Regina Elisabeta şi copiii orbi pe care-i îngrijea la Bucureşti. Planul suveranei pentru o colonie similară în Dobrogea a eşuat din cauza unui „părerist“
0
Regina Elisabeta este cea care a schimbat soarta orbilor din România. Impresionată de drama lor, suverana îşi făcuse un ţel din a le face viaţa mai uşoară, revărsându-şi asupra lor instinctul matern. Ea a fondat Vatra Luminoasă din Bucureşti şi tot ea visa să întemeieze un aşezământ asemănător în Dobrogea, destinat orbilor români şi bulgari. Un argument adus de un specialist bulgar a descumpănit-o însă pe regină făcând-o să renunţe la planul ei.
Suverana îşi pierduse de tânără unicul copil, pe principesa Maria, pe care o născuse la vârsta de 27 ani şi care a trăit doar 4 ani (1870-1874). Astfel că spiritul protector şi afectuos al reginei s-a manifestat din plin asupra oropsiţilor sorţii. Preocuparea sa majoră pentru ajutorarea acestora devenise de neînţeles chiar şi pentru membrii Curţii.
În cartea sa „Povestea vieţii mele“, Regina Maria o descria astfel pe predecesoarea sa Regina Elisabeta, pe care o alinta „Auntie“ (mătuşica): „Regina se dezvoltase după un tipar nepământesc şi înlăturase tot ceea ce era prozaic, practice şi terre-aterre. Închipuirea Carmen Sylvei (numele de poetă al suveranei - n.r.) făurise, cu o splendidă nepăsare a realităţii, o lume poetică şi nesubstanţială. Îşi făurise planuri fantastice pentru întocmirea unui minunat oraş alb, în care să se adune, la un loc, toţi orbii din lume, cu familiile lor, căci găsea că nu-i milos să-i osândeşti la izolare; aici aveau să trăiască într-o armonie arcadiană, iubindu-se între ei, ascultând muzică frumoasă, pe când lucrau la difeite meşteşuguri. Singura ei greşeală a fost că văzuse lucrurile în proporţii neadevărate şi că îşi pusese încrederea în fiinţe care abuzau de naivitatea ei“.
Vatra Luminoasă, visul reginei
La 1 august 1906, Regina Elisabeta a fondat Societatea Orbilor din România, cu care avea să deruleze proiecte umanitare. Un diplomat român, George Bengescu, dădea detalii despre opera filantropică a suveranei, în volumul „Din viaţa majestăţii sale Elisabeta, regina României“ apărut în 1906 la Editura Socec din Bucureşti.
„În nemărginita sa compătimire pentru cei nenorociţi, Regian Elisabeta s’a interest de timpuriu de orbi. Înduioşată de trista lor soartă, dânsa se gândeşte mereu să le-o îndulcească. Ea are drept corespondentă în străinătate pe o tânără doamnă franceză, lovită de această crudă infirmitate şi care a publicat un frumos volum de versuri pentru care Suverana a scris o preacuvântare mişcătoare.
Regina a adus din America mai multe maşini de scris şi de tipărit pentru orbi, mulţumită cărora ea poate să întreţie această corespondenţă. Şi tot pe aceleaşi maşini, un intendent al său, Monske, ajutat de doi orbi români, tipăreşte în podul Palatului regal scrieri de ale Carmen Syvei, menite să fie citite de toţi orbii din lume.
Visul Reginei ar fi să întemeieze la Bucureşti un institut de orbi. Din nenorocire, fondurile necesare n’au putut fi adunate până astăzi. Există, ce e drept, în bugetul societăţii Regina Elisabeta o sumă de 15.000 lei pusă la dispoziţie de către domnii Groedel de Gyula Falva pentru ajutarea orbilor. Totuşi, cu acest mic capital se pot de abia uşura câteva nenorociri izolate. Carmen Sylva speră să ajungă la acest rezultat prin răspândirea unei noi maşini de tipărit, inventată de un orb român din Bucureşti, Teodorescu, şi de Monske, cu care va fi cu putinţă să se tipărească 5.000 foi pe zi. În modul acesta, fiecare orb ar avea biblioteca sa compusă şi tipărită de el însuşi.
S’au luat la Berlin brevete pentru cinci ţări; cererile vin numeroase din China, America, preţul maşinilor fiind coborât de la 1.500 lei la 200 lei. Astfel Regina întrevede momentul când va putea să întemeieze un institut de orbi, în care infirmii se vor primi cu familiile lor. De câtva timp încoace, darurile pentru înfiinţarea aceslui institute, care va purta numele de Vatra Luminoasă, se înmulţesc, venind din toate părţile ţării şi chiar din străinătate“, consemnează George Bengescu.
