Poveşti din şut cu foştii mineri de la mina Altân Tepe GALERIE FOTO

Mineri în anul 1980

Mina de cupru din podişul dobrogean era pe vremuri unică în ţară, prin cel mai bogat conţinut de cupru al minereului, de 4%.  Acum, totul e abandonat. Mica aşezare de mineri e pierdută pintre dealurile dobrogene.

Ajungi pe bâjbâite în satul care altădată era polul civilizaţiei în dealurile pustiite de vânt şi de sărăcie ale Dobrogei. Nu există indicatoare spre Mina Altân Tepe („Dealul de aur“ - în limba turcă), dar oamenii sunt însă binevoitori şi ne arată drumul către mica aşezare de mineri pierdută printre dealurile dobrogene, acolo unde trăiesc ultimii mineri din Dobrogea.



Pustietatea este spartă de coroana unui copac falnic, uitat de planurile de sistematizare. Mai faci câteva sute de metri şi casele încep să prindă contur. Prinde contur şi mizeria, care este peste tot. De prin şanţuri şi uliţe, gunoiul este împrăştiat cât vezi cu ochii.
Nimic nu este al lor. Nici pământul de sub case, nici liniile electrice, nici bogăţiile care au rămas adânc îngropate în pământ. Reţeaua electrică din localitate este a lui Minvest Deva, iar contractul de furnizare a energiei electrice al consumatorilor este încheiat cu Enel Dobrogea. „Iarna, când cade reţeaua, Enelul vine  şi după câteva zile“, spun oamenii. Pământul de sub case nu e al lor. În chimb, uliţele poartă numele de „alei“: Aleea 1, Aleea 2...

De ce au fugit investitorii

Mica aşezare, care acum mai numără 300 de suflete, trăieşte din pensii şi din mărunţişul care-a mai rămas minerilor după disponibilizare. Nu există casă în sat care să nu fi avut măcar un miner în familie.
Statutul de zonă defavorizată, pe care l-au căpătat după închiderea minei, le-a adus două abatoare, care s-au închis la scurt timp. Niciun investitor nu a prins rădăcini în zonă, pentru că nu putea să cumpere niciun centimetru pătrat de teren, totul fiind proprietatea companiei de minerit de la Deva. Inclusiv multe locuinţe sunt în proprietatea companiei, însă oamenii nu mai plătesc de mult chirii.
Apă au cu porţia, iar vara este crunt, în timpul secetei. Cum lichidul vital se află la mare adâncime, la 170 de metri, localnicii care stau la ultimele etaje ale blocurilor nu au apă mai deloc.



Acum, satul a îmbătrânit. Se vede după casele din ce în ce mai aplecate şi roase de vreme. Case şi blocuri construite în mica vale arată hidos.  În mijloc sunt primele case ale satului, ne arată Marcel Bucur (58 de ani), ultimul angajat al Companiei Minvest SA Deva. La o aruncătură de ochi, blocuri hidoase, de-ale regimului ceauşist. Hornurile negre ies din blocurile gri. Cenuşa rezultată de la arderea lemnului şi a cărbunelui înnegreşte şi mai mult ziua mohorâtă de toamnă.
Nu toţi foştii mineri trăiesc în aceste cutii. La intrarea în sat sunt câteva vile cu un etaj, cu camere decomandate, confort 1. „Doar câte o familie mai stă în aceste apartamente. Restul proprietarilor au plecat la muncă în străinătate“, ne spune Marcel Bucur. Foarte rar vezi câte o casă mai arătoasă. Este a celor care şi-au câştigat banii din munca peste graniţă.

