Relatările jurnaliştilor străini: „Românii, un popor posomorât şi înfometat“, „cu prilejul festivalului s-au deschis noi magazine, iar populaţia se îmbulzea“
0Jurnaliştii străini care au fost invitaţi să scrie despre competiţiile sportive care se desfăşurat în România comunistă au creionat o ţară săracă, care oferea poporului produse doar când era vizitată de străini, unde Securitatea te urmărea la fiecare pas.
Securitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a păstrat articolele jurnaliştilor străini care participaseră la Congresul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti. În Caietele CNSAS, Valentin Vasile a publicat două articole în lucrarea „Aproape o jumătate de veac de sport şi propagandă în România (1945 – 1989)“ găsite în fondul documentar ANR, fond Colecţia Dej, dosar nr. 725/1953, vol. 1, ff. 90-96, respectiv ANR, fond Colecţia Dej, dosar nr. 725/1953, vol. 1, ff. 181-183.
Ziarul JOURNAL DE GENEVE publica sub iscălitura lui Bernard Beguin, care a participat la cel de al III-lea Congres al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti, o serie de articole intitulate „O săptămână în spatele cortinei de fier”.
„Doar dacă voi deveni vreodată biciclist şi voi participa la o cursă ciclistă, voi mai avea parte vreodată de primirea care s-a făcut la aerodromul din Bucureşti; steaguri fluturând în vânt, o orchestră intonând imnul Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat, cadenţat ca un marş nemţesc, pe alocuri avântat ca un galop căzăcesc. Se poate o asemenea primire să nu placă, se poate crede că aceste manifestări colective s-au desfăşurat adesea în mod neplăcut, dar nu se poate nega că ele cuprind elemente impresionante.
La picioarele scării pe care coborâm din avion, tinere fete în rochii de culoare deschisă sunt adunate cu braţele încărcate de gladiole. Întrucât nu era nici o femeie cu noi, credeam că prezenţa lor are un scop decorativ. Greşeam însă. Unul câte unul, toţi pasagerii au primit câte un buchet; colonelul coreean care mă însoţea de la Praga, artiştii cehi de cinematograf – care desigur nu s-au bucurat de o asemenea primire la Locarno – şi chiar eu, cu pălărie, impermeabil, servietă şi valiză, care nu ştiu ce să fac cu jerba ce mi s-a oferit şi mă gândesc cu respect la acei obişnuiţi ai saloanelor din secolul trecut care primeau stând în picioare o ceaşcă de ceai şi prăjituri, fără a lăsa din mână pălăria tare, bastonul sau mănuşile. Încerc să las buchetul pe primul scaun în sala de aşteptare, dar în zadar, paznica mea vigilentă îmi aminteşte imediat de el. Nu vorbeşte nici o limbă occidentală, dar oare deviza Congresului nu este să ne înţelegem cu un surâs? Zâmbesc deci şi apuc buchetul pe care reuşesc să-l port în cele din urmă ca pe un copil (De obicei mi se reproşează că ţin copiii ca buchetele).
Gustări, sandviciuri, nici un fel de control vamal. Un funcţionar al serviciului de presă mi-a luat paşaportul pe care mi-l înapoiază imediat. Nu ni se controlează bagajul. Însoţit de un funcţionar, am plecat în oraş într-un automobil american. Bucureştiul s-a îmbrăcat în haine noi pentru Festival: pretutindeni steaguri, drapele, afişe, lozinci: „Pace şi Prietenie”, „Bun venit solilor păcii mondiale”, „Tineri din toate ţările uniţi-vă pentru un viitor mai bun”. Drapele din toate ţările, inclusiv Statele Unite ale Americii şi drapele sovietice într-o proporţie normală, foarte puţine portrete oficiale, în afara celor din Piaţa Ateneului unde portretul lui Petru Groza, preşedintele Prezidiului şi al lui Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Miniştri, atârna unul lângă celălalt pe faţada unui minister. Ziariştii ”burghezi” invitaţi la Congres au format obiectul unei ospitalităţi generoase şi atente. Am fost cazaţi într-unul din cele mai bune hoteluri din Bucureşti, renovat pentru această împrejurare. Aflând că sosesc din Elveţia, portarul mi-a cerut … ştiri despre Koblet! Un medic era în permanenţă la dispoziţia noastră, iar lui Clark de la Reuter, un uriaş vesel şi zgomotos, i-au făcut cu totul gratuit injecţii cu penicilină, pentru a-l învăţa minte să mai răcească la o temperatură de 40 grade la umbră.