Cartierul orbilor
Suverana dorea încă din 1898 să pună bazele unei colonii pentru orbi, în care ei să trăiască la un loc cu familiile lor, nevăzători şi văzători. Ca să obţină finanţări pentru proiectul său, regina a făcut apel pentru donaţii inclusiv la casele regale din Europa. Suverana României i-a scris chiar şi preşedintelui american Theodore Roosevelt, corespondând cu bănci, societăţi petroliere şi personalităţi publice. În 1906 a avut Expoziţia de la Filaret cu obiecte lucrate de orbi - de regulă împletituri, dar şi cu Tiparniţa lui Teodorescu (nevăzătorul care inventase o tipografie în limbajul Braille). În acest stand se afla un registru cu numele celor care donau pentru Vatra Luminoasă. Pe prima pagină a registrului, Regina Elisabeta notase: „O PARĂ PENTRU VATRĂ LUMINOASĂ! CU MULŢUMIREA ORBILOR! ELISABETA“.
Demersurile reginei dau roade şi este cumpărat un teren în afara oraşului Bucureşti, care astăzi este cartierul Vatra Luminoasă. În 1906 se deschide primul atelier de împletituri, iar lucrările la edificiul Fundaţiei Vatra Luminoasă au fost inaugurate de familia regală la 5 octombrie 1908. Pentru funcţionarea celor două aşezăminte - Azilul Orbilor Vatra Luminoasă şi Şcoala primară pentru orbi Regina Elisabeta - au fost construite corpurile de clădiri din strada Mărcuţa-între-vii nr. 20, astăzi strada Vatra Luminoasă nr. 108. „Regina nu voia doar o instituţie caritabilă pentru orbi, ci şi una economică şi culturală. Îşi imagina un cartier cu case pentru orbi, cu o şcoală la care ar fi putut fi primiţi şi adulţii neştiutori de carte, cu ateliere pentru diferite meserii, unde ar fi putut lucra nevăzătorii, ei devenind astfel utili atât lor, cât şi societăţii“, se arată în istoricul Liceului Tehnologic Special Regina Elisabeta din Bucureşti.
Cei 80 nevăzători îngrijiţi la fundaţie aveau la dispoziţie patru pavilioane, cu locuinţe pentru interni, o şcoală, o cantină, o curte de circa 1.500 mp şi o grădină de circa 10.000 mp, unde era amenajat un teren de sport.
Regele Carol trece fundaţia în administraţia statului român pentru a uşura situaţia financiară a aşezământului. „Mulţi oameni nefericiţi au binecuvântat gestul regal. Acesta a fost practic punctul de plecare al organizării nevăzătorilor din ţara noastră. Activităţile de protecţie socială, de pregătire profesională, de şcolarizare din Aşezământul Vatra Luminoasă au atins un prestigiu atât de înalt încă din primii ani, încât, în 1920, Primăria Capitalei a schimbat numele străzii Mărcuţa-între-vii în Vatra Luminoasă. Societatea a ajuns să-şi înfiinţeze numeroase filiale în ţară şi în străinătate. Pentru a omagia contribuţia familiei regale la edificarea şi dezvoltarea Societăţii Orbilor, la 31 octombrie 1925, în curtea Aşezământului Vatra Luminoasă, în prezenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu, a fost dezvelit bustul Reginei Elisabeta“, este relatat în acelaşi istoric al liceului. Liceul funcţionează şi în zilele noastre, ca instituţie specială pentru nevăzători, ce dobândesc aici pregătire teoretică sau practică, în funcţie de orientarea lor profesională.
„<Nimeni din cei cari intră aci să nu se creadă uitat de Dumnezeu> era deviza compusă de Regina Elisabeta pentru primul aşezământ de ocrotire a celor lipsiţi de scumpul simţ al vederei. Iar în spatele statuii sale din curtea centrului şcolar stă scris în marmură: «Să schimbăm mentalitatea veche despre posibilităţile de muncă şi învăţătură ale orbilor». Iată ce a reuşit, comprimat în câteva cuvinte, prima regină a României, în legătură cu ceea ce va deveni Fundaţia Culturală Vatra Luminoasă“, arată cei de la Vatra Luminoasă.