„Ieşit la suprafaţă, minerul este alt om“

Foştii mineri n-au ştiut să-şi chivernisească averile încasate. Nici atunci când au muncit, nici sumele de bani primite după disponibilizare. „Minerul nu ştie ce să facă la suprafaţă. Mulţi întreabă de ce minerii nu şi-au luat pământ şi nu s-au apucat de afaceri. „Minerul este un om aparte. El ştie doar să lucreze în subteran. Ieşit la suprafaţă, este alt om“, spune el.
Salariul unui miner erau aproape dublu faţă de al altui muncitor. Acesta ajungea pe la 5.000 de lei, în timp ce un salariu mediu nu trecea de 2.000 de lei. La aceştia bani se adaugau nu de puţine ori sporuri pentru depăşirea producţiei de minereu.  Cea mai bună producţie - 135.000 de tone extrase pe an în 1986 şi 19 kilograme de aur.
Până la Revoluţia din 1989, micul sat era mai dezvoltat decât un oraş. Au fost construite 271 de apartamente în Altân Tepe şi alte 114 în Baia, acolo unde era uzina de preparare a minereului. Mica aşezare a cunoscut maximum de dezvoltare în anii '60. Avea cinematograf de 300 de locuri, bibliotecă cu 8.000 de volume, bază sportivă care cuprindea un teren de volei, unul de volei, de atletism, dar şi o popicărie, bazin de înot, plajă la intrarea în pădure, o trambulină. Din toate acestea nu a mai rămas nimic. Cinematograful a ars într-un incendiu. „Aveam aparatură bună, de nu se întrerupea filmul când se schimba rola“, povestesc foştii mineri.  Clubul sportiv a fost demolat de primărie, întrucât devenise pericol public, iar majoritatea volumelor au fost donate şcolii.
Oamenii îşi amintesc  de spectacolele care aveau loc cu ocazia Zilei minerului, dar şi când în mica lor aşezare au cântat Benone Sinulescu şi Elisabeta Turcu. 
În satul lor cu regim urban funcţiona un dispensar şi un cabinet stomatologic. Şcoala din localitate era plină de copii, iar grădiniţa era neîncăpătoare. Fosta şcoală nu mai există. A fost dărâmată. Cea nouă, care se poate lua la întrecere cu orice şcoală din oraş, este părăsită. Copiii au fost mutaţi la unitatea din Stejarul. „Înaintem când era deschisă mina, centrul era la noi. Copiii din comună veneau să înveţe aici şi erau transportaţi cu maşinile de la mină“, îşi amintesc oamenii.

Poveste din şut

Când criza alimentelor muşca cu toţi dinţii toată suflarea omenească, aici, în satul dintre dealuri, alimentara primea carne de două ori pe săptămână, iar butoaiele cu măsline erau tot timpul pline. „Nu mai vorbesc de curmale, de smochine  şi de alte bunătăţi“, îşi aminteşte fostul ortac Mihai Apostol. Avea doar 18 ani când a ajuns în Dobrogea. Este din Paşcani. Şi-a lăsat familia şi a plecat să lucreze la mină. „Am venit să stau un picuţ pe aici“, mărturiseşte el. Şi aici a rămas. Aici s-a şi însurat cu Anişoara, fiică, evident, de miner. A cobotrât 20 de ani în mină. Nu s-a îmbolnăvit niciodată, spune el. După ce a urmat instructajul, a început ca vagonetar, adică trebuia să împingă vagoanele cu minereu. După un an a devenit ajutor de miner şi apoi miner în adevăratul sens al cuvântului. Făcea de toate: încărca minereu, arma, perfora dealurile în căutare de materie primă. „Ehee, ce de lume era pe aici. Plecam cu drag la muncă. Ne întâlneam pe drum, mai spuneam câte o poveste... În timpul liber mergeam la câte un film sau la înot. Acum, mă uit pe drum şi trece uneori o zi fără să zăresc pe nimeni“, spune el.
Din 1977 minerii au început să primească hrană caldă. Până atunci, la intrarea în şut primeau la pachet o bucată de slănină, grăsimea fiind alimentul principal care îi ajuta în lupta cu praful de siliciu. După greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, şi minerii din Dobrogea primeau câte o masă caldă. Mai întâi a fost construită o cantină, singura clădire din acelea vremuri bune care a rămas în picioare, dar care nu mai are geamuri. Cantina avea 400 de locuri. Înainte de a intra în mină, minerii primeau aici două feluri de mâncare şi desert. „În primele zile au venit la masă doar câţiva mineri pentru că le era ruşine să vină să mănânce gratuit, după care numărul lor s-a înmulţit, până când cantina a devenit neîncăpătoare“, îşi aminteşte Marcel Bucur.
Nici mina Altân Tepe nu a fost lipsită de accidente de muncă. În 1967, în timpul unui cutremur, trei oameni au murit gazaţi. În total, în anii de exploatare, şi-au găsit sfârşitul 50 de oameni. La câţiva ani se producea un accident mortal.

