România, neschimbată în esenţă de 200 de ani: oraşe fără industrie şi oameni care pierd toată ziua. „Hărnicia nu este caracteristică acestui popor“
0Românii nu s-au schimbat aproape deloc în decursul a 200 ani – reiese din mărturiile unor ofiţeri finlandezi care ne-au cunoscut în anii 1800.
Finlandezii au ajuns pe teritoriul nostru participând la războaiele ruso-turce din 1828-1829 şi din 1877-1878, acesta din urmă fiind cel în care România şi-a câştigat independenţa. Finlanda făcea parte pe atunci din Imperiul Rus (la care a fost alipită în perioada 1809-1917).
În marşurile lor, finlandezii au călătorit prin Basarabia, Moldova, Valahia şi în Dobrogea - inclusiv în Cadrilater. Unii dintre ei şi-au aşternut impresiile în jurnale de front, alţii au relatat cele văzute în lungi scrisori trimise acasă.
GALERIE FOTO CU BUCUREŞTII LA 1868
Un demnitar român interbelic, Raoul V. Bossy (1894-1975), a studiat arhivele Finlandei şi a scos la lumină mărturiile ofiţerilor (în volumul „Mărturiile finlandezilor“, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1937) care transmit un mare regret: acela că România nu este ţara lor. „Ar fi arătat altfel dacă o munceam noi“, scriau finlandezii.
„Hărnicia nu este caracteristică acestui popor“
În primăvara lui 1829, locotenent-colonelul Gustav Adolf Ramsay consemna bulversat în jurnalul său din Basarabia: „În Pelinea am văzut pentru prima oară bordeie de pământ. Cei mai mulţi săteni din aceste ţinuturi locuiesc în astfel de bordeie. Proprietarii moşiilor trăiesc mai mult în oraşele din Austria“.
Trecând Prutul, militarii dau de drumuri proaste, hanuri prăpădite, mâncare gătită în mizerie – dar toate la un cost pipărat. Din loc în loc bântuie holera şi ciuma.
„Hărnicia nu prea este caracteristică acestui popor. Cu marea mulţime de militari care trec pe-aici şi banii care circulă, s-ar putea organiza hanuri cumsecade. Arendaşul nostru din Finlanda ar instala aici un han ca lumea şi ar câştiga mai mulţi bani decât arendând toate moşiile noastre din Finlanda!“, scria Ramsay.
Târg din Bucureşti, la 1868 Foto Amedeo Preziosi Sursa Padeia Image and Collection
Târgurile i se par haotice, nealiniate, murdare, strâmte şi întortochiate. Clădirile sunt înşirate la nimereală. La Iaşi este surprins de amestecătura Occident-Orient şi de tabietul moldovenilor care trag un somn bun după-amiază, ca apoi să se îngrămădească la plimbare, într-un singur sens, pe uliţe. El observă că moldovenilor le place să li se spună „români“, mândri fiind de „originea lor nobilă“. „Alt nume decât cel de <român> îi jigneşte în mândria lor naţională“, notează ofiţerul.
Pe măsură ce înaintează în ţinutul Moldovei, Ramsay e tot mai încântat de figurile oamenilor, cu trăsături frumoase, pe care mărturiseşte că nordicii nu le văd decât în tablouri. În plus, natura cu peisajele sale alină prima impresie negativă. „Descopăr aici, în Moldova, formele clasice, trăsăturile regulate şi pline de expresiune pe care noi, cei de la Nord, nu le vedem decât în tablouri. Cu un creion bun se poate găsi în gazda noastră de la Bârlad cel mai frumos model de desen. Fiii ei sunt cei mai frumoşi copii pe care şi-i poate închipui cineva“, spune el.
La Tecuci, mare le e surpriza finlandezilor, când dau peste un conaţional de-al lor, pe care oamenii din târg îl credeau neamţ. Omul era născut în Tampere, fusese meşteşugar în artileria suedeză, apoi rătăcise prin tot locul şi ajunsese la Tecuci, unde se ocupa cu şelăria.
Bucureşti, la 1868 Foto Amedeo Preziosi Sursa Padeia Image and Collection
După feţele cu trăsături greceşti sau romane, la Galaţi apar fizionomiile turceşti şi evreieşti. Ramsay trece Dunărea, este îngrozit de sărăcia musulmană din Babadag, salută Marea Neagră şi priveliştea întinsă de ocean de la Constanţa, în a cărei cetate n-a putut intra fără „fumigaţiune“ (metoda rudimentară de dezinfecţie), fuge de mirosul de alge de la Tuzla, apoi înnoptează la Mangalia, unde are parte de un culcuş curat şi o mâncare bună, cum nu mai avusese de mult.