Colonia din Dobrogea, pentru orbii români şi bulgari
Regina Elisabeta a trecut la cele veşnice în 1916, fără a-şi vedea împlinit visul de a întemeia în Dobrogea un aşezământ pe modelul Vatra Luminoasă. Acest plan al reginei, foarte puţin cunoscut, a fost dezvăluit în memorile unui diplomat bulgar, Hristofor Hesapciev, care a cunoscut familia regală a României. Regina Elisabeta îi povestise despre proiectul ei care ar fi urmat să ofere adăpost orbilor din România şi din Bulgaria.
Hesapciev a notat: „Majestatea sa Regina a fost foarte compătimitoare şi binevoitoare faţă de toţi cei loviţi şi înjosiţi de soarta nedreaptă, iar pentru uşurarea sorţii lor grele s-a consacrat în întregime unei largi activităţi de binefacere. Ultimii ani din viaţă şi i-a dedicat nefericiţilor născuţi orbi, pentru care a întemeiat un institut special, numit de ea Vatra Luminoasă. Deoarece şi în activitatea sa de binefacere, regina punea destulă pasiune poetică, intenţiile sale organizatorice ajungeau, câteodată, la planuri fantastice, grandioase şi irealizabile din multe motive. Aşa a fost şi cazul institutului pentru orbi.
Majestatea Sa mi-a istorisit că a muncit intens pentru a înfiinţa în Dobrogea o mare colonie de orbi, unde aceştia să producă toate cele necesare traiului lor; la aceasta, ea sublinia cu înflăcărare intenţia de a-i căsători, sub patronajul său, pe toţii orbii săi numai cu tovarăşii lor de soartă. Încă de la prima întâlnire cu principesa bulgară Eleonora, regina i-a expus planul ei pentru organizarea acestei colonii şi a rugat-o să se intereseze şi să strângă mărturii despre numărul orbilor din Bulgaria şi să contribuie la trimiterea acestora în proiectata colonie.
Pentru a face plăcere reginei, Alteţa Sa Principesa Eleonora l-a trimis la Bucureşti pe directorul institutului nostru pentru orbi pentru a studia organizarea Vetrei Luminoase şi m-a rugat să intervin pentru oa udienţă la Majestatea Sa. Directorul Danev mi-a comunicat că regina i-a împărtăşit în amănunt planul său privind colonia dobrogeană. Atrăgându-i atenţia asupra unui şir de fapte, că orbii căsătoriţi vor naşte copii orbi, directorul a subliniat că plănuita colonie ar înmulţi numărul nenorociţilor. Tulburată de acest argument, regina a răspuns că ea niciodată nu s-a gândit la această latură a problemei“.
Diplomatul bulgar mai scrie că Regina Elisabeta a renunţat la planul său din Dobrogea, simţindu-se obosită de un nou demers. Într-o scrisoare adresată primului-ministru Ion Brătianu, suverana trimite un cec de 500.000 lei cu rugămintea ca Statul să preia grijile pentru Vatra Luminoasă.
Şansele actuale de educaţie pentru nevăzători
Actualmente, şcoli şi licee speciale pentru nevăzători sunt la Buzău, Bucureşti, Târgu-Frumos, Cluj-Napoca. La Arad şi Timişoara sunt doar licee, iar şcoli postliceale sunt la Bucureşti şi Arad. „Majoritatea elevilor nevăzători aleg să facă învăţământul obişnuit în sistem inclusiv. Era bine dacă se reuşea construirea unor centre rezidenţiale la nivel de judeţ“, consideră Radu Vasile (33 ani), nevăzător, antreprenor IT din Constanţa, absolvent de Matematică-Informatică. Este unul dintre cei 2.089 adulţi cu deficienţe de văz din evidenţa Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Constanţa, unde mai sunt înregistraţi şi 104 copii cu acest handicap. „Numărul persoanelor cu deficienţe senzoriale de vedere ar putea fi mai mare, dar atâţia au venit să se înregistreze la serviciile specializate. Nu vin la încadrare în gradul de handicap“, atrage atenţia Roxana Onea, purtătorul de cuvânt DGASPC Constanţa.
Drumul spre lumină al lui Radu
Desemnat „Omul anului“ la Gala persoanelor cu dizabilităţi 2014, Radu avea 7 ani când părinţii au decis să-l trimită de acasă la Şcoala specială de nevăzători de la Buzău. Despărţirea de cămin a fost sfâşietoare. „Trei luni am plâns încontinuu. Pentru mine era o pedeapsă, aşa am perceput-o, de ce altfel să te dea părinţii de acasă? Îi imploram să mă primească înapoi, le promiteam că o să fiu copil cuminte şi nu mă mai împiedic, şi nu mai sparg pahare, şi nu mai sfărâm chestii prin casă. Ai mei plângeau aici, eu plângeam acolo“, rememorează Radu.