Ni se serveau mese supra îmbelşugate, cu aperitive, supă, peşte, carne şi desert ca să ne facă să credem că ţara suferă de un surplus de produse alimentare cu care nu ştie ce să mai facă. De asemenea în sala Congresului, mesele erau zilnic împodobite din belşug cu coşuri de fructe – care însă sunt obiecte rare în pieţele Bucureştiului. Era vădită dorinţa de a crea impresia belşugului. Cu prilejul Festivalului s-au deschis noi magazine, iar populaţia se îmbulzea în faţa vitrinelor pentru a contempla cutiile de dulciuri, vinurile şi lichiorurile reapărute ca prin farmec pe piaţă. Dar e destul ca automobilul, care mă ducea înspre Congres, să părăsească marile artere pentru a trece pe străzi mai mici şi se puteau vedea în treacăt cum se înşiră cozi de gospodine care aşteaptă în faţa unei măcelării sau a unei băcănii. Pe lângă fiecare ziarist străin a fost ataşat câte un ghid-interpret sau, aşa cum se spune în meserie, un ”cornac”. Al meu este redactor la INFORMAŢIA, iar cel al lui Pierre Frederix, corespondent al Agenţiei FRANCE PRESSE, este redactor la ROMÂNIA LIBERĂ. În general, suntem transportaţi toţi cu o singură maşină americană care suportă cu curaj pavajul inegal al şoselei Kiseleff. Nu voi spune nimic rău despre ”cornacii noştri”.
În primul rând, este neapărată nevoie de un interpret într-o ţară a cărei limbă, orice s-ar spune, are legături foarte depărtate cu fiicele occidentale ale limbii latine. Apoi, în orice caz trebuie să fii supravegheat, astfel încât este totuşi mai plăcut ca acest lucru să-l facă o figură cunoscută şi totuşi simpatică. Trebuie să mărturisesc că în repetate rânduri ne-au uşurat misiunea cu o bunăvoinţă evidentă. În tovărăşia lor am vizitat cartiere sărace, am fotografiat ţigani desculţi, am pus întrebări indiscrete directorului Agenţiei Române de Presă, lucru la care un străin neînsoţit nici nu putea visa. Pentru ”cornacii” noştri, deviza era că totul este permis şi că bineînţeles se poate fotografia orice. Nu au fost dezminţiţi decât în două rânduri. Prima dată, trecând prin faţa Parcului de Cultură, văd o statuie uriaşă a lui Stalin din ghips alb. Opresc maşina şi cobor singur cu aparatul de fotografiat. Nici nu apuc bine să-mi pun aparatul la punct, când un agent de poliţie cu chipiu alb, haină albă şi cu batonul negru şi alb, străbate în fugă distanţa care ne despărţea şi îmi interzice în mod categoric fotografierea. (este demn de semnalat că oricând vrei o poţi găsi sub forma unei cărţi poştale). ”Cornacul” meu vine lângă noi, parlamentează, dar în zadar. „Probabil, îmi explică el candid, că nu ştie că este permis”…A doua oară, vizitam tocmai o ţesătorie. Maşini englezeşti şi germane, dinainte de război, muncitoare femei, destul de prost îmbrăcate. Cu excepţia unei frumoase fete într-o rochie proaspătă şi un batic roşu care stătea lângă o fereastră. Desigur că nu voi fi bănuit că ”îmi caut de lucru”: mă reazim de fereastră şi scot aparatul, dar pe loc intervine inginerul spunându-mi că este ”interzis”. Explic interpretului meu că numi pasă de maşini, că în Occident sunt mii ca acestea, dacă nu se află de pe acum la fiare vechi, şi că nu mă interesează decât fata, pentru că ea reprezintă un tip. Dar nu este nimic de făcut. Orice document luat într-o uzină priveşte, după cum pare, apărarea economică…Păcat; era frumos concretizată această apărare economică românească.