„O ţară care sprijină atât de puţin instrucţiunea“
În scrisorile către familia sa, maiorul Fredrik Nyberg descrie pământul românesc de la 1830 în culori calde. „Toată lumea se plimbă cu trăsura între orele 6 şi 9 seara, asta e distracţia generală. Librăriile din Bucureşti sunt pline de cărţi în limbi străine şi de ziare, ceea ce este extraordinar într-o ţară care sprijină atât de puţin instrucţiunea“, scria Nyberg tatălui său.
Maiorul vorbea despre români ca fiind un un popor „frumos şi primitor“, care l-a primit cu multă prietenie. Lui Nyberg, Principatele Române i se par că alcătuiesc „ţara cea mai roditoare din lumea întreagă“
„Oamenii n-au iniţiativă, silinţă, stăruinţă. Oraşul nu posedă nicio industrie“
După aproape 50 ani, noua generaţie de ofiţeri finlandezi găsea un tablou nou, dar cu obiceiuri vechi. În toamna lui 1877, sublocotenentul Anton von Alfthan scria despre Basarabia: „Belşug mare nu prea e pe-aici, dar nu din pricina calităţii pământului, ci a lipsei de iniţiativă, de silinţă şi de stăruinţă a locuitorilor. Casele de lut acoperite cu paie ale sătenilor dau o înfăţişare de mare curăţenie. Pe laviţă şed toată ziua gospodarii, tăcuţi şi duşi pe gânduri, cu luleaua în gură“.
Iaşiul se înfăţişa acum ca un oraş de un „lux orbitor“, cu străzi asfaltate, spre deosebire de cele vechi, din lemn. Trăsuri elegante, cai împodobiţi, prăvălii atrăgătoare, şiruri de case frumoase, cafenele superbe. „Oraşul Iaşi nu posedă însă nicio industrie, iar românul nu se îndetelniceşte cu meşteşugul manual“, se miră finlandezul.
Despre Bucureşti: „Rar mai întâlneşti aşa contrast“
Bucureştii sunt pentru slt. Alfthan o surpriză totală. „Rar se întâmplă călătorului să vadă contraste atât de izbitoare ca în acest oraş“, scrie sublocotenentul.
Bucureşti, la 1868 Foto Amedeo Preziosi Sursa Padeia Image and Collection
La 1877, finlandezul vorbeşte despre „planul de sistematizare“, care nu i se pare bine întocmit. Este uimit de alăturarea ciudată între clădiri somptuoase şi magherniţe pe uliţele dărăpănate. Îl intrigă animaţia de pe străzi, pe care o descrie ca „foarte intensă“. „Vezi oameni care pierd toată ziua, de dimineaţă până seara tot plimbându-se pe trotuarele străzii cele mai distinse“, scrie el.
Dezordinea militară: „Lăsau deoparte lucrul la fortificaţii necesare, ca să muncească la altele, inutile“
Colonelul Teodor Fritiof Blafield dezvăluie în toamna lui 1877 dezordinea în care lucrau românii inclusiv pe front, la făcut tranşee şi fortificaţii.
„Se întâmpla deseori ca românii să lase o parte fortificaţii necesare spre a efectua, cu mult zel, altele, inutile. La inspecţiile de pe teren, comandanţii ruşi raportau că reduta era atât de neîndemânatic făcută încât tirul nu era eficace decât pe o distanţă de 150 paşi în faţa tranşeelor“, arată colonelul finlandez.
Cum s-a născut un general româno-finlandez
Unul dintre ofiţerii finlandezi a rămas aici. Venit la 1828 cu generalul rus Pavel Kiseleff, colonelul adjutant Ernest Guillaume, cavaler de Sallmén, a luat-o de soţie pe Ana Kreţulescu, iar la 11 aprilie 1834 s-a născut la Bucureşti fiul lor Dimitrie.
Acesta avea să se distingă în următorul război ruso-turc, de la 1877, în care a fost obţinută neatârnarea României.
Dimitrie Salmen a fost director al Şcolii speciale de cavalerie (1874), comandant al Regimentului 7 Călăraşi (1877) şi a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de ofiţer, cu medalia Virtutea Militară de aur, Crucea Trecerea Dunării etc.
Generalul cu mama româncă şi tată finlandez a murit la 13 noiembrie 1923, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Numele său este purtat de o stradă din zona Foişorul de foc din Capitală.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