Radu Vasile cunoaşte ambele tipuri de învăţământ, făcând studiile la Liceul special din Buzău, apoi Facultatea de Matematică-Informatică de la Universitatea Ovidius din Constanţa. „În ceea ce mă priveşte, cred că sistemul de internat m-a ajutat să mă dezvolt şi să învăţ să gestionez viaţa. A fost greu în primul an, când am plecat de acasă, dar acele greutăţi nu au dus la probleme aşa cum propovăduieşte fatalist o parte a psihologiei. Aş susţine un sistem inclusiv de învăţământ, dacă aş vedea rezolvate toate acele probleme care acum există şi care fac ca o mare parte din persoanele cu dizabilităţi care intră în sistemul inclusiv să nu aibă mari şanse la a-şi atinge potenţialul, fără o intervenţie majoră din exterior“, spune Radu.
Pe actualul informatician universităţile nu-l primeau la admitere, pentru că era nevăzător şi nu existau proceduri la acel moment prin care persoanele cu astfel de dizabilităţi să fie examinate. Întors acasă, la Constanţa, tânărul a fost invitat, în cele din urmă, să dea o testare preliminară la Universitatea „Ovidius“.
„Viaţa mea era într-un punct important în acel moment, era ori, ori. Am intrat în sală, mi s-au dictat subiectele, le-am scris în Braille. Lumea se uita la mine cum scriu. Am terminat. Am început să citesc lucrarea. Făcusem bine tot, mai puţin 3 puncte din 15. Le-am zis examinatorilor: «Nu am făcut la şcoală aşa ceva. Nu am văzut conceptul acesta de integrală până acum. Dacă nu mă înşel, e operaţia inversă derivării şi atunci rezultatele sunt…». Şi am dat rezultatele. Aşa am învăţat eu integrale. Profesoara, vizibil emoţionată, a spus: «Deci acest copil e un geniu al matematicii, merită şansa»“, îşi aminteşte Radu Vasile. A intrat al 9-lea pe listă dintre cei 160 admişi. A primit apoi un ajutor generos din partea universităţii: pentru ca el să-şi elaboreze lucrarea de licenţă, profesoara Viviana Ene i-a citit lui Radu lucrări întregi ale altor profesori, care nu erau traduse în Braille. Unde studentul avea nelămuriri, profesoara se oprea din lectură şi îi explica matematic. A procedat întocmai ca mama lui Radu, care i-a citit băiatului biblioteci întregi pentru a-i desăvârşi educaţia.
Opinia lui Radu, informaticianul nevăzător
„Ambele sisteme, învăţământul special şi învăţamântul inclusiv, au avantaje şi dezavantaje, iar dacă avem în vedere şi proasta implementare a lor în România, sunt mai tari dezavantajele decât avantajele.
Sistemul de învăţământ special
Avantajele sistemului de învăţământ special
- Grupe mai mici de elevi, astfel încât se poate lucra 1 la 1 cu fiecare, acolo unde este cazul
- Metode adecvate de predare pentru dizabilitatea respectivă. Spre exemplu, unui orb degeaba îi scrii pe tablă, că el nu va vedea ce anume îi scrii pe tablă. La un orb, trebuie să vii să îi dai să pipăie figura geometrică, planşa cu un animal în relief, eventual un mulaj.
- Independenţa copilului. De multe ori, familiile care au copii cu dizabilităţi sunt supraprotective, astfel copilul respectiv nu îşi dezvoltă nici un mecanism de gestionare a situaţiilor de viaţă. Mai mult, în unele familii ruşinea existenţei unui copil cu dizabilităţi este atât de mare, încât copilul respectiv este efectiv ascuns în casă şi nu este lăsat să iasă afară, pentru a nu fi văzut.
- Conştientizarea faptului că sunt şi alţii ca tine: În activitatea mea, am întâlnit persoane nevăzătoare care credeau că sunt singurele cu acel handicap şi din cauza aceasta credeau că este foarte tragic ceea ce li se întâmplă, lucru care ducea la o suferinţă cumplită pentru acel om. Iar acea suferinţă era prelungită, pe tot parcursul şcolii.
