Poveştile impresionante ale eroinelor în halate albe din spatele frontului: „Am tratat şi români, şi nemţi, şi ruşi“
0
Uitaţi de toată lumea, cu trupul gârbovit de ani, dar cu amintiri încă vii în suflet, se sting, aproape de noi, veteranii de război, cei care au luptat împotriva duşmanului din cel de-Al Doilea Război Mondial cu puşca, cu baioneta sau cu seringa.
Cu un trup firav, ce poartă povara a 96 de ani, Lidia Platon, fostă soră de campanie pe front, are o poveste presărată cu bombe, răniţi, mizerie şi moarte.
Veterana de război s-a născut la Chişinău şi a rămas orfană de mamă când avea numai 6 luni. Tatăl ei i-a adus o mamă vitregă, care nu a iubit-o. Tânăra fată, după ce a absolvit şcoala sanitară, a decis să vină în România. Era anul 1939. Dar nici aici nu avea să ducă o viaţă liniştită. Era soră medicală la Tecuci, unde a fost repartizată în anul 1940. Acolo a prins-o războiul. „Eram într-un spital construit de nemţi, care avea indicativul 507. Acolo am stat toată perioada războiului“, spune bătrâna.
Şi-a făcut meseria cu pasiune şi este mândră de viaţa ei. „La noi veneau răniţi de pe front. Am tratat şi români, şi nemţi, şi ruşi. Îi aduceau cu targa aproape morţi. Îmi părea rău după orice om care murea“, spune bătrâna.
Îşi aminteşte că niciodată nu le-au lipsit medicamentele, însă pe mulţi nu i-a putut salva. Uneori, mergeau şi pe front pentru a acorda ajutor soldaţilor răniţi şi îi tratau acolo, în locurile unde se auzeau împuşcături. Cei care mureau erau îngropaţi într-o groapă, laolaltă, simpli soldaţi sau ofiţeri cu multe stele, români şi ruşi. „Pe front nu mai contează gradele“, spune sora medicală.
Şi medicii erau de toate naţiile şi nu de puţine ori între cadrele medicale şi surori s-au născut poveşti de dragoste, dar şi între răniţi şi cadrele medicale, însă bătrâna nu vrea nici acum, după atâţia ani, să dezvăluie amănunte picante. Când este întrebată de marea ei iubire oftează: „A fost pe vremea când eram în spital şi ne preda un ofiţer drăguţ. Învăţam de 10, de dragul lui. Cea mai lungă dragoste a mea a fost soţul meu. 50 de ani de amintiri“.
A avut noroc şi nu a fost niciodată rănită în perioada războiului. O singură dată s-a îmbolnăvit de tifos, boală probabil luată de la cei pe care îi îngrijea. Păstrează şi acum, cu sfinţenie, fotografii cu soldaţii pe care i-a îngrijit. Pozele sunt la loc de cinste, în albumul personal. Pe fiecare fotografie este trecut anul în care a fost făcută şi o scurtă explicaţie.
„Sunt ofiţer! Sunt ofiţer! Ce bine!“
Pentru faptele ei de pe front, Lidia Platon a fost decorată de Ministerul Apărării Naţionale cu medaliile „Meritul sanitar“ şi „Eliberarea de sub jugul fascist“, iar pe timp de pace, cu medalia „Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 1941-1945“. Otilia Sava, consilier de stat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, care a vizitat-o pe bătrână de ziua ei, în luna martie, povesteşte: „Credea că este plutonier. Analizând documentele de veteran de război, observăm că în anul 1996 deţinea gradul de plutonier adjutant şi îi spunem că, în urma înaintărilor succesive în grad a veteranilor de război, trebuie să fie deja ofiţer. Auzind că este ofiţer s-a bucurat zgomotos, ca un copil: «Sunt ofiţer! Sunt ofiţer! Ce bine! Ce surpriză mare!»“.
„Pe vremea mea nu se făceau copii în eprubetă“
După război, a fost asistent medical la Spitalul Elias, din Capitală. Nu şi-a permis să-şi continue studiile, dar nu are niciun regret. Şi-a făcut meseria aşa cum a ştiut mai bine. Acum locuieşte singură, după ce soţul său, Emil, veteran de război la rândul său, a murit în urmă cu 16 ani. Nu au avut copii. Ăsta e singurul ei regret. „Pe vremea mea nu se făceau copii în eprubetă“, râde bătrâna.
