Poveştile româncelor condamnate la moarte în secolul XX. O singură sentinţă a fost pusă în executare

Femei în închisorile comuniste Memorialul Sighet

Până la abolirea pedepsei cu moartea în România, prin Decretul-Lege 6 din 7 ianuarie 1990, mai multe femei au primit pedeapsa capitală, în perioada contemporană.

În România comunistă au fost executate 104 persoane. Între anii 1965 şi 1989, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat la moarte 47 de persoane, unele dintre ele fiind femei, însă istoricii şi cercetătorii spun că nu au descoperit niciun caz în care vreo femeie condamnată la moarte să fie executată. În cazul tuturor acestor femei, li s-a schimbat pedeapsa capitală în detenţia pe viaţă sau pentru o perioadă îndelungată, de până la 20 de ani.

Graţierea Anei Maria Marin, soţia comandantului legionar Vasile Marin, mort în 1937 în războiul civil din Spania, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a ţinut prima pagină a ziarelor vremii. 

În aprilie 1941, Ana Maria Marin a fost condamnată la moarte pentru deţinere ilegală de arme, spune Constantin Vasilescu, cercetător în cadrul IICCMER .În urma unei percheziţii domiciliare, s-au găsit ascunse, în baie, şase revolvere Walther, calibrul 9 milimetri, şi muniţie. Ameninţată de moarte, Ana Maria Marin a solicitat şi a obţinut „clemenţa regală” pentru o faptă comisă „fără cuget rău […] ci numai în scopul ca aceste arme să nu fie unelte ucigaşe”. Aceste acte erau însoţite şi de patetice articole de presă: „Domnul General Antonescu, Conducătorul Statului, ţinând seama de textul cererii de graţiere, de împrejurările creştineşti ale Sfintelor Paşti şi pentru a nu umili curăţenia unui nume şi memoria unui om care a murit pentru un ideal creştin [Vasile Marin – n.m.], a înmânat M.S. Regelui cererea de graţiere, propunând comutarea pedepsei cu moartea. Este ultima îngăduinţă pe care o mai are domnul General Antonescu ţinând seama de faptul că este vorba de o femee“.

Ana Maria Marin, a doua de la stânga la dreapta Arhivă Mărturisitorii

Viitorul nu avea să fie liniştit pentru Ana Maria Marin. Femeia a fost arestată la 2 decembrie 1958, fiind reţinută în baza a două Ordine MAI pe o perioadă de 72 de luni, fără a fi judecată. A  trecut prin închisorile Văcăreşti, Mislea, Jilava, Botoşani, Bacău, Roman, Arad, Oradea. 

Ana Maria Marin consemnează că, în 1962, „toată puşcăria de femei de la Arad fusese mutată la Oradia … unde erau împărţite în celule mai mici”. Odată ajunse aici, ele au fost transformate într-o importantă forţă de muncă, fiind puse să realizeze cămăşi de nuiele pentru damigene. Era o muncă istovitoare pentru nişte femei care în ultimii cinci-şase ani fuseseră supuse unui regim de înfometare, cu o sănătate şubrezită de condiţiile inumane din beciurile închisorilor prin care au fost ţinute. „Nuelele trebuiau muiate, iar mâinile lor degerate nu se descurcau bine. Norma era mare; dacă nu reuşeai s-o faci, puteai fi acuzat de sabotaj. 30 de damigene învelite în nuele şi trecute la recepţie”.

De asemenea, după încheierea programului de lucru, femeile primeau în celule cărţi, atent avizate, cu un conţinut evident de propagandă marxistă. „Li se făceau lecţii politice. O naţie întreagă învăţa să papagalicească noţiuni abstracte, pe care puţini le înţeleg, cerând în schimb dreptul de a le discuta. Li se proectau filme de propagandă. … Erau seminare … Lor li se citeau articole de scriitori talentaţi şi pocăiţi”, a povestit ulterior Ana Maria Marin.

După ce a fost eliberată, în anul 1964, a reuşit să plece din ţară, profesând ca medic. În paralel, a avut o bogată activitate literară şi memorialistică semnând volumele „Prin poarta ce strâmtă“, „Ţara de dincolo“, „Povestea neamului românesc“.

Condamnări la moarte comutate în detenţie 

Şi în perioada comunistă au existat condamnări la moarte ale femeilor, însă pedepsele au fost comutate în detenţie pe viaţă. Conform istoricului Radu Stancu, autor al volumului „Pedeapsa cu moartea în România comunistă“, „Nu am identificat niciun caz în care o femeie să fie executată, deşi exemple de sentinţe capitale există: în mai 1948 sentinţa Aureliei Cosma, sora lui Sabin Mare, paraşutist împuşcat de Securitate în judeţul Făgăraş, în anul 1953 şi soţia lui Ioan Cosma Ioan, executat şi el la Jilava din martie 1944 pentru înaltă trădare era comutată. Popovici Lucia a beneficiat de asemenea de o comutare în muncă silnică pe viaţă a sentinţei capitale pentru crimă cu premeditare şi cruzimi în 1959, la fel ca şi Hornoiu Maria în 1960, în vreme ce pentru Spânu Sabina din Pogoria, sentinţa pentru crimă este comutată în 20 ani muncă silnică în 1965“. 

Cu referire la modul în care execuţiile aveau loc, regulamentul din 1958 reflectă câteva modificări comparativ cu cel care deja era în uz din 1942, introduse probabil imediat după război, scrie istoricul. Cererea de graţiere trebuia să fie adresată în termen de 24 şi nu 48 de ore după respingerea apelului. În regulamentul din 1942 vizita unui preot şi a rudelor, posibilitatea de a lăsa un testament ori oferirea unui pahar de alcool erau permise, însă în 1958 toate acestea sunt interzise de către autorităţi.

Numai anumiţi reprezentanţi ai autorităţilor şi un medic aveau permisiunea de a fi prezenţi pentru a superviza execuţia. În ambele regulamente, execuţia avea loc prin împuşcare, de către un pluton de execuţie, condamnatul trebuind să fie legat la ochi. Noul regulament stabilea că dacă o femeie însărcinată era condamnată la moarte, ea nu urma să fie executată imediat după naştere, ci după încă 9 luni.

Decretul 215/1960 modifică articolul 16 din „Regulamentul privind executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a pronunţat pedeapsa cu moartea“ şi prevede înlocuirea pedepsei capitale cu maximul muncii silnice pe timp mărginit în cazul femeilor gravide sau cu un copil sub vârsta de 3 ani. 

Perioada comunistă în România s-a terminat cu o dublă condamnare la moarte, apoi pedeapsa capitală a fost abolită la începutul anului 1990. În timpul Revoluţiei din 1989, Elena Ceauşescu a fost arestată, condamnată la moarte şi executată, împreună cu Nicolae Ceauşescu. Cuplul dictatorial a fost executat la 25 decembrie 1989 prin sentinţa Tribunalului Militar Excepţional înfiinţat printr-un decret al CFSN pe 24 decembrie 1989. 

Vă mai recomandăm:

Povestea de film a lui Zoe Rădulescu, fiica de partizan născută în beciurile Securităţii: „Credeam că port genele unui criminal“

Destinul crâncen al copiilor de luptători anticomunişti români: născuţi în peşteri şi-n puşcării. „Animalele de ţărani mă scuipau. Le era greaţă de mine“

Femei în închisorile comuniste. Destinul tragic al lui Arlette Coposu, soţia Seniorului, închisă pentru spionaj şi care a murit la scurt timp după eliberare