Cel de al III-lea Congres Mondial al Tineretului s-a ţinut în sala Floreasca, nu departe de lacul cu acelaşi nume, în împrejurimile oraşului Bucureşti. Pe malul lacului, o falsă cabină telefonică afişează articolul 3 din Constituţia Republicii Populare Române care îmi aminteşte că această ţară îşi datoreşte independenţa glorioasei armate roşii.
„Mii de oameni trăiesc într-o veşnică teroare în timp ce câteva mii de comunişti de frunte trăiesc în lux“
Jurnalistul Richard O’Regan, corespondent al agenţiei ASSOCIATED PRESS, a făcut următoarea relatare despre Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti, 13 august 1953: „Poate că cea mai spectaculoasă manifestaţie de propagandă – şi în acelaşi timp cea mai mare înşelătorie – din zilele când Roma păgână ardea de vii pe creştini – se desfăşoară în prezent în România comunistă, un stat poliţist tot atât de desăvârşit ca şi Rusia Sovietică. Corespondenţii care au fost invitaţi în spatele Cortinei de Fier la această manifestaţie – aşa numitul „Cel de al IV-lea Festival Mondial al Tineretului” – s-au înapoiat Miercuri la Viena. Semnatarul acestui comentator este unul dintre ei. Acest spectacol strălucitor, care trebuie să coste lumea comunistă milioane de dolari – un spectacol atât de abil organizat încât Hitler şi Goebbels par elevi de şcoală primară – ascunde de fapt: 1) o disperare şi o sărăcie, fără pereche în lumea comunistă, poate doar cu excepţia Chinei. 2) Un popor posomorât şi înfometat, care îşi pune orbeşte speranţele în Statele Unite pentru eliberare 3) Controlul poliţiei secrete asupra vieţii şi gândirii este atât de temeinic organizată încât mii de oameni trăiesc într-o veşnică teroare în timp ce câteva mii de comunişti de frunte trăiesc în lux. S-ar putea însă ca miile de tineri occidentali invitaţi, care nu sunt comunişti, să se lase convinşi şi înşelaţi de această înscenare de necrezut. Festivalul, care mai continuă încă o săptămână, pare să fi micşorat încordarea din rândurile celor 16 milioane de români, cărora li s-a strâns cureaua atât de mult înainte de Festival, încât diplomaţii occidentali spun că puţin ar mai fi trebuit ca să se producă o revoltă populară“, scrie jurnalistul.
Apoi, el povesteşte cum, înainte de a pleca din Bucureşti, un român i-a remis în secret o scrisoare: „Nu plecaţi cu impresia că poporul român trăieşte aşa cum pare să trăiască acum, în timpul Festivalului. Cu trei luni înainte, muncitori de toate categoriile au murit de foame pe străzi. În faţa magazinelor alimentare se formau cozi de sute de persoane şi miliţia a ridicat pe cei care au îndrăznit să spună ceva [Gheorghiu Dej a adnotat pe marginea documentului: „minciuni ticăloase”]. Ei au arestat înainte de Festival mii de oameni bănuiţi de a putea să provoace o răscoală în timpul Festivalului [Gheorghiu Dej comenta pe marginea documentului: „aiurea!”].