Dezavantajele sistemului de învăţământ special
- Despărţirea copilului de familie la o vârstă fragedă. În condiţii optime acesta poate fi un dezavantaj. Dar având în vedere cazurile amintite, de părinţi superprotectivi, sau cărora le e ruşine cu propriul copil fiindcă are dizabilităţi, dezavantajul acesta este discutabil. În mare parte, acest dezavantaj este adus în discuţie de către psihologi, dar este recunoscută cumva tendinţa psihologilor de a vedea probleme peste tot, chiar şi acolo unde ele nu sunt. Ei se bazeaza pe teoria lor care spune că vezi doamne problemele din copilărie îţi pot afecta în mod fatal viaţa şi poţi dezvolta nu ştiu ce probleme ulterior. Statistica mea arată că dintre toţi cei cu care eu am fost la şcoală, mulţi au ajuns bine şi nu par să aibă probleme din zona la care se referă domnii psihologi.
- Includerea copilului într-un mediu segregaţionist. Acesta este într-adevăr un dezavantaj, deoarece copilul trăieşte doar printre cei ca el şi nu capătă mecanismele necesare de gestionare a situaţiilor cu ceilalţi. Iar de aici apare tendinţa de autoizolare faţă de restul comunităţii. Acest dezavantaj mai duce şi la faptul că oamenii care văd nu află că există şi astfel de cazuri, nu sunt familiarizaţi cu interacţiunea cu cei care nu văd, fapt care face să existe o falie între cele două comunităţi.
Învăţământul inclusiv
Învăţământul inclusiv a încercat să rezolve dezavantajele sistemului special, dar a introdus noi probleme, activând şi unele mai vechi. O altă parte de probleme vin şi din proasta implementare a sistemului.
Avantajele sistemului inclusiv
- Copilul este inclus într-un mediu normal de viaţă, împreună cu cei care văd;
- Copilul rămâne acasă în familie.
Dezavantajele sistemului inclusiv
- Independenţa copilului poate fi afectată şi dezvoltarea personalităţii sale stagnată din cauza familiilor superprotective, sau a celor cărora le e ruşine cu persoana cu dizabilităţi;
- Mentalitatea oamenilor. Mulţi părinţi nu vor ca în clasa copilului lor să fie inclus un copil cu dizabilităţi. Dacă acesta există, unii părinţi îşi învaţă copiii săs e poarte urât cu acel copil cu dizabilităţi. Unii profesori nu vor să se ocupe de copiii cu dizabilităţi, neînţelegând de ce trebuie să facă asta. De altfel, paradoxal, aceştia sunt cei mai înverşunaţi susţinători ai sistemului de învăţământ special, dar nu pentru că i-ar admira avantajele, ci pur şi simplu ca să scape ei de a lucra cu persoane cu dizabilităţi.
- Numărul mare de elevi dintr-o clasă. Am văzut clase cu 36 de copii la clasa I. Într-un astfel de grup e clar că nu poţi lucra particularizat cu fiecare copil, ci faci ce poţi cu cât mai mulţi şi care ţine pasul bine, care nu, nu şi aia e. Într-un astfel de grup, un copil cu dizabilităţi este pierdut“.
Lipsa metodelor specifice pentru o anumită dizabilitate
„Fiecare dizabilitate are propriile sale nevoi educaţionale, propriile sale metode de lucru. Atunci când într-o clasă, în teorie, se află un surd, un orb şi un autist, cu care să lucrezi mai întâi, presupunând ca mai ai alţi 27 de elevi. Asta presupune că un profesor, indiferent care, să fie antrenat să lucreze cu toate tipurile de dizabilitate. Metodele acestea sunt cu atât mai specifice, cu cât vârsta elevului este mai mică.
La nivel înalt, liceu, facultate, învăţarea este deja bazată pe simboluri şi concepte, lucru care poate fi transmis uşor la anumite dizabilităţi, dar la vârste mici, unde învăţarea este intuitivă, bazată pe observaţie, la fiecare dizabilitate în parte, trebuie să îi poţi facilita observaţia în propriul său mod.
Spre exemplu, o persoană nevăzătoare nu poate vedea ce îi desenezi pe tablă sau vreo planşă pe care o afişezi. Persoana respectivă are nevoie de planşe în relief, de mulaje, pentru a înţelege anumite concepte şi pentru a putea opera cu ele. La vârste fragede e vorba de scris, de citit, de comunicarea cu ceilalţi, iar la diverse dizabilităţi, scrisul şi cititul se realizează altfel, în alfabet Braille, spre exemplu, la nevăzători“.
