteci doar pentru a avea senzaţia că mănânci ceva”.

„Colindam în cor, încet, să nu ne audă gardienii“

Niculina Moica, care avea 15 ani când a fost arestată şi condamnată la 25 de ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale" îşi aminteşte despre adolescenţa petrecută în închisorile comuniste: „Eu de multe ori spun că am crescut acolo. Acolo am deschis ochii asupra lumii, acolo am învăţat ce este viaţa. Priveam chipurile triste ale doamnelor cu care stăteam şi învăţam câte ceva de la fiecare. Şi fiindcă acum când scriu aceste rânduri se apropie Crăciunul, sărbătoarea Naşterii Domnului, îmi amintesc acele seri când, obosite, întoarse din ateliere, după raportul de seară şi după ce gardienii puneau zăvoarele pe uşi, un murmur se auzea în cameră. Femei triste, îndurerate, după o tăcere plină de gânduri, faţa lor se lumina şi acel murmur înfiripa ca la un semnal o colindă.

ARHIVĂ MEMORIALUL SIGHET

Colindam toate în cor, încet să nu ne audă gardienii, căci era risc să te pedepsească, să te bage la izolare. Ne tremurau lacrimile în colţul ochilor şi ne visam acasă lângă cei dragi. În unele închisori care erau mai aproape de oraşe se auzeau clopotele bisericilor şi era minunat. Îmi aminteau de acasă, de mama care cocea cozonaci, tata care fixa bradul şi eu care în colindele lui pregăteam ornamentele şi bomboanele să-l împodobesc. Ce or fi făcând ei? Era întrebarea care-ţi seca sufletul.”

Traian Neamţu, fost deţinut politic, care a fost aruncat în închisoare pentru că a susţinut partidul marelui om politic Iuliu Maniu, avea o singură alinare în temniţă: Colindul de Crăciun scris de Valeriu Gafencu: „La fereastra robilor/ Cântă îngerii în cor/ De cu seară până-n zori./ Au venit colindători/ Îngerii nemuritori,/ Încărcaţi cu dalbe flori”.

Tort din porţiile de pâine

ARHIVĂ MEMORIALUL SIGHET

Dorina Potârcă, profesoară de franceză, soţia fruntaşului naţional-ţărănist Virgil Potârcă (deţinut politic în perioada 1950-1954, mort în închisoarea de la Sighet), a fost arestată la 15 aprilie 1952 în lotul „familiilor demnitarilor”, trecând prin lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera şi închisoarea Dumbrăveni, executând o condamnarea administrativă de doi ani. În memoriile sale povesteşte cum a petrecut Crăciunul din 1952 în lagărul de muncă de la Popeşti Leordeni: 

„Şi aşa a sosit şi Crăciunul. Fetele pregătiseră mici daruri pentru fiecare dintre noi din cârpuliţele păstrate, din bucăţile de lână. Amelica Bică era măiastră, ştia să facă ceva din nimic. Am fabricat şi un tort. S-a păstrat pâine din porţia fiecăreia, stropită cu cafeaua de dimineaţă, cu puţinul zahăr ce aveam şi marmelada din raţie. Ne-am spălat, ne-am pieptănat. În sfârşit, s-a sunat stingerea. Eram singure. A început petrecerea. La mulţi ani cu sănătate!“.

Revelion în temniţa fortului Jilava

Nicolae Cojocaru povesteşte în „Filmul unei existenţe“ despre cum şi-a petrecut Revelionul la Jilava în anul 1955. „Era seara Anului Nou 1955 şi mă aflam într-una din celulele secţiei a 2-a, unde după o perioadă de izolare mai îndelungată au sosit cca 30-40 de deţinuţi politici, pe care nemaiavând unde-i caza, conducerea închisorii i-a băgat peste mine. Dintre ei voi cita câţiva: generalul Barbu Vasile, generalul Goiescu, av. Victor Dimitriu – fostul secretar al Baroului avocaţilor de Ilfov – câţiva studenţi şi alţi deţinuţi sosiţi de la Canalul care se desfiinţase cu un an şi ceva mai înainte.

Afară, iarna acoperise cu mantia-i albă parcă nu numai chipul hidos al temniţei, dar şi suferinţele în care gemeau miile de deţinuţi din celulele fără foc, unde îşi purtau durerea pe plasa rece a paturilor de metal aşezate unul peste altul.