Mii de români cumsecade sunt împuşcaţi sau zac în lagăre de muncă forţată. Comuniştii sunt puţini la număr şi mulţi dintre ei sunt sătui de propriile lor minciuni. Noi românii ne vom recâştiga libertăţile, dar nu putem rezista ruşilor înarmaţi cu tancuri şi cu avioane cu reacţie, care staţionează în suburbiile oraşelor. Toată speranţa poporului român este în poporul american. Ne-am închipuit că anul 1953 va fi anul eliberării. Poporul român continuă să tacă dar nemulţumirile sale mocnesc; la prima ocazie, el va izbucni [Gheorghiu Dej a adnotat: „Zău!”]. Festivalul de la Bucureşti, organizat şi ca o olimpiadă în Răsărit – s-a desfăşurat sub lozinca „pace şi prietenie”. Nu s-a pierdut din vedere nici un amănunt pentru a se crea celor 30.000 de vizitatori occidentali impresia superficială că România a creat un paradis comunist, în care veselia şi cultura predomină printre muncitori [Dej a notat: „interesant totuşi”]. În fiecare zi sunt organizate peste 140 de manifestaţii, în afară de cele sportive. Marile clădiri moderne ale Bucureştiului, construite pe bulevarde largi înainte de război, au fost spoite de curând pentru a da impresia că au fost construite de comunişti. De fapt, în ultimii trei ani abia că s-a întreprins vreun proiect de construire de locuinţe pentru muncitori.
Reflectoarele şi zecile de mii de steaguri ale celor 102 ţări participante, dau un colorit viu oraşului. Împreună cu megafoanele puternice şi dansul pe străzi, ele dau o impresie de veselie permanentă. Totuşi, controlul străinilor este organizat până în cele mai mici detalii. Occidentalii sunt găzduiţi în fostele hoteluri de lux. Corespondenţii americani au fost trataţi la fel. Un mare camion ZIS rusesc ne-a fost pus la dispoziţie pentru transport. Prin aceasta se urmărea de a ne opri să umblăm pe străzi. Ni s-au desemnat trei interpreţi pentru a ”ne ajuta”, dintre care unul se crede că era ofiţer de securitate. Când ne-am aventurat afară din Bucureşti, într-un automobil al legaţiei americane, nu am fost opriţi, dar am fost urmăriţi permanent de trei automobile negre pline cu poliţişti solizi de la Securitate. …bruiat. Masa care ni s-a servit a fost aşa de abundentă – fiind vorba de delegaţi occidentali – încât multor occidentali li s-a făcut rău. Totuşi, în interiorul hotelului „Ambasador”, unde am fost găzduiţi, unui funcţionar i-au dat lacrimi de bucurie atunci când a primit o bucată de salam vienez, vechi de o săptămână, pe care i-a oferit-o corespondentul. Am auzit din întâmplare o înregistrare a conversaţiilor noastre telefonice şi am fost urmăriţi cu abilitate de poliţia secretă prin mulţime după ce „interpreţii noştri ne-au asigurat că putem sta de vorbă liber cu „oricine dorim”. Speriată o fată a arătat că poliţia secretă i-a luat buletinul de populaţie pentru că a vorbit cu un corespondent de presă, spunându-i să revină după ce el va fi plecat. Mă aştept să fiu condamnată la trei ani, a spus ea. Un membru al poliţiei secrete a stat toată noaptea în faţa compartimentului din vagonul de dormit în călătoria de plecare din România. Nu a existat nici o mişcare din partea noastră care să nu fi fost raportată la Ministerul de Interne, cea mai mare clădire guvernamentală din oraş. Deşi situată într-o piaţă animată, puţini sunt aceia care nu ezită să traverseze, înainte de a se apropia de această clădire. Atunci când a dejucat poliţia secretă pentru a vorbi cu oamenii pe stradă, nu a fost nimeni care să nu spună: „Totul este minciună şi înşelătorie. Nu am văzut unt sau şuncă sau lapte sau pâine albă de anul trecut. Nu putem trăi din salariile noastre şi după ce veţi pleca va fi mai rău” [Gheorghiu Dej a consemnat la sfârşitul articolului: un bandit!”].
Vă mai recomandăm:
Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