Profesorul de sprijin
„Se observă că sistemul a introdus mai multe probleme decât a rezolvat. Pentru a se rezolva aceste probleme, a fost introdus conceptul de profesor de sprijin. Un profesor care ar trebui să fie specializat în toate dizabilităţile, dar şi în toate materiile la care copilul respectiv are de lucru, astfel încât să reuşească să ofere sprijin elevului atunci când acesta are nevoie de ceva anume. Se presupune chiar că profesorul de sprijin ar trebui să meargă în clasă cu elevul care are nevoie de sprijin şi să îl ajute pe acesta la oră.
În primul rând este problema majoră a lipsei de personal. În principiu, trebuie să existe 1 profesor de sprijin la 2 copii, în momentul de faţă, în cel mai bun caz, e 1 profesor de sprijin la 11 copii. În al doilea rând, profesorul respectiv ar trebui să se şi priceapă să predea mai toate materiile, ca să poată să îl sprijine pe copilul cu dizabilităţi să înţeleagă anumite lucruri. Pentru că personal sunt matematician, îmi vine aici exemplul matematicii. Sunt curios chiar cum se descurcă profesorii de sprijin cu matematica la nevăzători, cum scriu integrale, derivate, limite (asta la liceu), dar chiar şi la clasele 1-4, cum fac socoteli cu copiii, când vine vorba de înmulţirea a două numere cu 2 şi 3 cifre, de metoda grafică a rezolvării de probleme etc.
O metodologie utilizată acum este aceea că elevul cu dizabilităţi participă la ore cum poate, iar în timpul său liber merge la un centru de sprijin, unde face şi lucrurile specifice, ceea ce, pentru persoana cu dizabilităţi, înseamnă mai multă muncă.
În încercarea de a reduce stresul odată introdus cu sistemul inclusiv, sistemul inclusiv a fost transformat într-o struţo-cămilă. Astfel, în şcolile obişnuite, au fost create clase în care au fost puse toate persoanele cu dizabilităţi la un loc. La momentul actual, sistemul nostru de învăţământ şi societatea nu sunt pregătite pe deplin să facă faţă unui astfel de concept“.
Ce trebuie făcut
„Pentru ca sistemul inclusiv sa reuşească, trebuie implementate mai multe servicii în cadrul societăţii, cum ar fi:
- Serviciu de consiliere pentru părinţi, astfel încât aceştia să înţeleagă să nu le fie ruşine cu copiii lor, să înţeleagă că superprotecţia afectează procesul de dezvoltare al copilului;
- Diminuarea numărului de elevi per clasă, deci creşterea nunmărului de clase, de profesori şi de spaţii necesare pentru studiu;
Instruirea profesorilor în a trata cazurile de dizabilităţi, astfel încât să se realizeze o incluziune socială deplină;
- Creşterea numărului de profesori de sprijin, astfel încât să putem avea un profesor de sprijin la 2 – 3 elevi;
- Activităţi de lucru cu copiii fără dizabilităţi şi părinţii acestora, ca aceştia să înţeleagă problematica persoanelor cu dizabilităţi şi să înveţe cum să convieţuiască cu aceste persoane;
- Accesul gratuit la echipamente care să sprijine elevul nevăzător în actul educaţional;
- Accesul facil şi gratuit la materiale de studiu adaptate pentru nevoia dizabilităţii;
- Accesibilizarea drumurilor, astfel încât elevul să se poată mişca independent pe stradă, să nu fie nevoie de un însoţitor de care copilul să fie dependent.
Momentan toate aceste lucruri lipsesc sau sunt prezente într-o foarte mică măsură, iar asta face ca lucrurile să nu funcţioneze foarte bine. Posibile variante de lucru ar fi nişte soluţii hibride. Spre exemplu s-au văzut rezultate remarcabile, acolo unde copilul a făcut clasele primare şi gimnaziul în sistem special, trecând de la liceu în sistem obişnuit. Asta pentru că în primii 8 ani şi-a dezvoltat toate mecanismele necesare pentru gestionarea situaţiilor, iar la liceu, acolo unde învăţarea se bazează în mare parte pe concepte şi pe simboluri, persoana cu dizabilităţi se poate descurca folosind acele mecanisme. Însă chiar şi la acest nivel ar trebui standardizate nişte protocoale de colaborare, astfel încât să existe proceduri comune de lucru, ceea ce, în acest moment, nu există“.
Pe aceeaşi temă:
Radu, informaticianul orb care dă o rază de speranţă oamenilor cu dizabilităţi
Se încarcă comentariile...