M-am apropiat de gratiile ferestrei fără geamuri, prin care viscolul de afară arunca peste cimentul celulei un strat de cristale albe în care se reflecta minuscula lumină a unui bec prins şi el prizonier într-o plasă de sârmă, deasupra uşii.

În întunericul de afară albul zăpezii parcă văruise cu un strat subţire curtea din interiorul puşcăriei, iar peisajul iernii aşternută peste murdăriile vieţii, te transporta undeva departe, într-o lume de pe alt tărâm.

Cerul parcă se lăsase peste tăcerea închisorii pe care noaptea Anului Nou o învăluise ca într-un mister, iar stelele păreau şi ele aruncate la întâmplare, stând gata să fie culese cu mâna ca într-un pastel din iernile trăite aievea, alte dăţi şi altundeva.

O tăcere adâncă coborâse odată cu noaptea Anului Nou peste sufletele celor din celulă, fiecare fiind prezent acolo doar cu trupul, gândul poposindu-le odată cu sufletul în amintirea nopţilor de Anul Nou, trăit de fiecare, cândva acolo departe, în căldura căminului, unde în această noapte şi pentru ei se aprindea simbolic o lumină pe masa cu ofrande.

Deodată glasul prietenului meu Victor Dimitriu, rupând tăcerea instalată în celulă, mi se adresă cu rugămintea de a le povesti cum marcam noi românii trecerea în Anul Nou, acolo departe în lagărele de ofiţeri prizonieri la sovietici, sau în puşcăriile şi lagărele din Nordul îndepărtat.

Intervenţia lui, susţinută de toţi într-un glas ca o nevoie lăuntrică pe care fiecare o simţea de a evada din strânsoarea amintirilor care-i chema departe de aici, a sfârşit prin acceptarea mea de a satisface această nevoie sufletească.

După ce mai înainte fiecare povestise cum erau datinile şi tradiţia nopţii Anului Nou în regiunea în care se născuse, mi-a venit mie rândul să le povestesc cum treceam noi pragul noului an, acolo în lagărele de prizonieri sau în puşcăriile nordului îndepărtat.

Celula cu cele 30-40 de suflete care ascultau cu respiraţia oprită, se cufundase parcă în adâncul liniştit al unui fund de lac, până când bătăile ciocanului în toaca de fier a închisorii vestea stingerea, care i-a smuls din reveria în care căzuseră.

Hotărâţi să asculte în continuare filmul care se confunda acum cu propria lor soartă, s-au băgat sub păturile sure, care îi apăra de gerul iernii ce se lăsase peste noaptea Anului Nou.

Nu aveam de unde şti că dincolo de uşa cu lacăte şi zăvoare, urechi viclene şi ochi iscoditori scrutau cu privirea lor de târâtoare, prin vizeta uşii, interiorul celulei.

Deodată, într-o fracţiune de secundă, un zgomot metalic a sfâşiat liniştea celulei. Zăvorul uşii a fost tras cu putere, iar în cadrul ei, împinsă cu putere în perete, s-a oprit un grup de temniceri, asemenea unei haite de lupi. Cuvântul a sărit şi el în ţăndări, ecoul silabelor spânzurând parcă în aerul celulei, peste care plutea o linişte mormântală.

În cadrul uşii, în mijlocul acestei haite de temniceri din conducerea Jilavei, în frunte cu maiorul Ceaki, se aflau doi indivizi cu feţe rumene şi rotunde ca doi purcei de lapte, îmbrăcaţi în nişte cojoace lungi, albe, purtând pe cap căciuli la fel de albe, iar în picioare pâslari care să-i apere de asprimea gerului de afară.

În tăcerea instalată, tabloul ce se înfăţişa privirilor îl puteam asemui aidoma unei haite de lupi flămânzi, care au sărit într-o stână cu oi rămase fără apărare în faţa colţilor rânjiţi, gata să le sfâşie. Dar liniştea ce se lăsase în celulă a fost doar de durata unei clipe, că dintr-odată o explozie de înjurături şi insulte grosolane însoţite de ameninţări, ne-a acoperit ca pe cine ştie ce răufăcători, care ameninţau în această noapte de Nou An temeliile ordinii a cărei pază li se încredinţase lor.

