Povestea ofiţerului de marină care, în plin comunism, şi-a construit o barcă de agrement în curtea casei. „Fereşte-mă de uscat, că eu te feresc de apă!“

În anii '70, doi constănţeni au realizat cu propriile mijloace ambarcaţiuni cu pânze care au navigat pe lacul Siutghiol şi pe Marea Neagră.

În anii '70, un proaspăt ofiţer de marină, Ovidiu Victor Ionescu, a construit în curtea casei sale o ambarcaţiune. În fiecare după amiază, după terminarea programului, schimba uniforma de ofiţer cu salopeta muncind uneori până după apusul soarelui. A făcut echipă cu Ion Fântână, de 69 de ani, tehnician principal la Facultatea de Marină Civilă din cadrul Academiei Navale din Constanţa. 

Nea Fântână, aşa cum îl ştie toată lumea, râde ştrengăreşte atunci când îşi aminteşte de acea aventură trăită alături de prietenul său, care a murit în urmă cu doi ani. Velierul avea 4,2 metri lungime şi 80 kilograme. La scurt timp i-a urmat yachtul cu vele „Cristina 1“ de 5,2 metri pe care l-a construit în perioada 1979-1980.

„Noi am făcut totul, de la chilă la punte, cu banii noştri. Dacă prima ambarcaţiune a fost realizată din brad, a doua a fost din mahon, pe care l-am luat de la fabrica de mobilă din Constanţa. Rugămintea noastră a fost să ne dea lemnul crud, nefiert, pentru a putea să-l lucrăm mai bine. Totodată, el se păstra şi mai bine şi nu se deforma“, spune nea Fântână.

Cristina 1 Arhivă personală Deagoş Ionescu

Lansarea la apă, spectacol în cartier

Aventura lui Ovidiu Ionescu nu s-a oprit aici şi, aşa cum ne povesteşte fiul său, Dragoş Ionescu, a construit un al treilea yacht cu vele, botezat „Cristina 2“, de 7,2 metri lungime, 3 tone, făcut integral din mahon. „Construcţia a fost realizată după nişte planuri publicate în revista britanică Yachting, la care tatăl meu era abonat. Această ambarcaţiune a fost o adevărată operă de artă dacă ne gândim că aproape toate subansamblele le-a realizat artizanal, pentru că nu se găseau pe piaţă şi din pricina lipsei unor maşini de găurit electrice de calitate a fost nevoit să înfileteze fiecare şurub cu ajutorul unor maşini manuale. Era admirat de întreaga stradă şi toţi vecinii veneau periodic să viziteze micul său atelier de ambarcaţiuni. Văzându-i pasiunea şi truda fiecare se simţea obligat să-l ajute într-un fel şi astfel a aduna în timp o mică colecţie de pavilioane confecţionate manual de către vecini şi apropiaţi, de la steaguri de piraţi până la drapelul nostru naţional“, spune Dragoş Ionescu. 

Lansarea la apă. Arhivă personală Dragoş Ionescu

După ce corpul yachtului a fost gata s-a decis să-l îmbrace în fibră de sticlă, operaţiune realizată de asemenea manual prin aplicarea de pânză de fibră de sticlă şi răşină poliesterică. Spre final, atunci când a ajuns la velatură, a reuşit cu greu să găsească pânza groasă de doc din care avea să facă velele. După un tipar prestabilit cineva i le-a croit, metru după metru, la maşina de cusut.

După patru ani de muncă, barca a fost gata fiind lansată la apă pe lacul Siutghiol în vara anului 1988 cu ajutorul unei macarale telescopice. A fost un adevărat spectacol pentru tot cartierul momentul în care macaraua şi-a întins braţul între blocurile de pe strada Castanilor până pe strada Călăraşi de unde a ridica velierul pe deasupra clădirilor din zonă. 

Yacht de croazieră

„Cristina 2“ avea toate calităţile necesare unei expediţii pe distanţe lungi. La interior yachtul fusese compartimentat după toate regulile fiind înzestrat cu trei cuşete de dormit, spaţiu de luat masa, toaletă cu duş, chicinetă pentru gătit, o mică bibliotecă, spaţiu de depozitare iar la pupa un sector pentru montarea motorului şi eventualelor componente auxiliare. 

„După primele teste pe apă, la care am participat şi eu, şi-a dat seama că derivorul trebuie mărit, aproape dublat, pentru îmbunătăţirea calităţilor nautice, condiţie în care yachtul a fost ridicat pe cavalet la una dintre bazele de pe malul lacului Siutghiol. Acolo a rămas până la schimbarea regimului din 1989. La un an şi jumătate după, în 1991, a primit oferta unui apropiat, care în mod interesant era ofiţer de aviaţie şi nu de marină, şi astfel a vândut ambarcaţiunea contra sumei de 4.000 dolari“, povesteşte Dragoş Ionescu.

Spunea adesea că între marinar şi ambarcaţiunea pe care o guvernează se naşte o legătură spirituală: „Nava este o fiinţă. Ea ne transmite: «Fereşte-mă de uscat, că eu te feresc de apă»” Aceasta este o veche credinţă, moştenită de la vikingi care spuneau că nava este ceva însufleţit. Aceşti nevigatori vestiţi ştiau că viaţa şi siguranţa lor sunt legate în întregime de felul în care drakkarul putea să-i scoată din pericol, şi din acest motiv îl mângâiau şi alintau ca pe o fiinţă vie.

Proiect de diplomă: construirea unei ambarcaţiuni 

Nelu Fântână şi studenţii Arhivă personală Nelu Fântână

Ion Fântână, la rândul lui, a fost angrenat în alte proiecte şi, cu sprijinul studenţilor şi ala academiei a construit o navă mai mare, din fibră de sticlă, care s-a numit iniţial „INMAR“, iar după Revoluţie „Academic Star“. „Am cooptat în echipă studenţi. Pentru ei, construcţia navei a reprezentat proiectul de diplomă. Unul a făcut suprastructura, altul puntea. Construcţia a durat vreo patru ani. Iniţial, am început la Palazu, dar, după ce s-a îngroşat gluma, am finalizat nava la Şantierul Militar din Mangalia. Făceam serii de studenţi şi mergeam cu ei acolo şi lucram la navă“, îşi aminteşte Ion Furtună. „INMAR” era o ambarcaţiune din fibră de sticlă, cu două catarge. Lungimea era de 14 metri, iar lăţimea de 3,60 metri. În prezent, nava este trasă la cheu.