Este îngrijită permanent de Ana Maria Tudorache, o femeie cu trei copii, rămasă văduvă. „Măica este tratată ca un copil. Îi fac supe, friptură fragedă. Întâi îi dau să guste şi dacă îi place, îi dau să mănânce“, spune , spune doamna care o îngrijeşte.
Cuvinte încrucişate, cu lupa
Din „familia“ doamnei Platon mai fac parte vecinele, care vin zilnic să-i aducă o prăjitură sau doar să o întrebe de sănătate. În rest, bătrâna este la curent cu tot ceea ce se întâmplă în ţară. Nu ratează niciun jurnal de ştiri. Îşi ţine singură evidenţa cheltuielilor. Este abonată la câteva ziare si dezleagă cuvinte încrucişate, cu lupa. „Sunt foarte lucidă. Ţin minte tot. Mai uit, dar îmi aduc aminte. La vârsta asta mai spun şi prostii, dar îmi revin.“
O întâmplare care i-a marcat toată viaţa
Un alt erou feminin de pe front este Eleonora Bujoreanu, care are doar 94 de ani. Şi tinereţea ei a stat sub semnul războiului, la spitalul de campanie din Galaţi. „Pansam de dimineaţa până seara. Pansam răniţii, fie că erau români, nemţi sau ruşi. Stăteam cu bolnavii mei şi atunci când suna alarma de bombardament aerian. Ce era să fac? Să-i las acolo, pe targă şi eu să mă duc în adăpost?“, îi întreabă bătrâna pe cei de la Ministerul Apărării Naţionale care au venit să o viziteze.
Spitalul, îşi aminteşte ea, avea la etaj rezerve pentru ofiţeri, iar la parter erau saloanele comune pentru ostaşi. Într-unul dintre saloane erau patru ofiţeri cu răni uşoare. Câteodată jucau cărţi ca să-şi umple timpul. „Într-o seară, unul dintre ei i-a rugat pe ceilalţi să o cheme pe «domnişoara asistentă», că el moare în noaptea aceea. Colegii de salon l-au luat în râs şi i-au spus că «domnişoara este ocupată, n-are timp de prostii» şi nu m-au chemat. A doua zi, l-au găsit mort în patul lui. La autopsie nu s-a descoperit nicio cauză care să-i provoace moartea. Asta m-a marcat toată viaţa. Şi acum mă întreb: dacă ar fi trăit? Dacă aş fi venit să-l văd când m-a chemat?“.
După război, Eleonora Bujoreanu a fost asistentă medicală, mai întâi la un spital din Cluj-Napoca, apoi la Spitalul Militar din Bucureşti, la chirurgie. La finalul carierei a lucrat la secţia contagioşi, de unde s-a pensionat.
Acum, Eleonora Bujoreanu îşi petrece cea mai mare parte a timpului uitându-se la televizor sau făcând câte o plăcintă cu vişine, specialitatea ei. „În fiecare seară, se uită la emisiunea lui Dragoş Pătraru“, ne dezvăluie Otilia Sava. „Lasă televizorul cu sonorul dat la minimum, de frica vecinului de dedesubt. Raţia de Pătraru se termină dimineaţa, când vede emisiunea în reluare“.
Amintiri de pe front
O altă poveste de pe front este a Cezarinei Iacovescu, de 97 de ani. Era studentă la Medicină în anul III când a venit războiul. S-a înscris la facultate fără ştirea tatălui ei, care s-a trezit în faţa faptului împlinit, după ce ea a adus într-o zi acasă un schelet pentru a învăţa oasele. „Tata era un muntenegrean uşor limitat. Mi-a spus: «N-ai ce căuta la Medicină să vezi tu oameni goi»“, povesteşte ea.
Când a început războiul, era în practică la un spital din Piteşti şi imediat a fost mobilizată la o unitate medicală în cadrul aviaţiei. Bătrâna încă se întoarce cu gândul la cele trei saloane unde erau trataţi răniţii de pe front. Nu-l va uita toată viaţa Gheorghe Valea, un moldovean care, spune ea, nici nu clipea când îi bandaja rănile. „Suporta durerea cu stoicism, spre deosebire de cei din câmpia muntenească care se văitau înainte să pun mâna pe ei“, îşi aminteşte ea.
După război, a fost medic la Policlinica nr. 10 din cadrul Ministerului Apărării Naţionale. „Acum, sunt propria mea pacientă“, spune ea. Odată, şi-a făcut o atelă din scoici şi chibrituri pentru deget, pentru că la dispensar nu au vrut să se încurce cu un deget luxat.