Povestea minei

Povestea minei începe la sfârşitul secolului al XIX-lea, când inginerul Radu Pascu a descoperit existenţa zăcământului de pirită cupriferă. Cum în urma exploatării s-au obţinut rezultate mulţumitoare, scrie în cartea de onoare a minei, mina a fost concesionată statului român şi apoi Întreprinderii E Wollf. Au fost continuate săpăturile în puţ până la 56 de metri. Abia în timpul primului război mondial statul începe să exploateze mina. În timpul ocupaţiei germane, minereul cu conţinut ridicat de cupru este transportat în Germania. Cu această ocazie, a fost construită şi mica linie de cale ferată în lungime de 22,5 kilometri care făcea legătura între Gara Hamangia şi mină.
Din anul 1961 mina intră în administrarea Întreprinderii de Minerit Dobrogea, perioadă în care se obţin prin diferite procedee sulf, fier, cupru, dar şi aur şi argint.
Mina a fost închisă în 2003. Tot atunci s-au făcut şi ultimele disponibilizări. Era un sfârşit previzibil. Ultimii bani pentru investiţii au venit înainte de Revoluţie. Ultimul puţ de unde s-a extras minereu a avut o adâncime de 760 de metri. Urmau să se facă noi săpături la o adâncime de 1.050 de metri. Angajaţii minei au apucat să defrişeze zona şi să facă proiectul. Nemaifiind bani, au abandonat investiţia.

În conservare

După 2003, mina în suprafaţă de 4 hectare a intrat în conservare. Au mai rămas doi angajaţi şi o echipă de gardieni care a păzit puţurile pentru a nu exista tentative de furt. Apoi, gurile puţurilor au fost umplute cu piatră, după care a fost turnată o placă de beton. Toate utilajele au rămas îngropate în pământ.
Apoi a fost aşezat un strat de pământ fertil şi s-a însămânţat, lucrări care s-au încheiat în urmă cu doi ani. Mina se află într-o perioadă de monitorizare pentru a nu aparea fisuri şi scurgeri. Tehnicianul face lunar rapoarte către Garda de Mediu şi Agenţia de Protecţie a Mediului . Săptămânal, face un drum la Baia, acolo unde este iazul de decantare pentru monitorizare.


Imnul minerilor

În fund de munţi noi des intrăm/ Cu noroc bun ne salutăm/ Şi când ieşim din sânul lor/ Noi tot noroc strigăm în cor// În mină-i Dumnezeu cu noi/ Afară-s chinuri şi nevoi/ Deasupra noastră n-avem cer/ C-aşa e viaţa de miner// Când, printre brazi, cu paşi trudiţi/ Ieşim din mină obosiţi/ Ne doare că-n lumina sa/ Pământul ţine-o lume aşa de rea// Cu atâta jale şi nevoi/ Ne-ntoarceam iarăşi înapoi/ În lumea noastră fără cer/ C-aşa e viaţa de miner// Şi moartea vine tot mai des/ Să vadă ce-are de cules/ Din lumea noastră fără cer/ C-aşa e viaţa de miner