Din experienţele trăite cunoşteam metodele de intimidare a exponenţilor acestei orânduiri care, fie că le aplicau acolo la ei acasă sovieticii, fie că „se purtau” şi aici la noi, de către cei ce le importaseră de acolo, în final ele urmăreau acelaşi scop: realizarea surprizei prin intimidare, întrebuinţând insulte, acuzaţii grele şi ameninţări cu care reduceau la tăcere omul, până acolo încât „ca să-şi uşureze situaţia” acesta accepta recunoaşterea celor mai absurde inepţii ce i se punea în sarcină.

Dar tot din experienţa anilor prin care am trecut şi a „figurilor” de care mă frecasem, cunoşteam şi eu o metodă pe care nu o uitasem, pentru că personal am aplicat-o în situaţii asemănătoare şi anume, aceea de a trece prin surprindere la contraatac, vehiculând un vocabular şi aruncându-le în faţă acuze şi ameninţări în care să se recunoască pe ei exact aşa cum au vroit să ne descrie pe noi.

A fost suficient să-i somez pe cei doi necunoscuţi din mijlocul grupului, să răspundă în ce calitate, din a cui însărcinare şi cu ce drept tulbură ei liniştea unor oameni într-o noapte ca aceasta şi mai ales să răspundă ce îi îndreptăţeşte să uzeze împotriva noastră de întreg arsenalul insultelor, injuriilor şi ameninţărilor în care dacă sunt „cinstiţi” se pot recunoaşte pe ei ca drept lupi îmbrăcaţi în piei de oaie care au sărit în stâna oilor să le sfâşie.

Altercaţia mea a fost arma care a avut darul să-i dezechilibreze, să le închidă gura şi ca atunci, când animalului îi arăţi ciomagul, să se retragă mârâind.

Aşa s-au retras şi ei, târând în urma lor prin uşa întredeschisă ameninţări, care aveau într-adevăr să se facă simţite peste câteva minute.

În sfertul de oră care a trecut până a nu părăsi eu celula, am avut ocazia să constat cu amărăciune, ca şi în alte împrejurări de altfel, lipsa de solidaritate şi curaj a acelora care până cu o clipă mai înainte gândiseră ca mine, pentru ca acum -când umbra suferinţei plutea în aersă cadă într-o muţenie egală cu desolidarizarea. Au fost şi unii care şi-au exprimat solidaritatea cu mine şi au cerut să li se aplice şi lor aceeaşi pedeapsă.

Personal ştiam ceea ce va urma şi aşa a şi fost!

Nu a trecut un sfert de oră, timp în care m-am putut îmbrăca bine (câţiva mi-au dat lucruri mai groase şi călduroase), că am şi auzit pe coridorul secţiei ecoul pe care-l făcea în frecarea ei cu cimentul, nicovala pe care o trăgea după el Iamandi.

Însoţit de ofiţerul de serviciu, care mi-a comunicat că din ordinul comandantului voi fi pus în lanţuri şi dus la „neagra”, Iamandi s-a executat, aranjând nicovala pentru baterea niturilor la lanţuri.

Ieşit pe coridor, în timp ce mă aflam jos pe ciment, lt. Zurbagiu mi-a spus că are ordin să mă ducă sus la turelă, pentru că aşa a dispus ministrul Drăghici, pe atunci şeful Securităţii Statului – asimilat cu gradul de ministru în cadrul M. A. I.

— Ului.

Mi-am zis atunci; ce se întâmplă oare în ţara aceasta, dacă şeful securităţii statului – ministrul – vine într-o noapte a Anului Nou în Jilava, pătrunde într-o celulă, înjură, insultă şi ameninţă şi dă ordin să fie puşi în lanţuri oameni lipsiţi de apărare, deţinuţi politici! Atunci, pe bună dreptate, ce-i pot pretinde maiorului Ceaki sau lui Zurbagiu?

Înseamnă că libertatea şi viaţa românilor era la dispoziţia bunului plac al unor brute cu chip de oameni, care puteau dispune oricând de soarta noastră.

Şi aşa a început pentru mine noaptea Anului Nou 1955, în temniţa fortului Jilava!

Drăghici cu ai săi s-au grăbit să ajungă acasă, în întâmpinarea noului an, iar eu am fost condus pe scara în spirală care ducea deasupra fortului, la turelă.

Nu am uitat şi nu voi putea uita niciodată clipele trăite acolo sus, pe fort, într-o celulă atât de mică încât nici nu puteai să te mişti şi încă cu lanţuri la picioare, în bătaia viscolului care sufla cu putere pe sub uşa îmbătrânită de vreme“.