„Constat că sunt singură şi că viaţa a trecut“
Câteodată, filozofează. Spune că lumea ei s-a dus. Inclusiv băiatul i-a murit, la vârsta de 60 de ani. Nu a mai ieşit din casă de şase ani, dar nu îi pare rău. Ştie că nu mai are ce să vadă dincolo de uşa care o ţine captivă. „Să ştiţi că nu sunt tristă ori pesimistă. Constat că sunt singură şi că viaţa a trecut. Doar constat. Ca şi cum aş spune că afară este noapte, ori că este zi. Viaţa se trăieşte din inerţie. Dacă ai apucat să intri, trăieşti până la capăt. Ca un tren care a pornit şi nu se mai opreşte până nu ajunge în haltă“, a spus ea echipei din Ministerul Apărării Naţionale.
Pentru ea, Biblia este dicţionarul limbii române. „Ori de câte ori nu ştiu un cuvânt, caut în dicţionar şi-mi spune tot. Aşa este şi în viaţă, cauţi cum să trăieşti, dacă eşti în stare“. „Uite, de exemplu, ştiţi de unde vine cuvântul «nevastă»? Aşa se numeşte logodnica slavă. Dar tot de la slavi avem şi «iubirea».“
Telegrafista din pădure
La 18 ani, la vârsta la care tinerii din ziua de astăzi au doar grija distracţiei, Elena Ciobanu a fost mobilizată în Pădurea Ciolpani, unde era telegrafistă. Acolo a rămas până la terminarea războiului. A avut o viaţă grea. A locuit în barăci, a muncit în trei schimburi, iar din tavanul căbănuţei le cădeau ploşniţe. Dar, tineri fiind, găseau modalităţi de distracţie, şi-au făcut echipe de volei şi au încins un campionat.
După război şi-a continuat munca de telegrafistă la Poştă. La fel ca şi tatăl ei, un oltean mucalit, care şi-a îndrumat cele patru fete să lucreze la Poştă şi la CFR, că „astea nu vor dispărea niciodată“. Împlinise 38 de ani când l-a cunoscut pe Iuri, cel care avea să fie marea ei iubire. El a fost proiectant, constructor, pilot de avion şi vorbea rusa şi germana. Au împreună 60 de ani de călătorii, filme, piese de teatru şi vacanţe pline de amintiri.
„Sunt oameni uitaţi de societate, care se sting încet“
Ministerul Apărării Naţionale demarează un proiect de suflet: acela de a sărbători eroii noştri cât timp mai sunt în viaţă. Sufletul aventurii în trecutul lor şi în istoria noastră este consilierul Otilia Sava, de la Direcţia pentru calitatea vieţii personalului. „Până acum, veteranii de război erau doar o statistică. În 2014, când m-am implicat în proiect, erau 20.000. Acum, mai sunt 15.500. Este bine să ne bucurăm de ei cât mai sunt în viaţă“, subliniază consilierul de stat.
Cu bani puţini, dar cu mult suflet, a vizitat 24 dintre veterani, atât cât i-a permis timpul. I-a dus fiecăruia un tort, un buchet de flori. În piept le-a prins un bujor, simbolul veteranului de război. Drept mulţumire, a primit zâmbete şi lacrimi de fericire. „Sunt fericiţi să le deschizi uşa. Un veteran mi-a mărturisit că a avut cea mai interesantă discuţie de după război. Sunt oameni uitaţi de societate, care se sting încet“, spune ea cu multă tristeţe.
Pe lângă acest proiect de suflet, susţinut de minister, pentru veteranii de război se organizează cu regularitate şi alte activităţi: crosuri, manifestări culturale şi artistice.
Solda a crescut cu 75%
2015, declarat „Anul Veteranilor de Război“, dedicat comemorării celor 70 de ani de la încetarea celui de-Al Doilea Război Mondial, a adus o îmbunătăţire a vieţii celor care au fost pe front şi solda fiecăruia a crescut până la suma de 100 de euro, fiind majorată cu aproape 75%. Otilia Sava s-a gândit să-i atragă şi pe copii în poveştile supravieţuitorilor celui de-Al Doilea Război Mondial. Între cele două lumi va crea o „punte“, mai precis o mascotă pe care o va numi Vetty, prescurtarea de la „veteran“.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
