Povestea de iubire unică a tinerilor care s-au cunoscut prin sârma ghimpată a lagărului Peninsula. „Ne-am îndrăgostit când ne-am văzut prima dată la vorbitor“
0
În lagărul de muncă de la Peninsula, Constantin Ionaşcu, un tânăr condamnat la cinci ani de închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale“, a cunoscut-o pe fiica unui ţăran dobrogean care îşi ispăşea aici pedeapsa pentru că a ajutat partizanii. S-au revăzut în timp ce el avea domiciliu forţat şi la eliberare s-au căsătorit. Au trăit împreună timp de 60 de ani, până la moartea lui.
„Ne-am îndrăgostit atunci când ne-am văzut prima dată la vorbitor“ povestea, după ani, Constantin Ionaşcu, despre fata pe care a cunoscut-o în cea mai grea perioadă a vieţii sale. Domnişoara Cornelia Hodorog venea „la vorbitor“ să-l întâlnească pe tatăl său, Vasile Hodorog. Aici s-au întâlnit prima dată şi nu s-au mai despărţit toată viaţa, până în anul 2010 când a murit Constantin Ionaşcu. Soţia i-a supravieţuit şi trăieşte singură, în locuinţa din Constanţa. Din păcate, nu vrea să vorbească cu presa, spunând că nu-i permite starea de sănătate.
Mult mai deschis a fost soţul său, cel care în timpul vieţii s-a simţit dator să povestească ororile comunismului. Interviul acordat lui Traian Călin Uba a fost publicat într-o carte „Ororile şi farmecul detenţiei“, publicată de Fundaţia Academia Civică. O mică parte din povestea lor de dragoste, născută după gratii, poate fi citită şi la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.
Constantin Ionaşcu, care era membru al Tineretului Universitar Naţional Ţărănist, a fost arestat la 4 mai 1948, pentru că a făcut parte din Mişcarea de Rezistenţă. „M-au dus la Ministerul de Interne unde m-a primit un câine mare care, de îndată ce am intrat, a sărit pe umerii mei. Acolo a început o altă viaţă. M-au ţinut două săptămâni după care m-au dus la Malmaison pentru anchetă“. Pentru că a „uneltit contra ordinii sociale“, tânărul Constantin Ionaşcu a fost condamnat la cinci ani închisoare corecţională. A trecut prin închisorile şi lagărele de muncă Malmaison, Saligny, Valea Neagră, Constanţa, MAI Bucureşti, Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla, Poarta Albă. A fost eliberat la 2 mai 1953, la expirarea pedepsei.
În timp ce lucra la şantierul de la Peninsula, şi-a cunoscut jumătatea. „Venea acolo, la vorbitor, împreună cu mama mea. Mama venea să discute cu mine, iar domnişoara Cornelia Hodorog să discute cu tatăl ei, Vasile Hodorog“, condamnat şi el la ani grei de închisoare pentru că ajutase membrii mişcării de rezistenţă.
„Abia aşteptam să ne transmitem prin priviri că existăm unul pentru celălalt“
Apoi, tânăra, care era în clasa a VIII-a când tatăl său a fost reţinut, venea la Peninsula să-şi vadă tatăl dar şi pe cel cu care avea să trăiască o viaţă întreagă. „Din acel moment, amândoi abia aşteptam să vină iarăşi clipa în care ne vom vedea şi ne vom putea transmite prin cuvinte sau prin priviri că existăm unul pentru celălalt“, retrăia el primii fiori ai dragostei de după gratii. Pentru a cimenta relaţia, Constantin a făcut în aşa fel încât ca tatăl ei să lucreze în aceeaşi brigadă cu el „la roabă şi la cărat piatră, la construcţii“.
În toată această perioadă, ea şi-a riscat libertatea, aducând penicilină în colonie pentru bolnavi. „Doctorul Mihăilescu îi spunea bolnavului venit la infirmerie: «Ai nevoie de penicilină. Poate să ţi-o procure cineva?» «Cine domnule doctor?» «Poţi să anunţi pe cineva?» «Cum să-i anunţ? Telefon nu pot să dau, la vorbitor nu ştiu dacă vine cineva...»“, povesteşte Constantin Ionaşcu. După acest episod, medicul s-a dus la el şi i-a dat nişte indicaţii legate de cum să facă rost de medicamente. „Aşa ajungea la mine o notiţă adresată unei anume persoane de la o anumită adresă care era rugată să facă rost de medicamente. Dimineaţa, când plecam la punctul de lucru din afara coloniei luam scrisoarea cu mine. După ce ajungeam pe şantier, o puneam într-un anumit loc, sub nişte pietre. Seara, târziu, după ce ne întorceam în colonie, pe şantier nu rămânea decât nea Filip, paznicul de noapte al şantierului din Ovidiu. Acesta lua biletul ascuns sub pietre şi i-l dădea a doua zi Corneliei. Şantierul era aproape de casa în care locuia Cornelia împreună cu mama ei, iar nea Filip, în drum spre casă, trecea prin dreptul locuinţei lor“, povestea Constantin Ionaşcu.
Constantin Ionaşcu în 1954 Arhivă Memorialul Sighet
Cornelia pleca în căutarea destinatarului, care cumpăra penicilina. După ce intra în posesia medicamentului, Cornelia i-l dădea paznicului, care punea pachetul la locul convenit. De acolo, îl lua Constantin Ionaşcu şi îl preda medicului. „Pentru dragostea noastră, risca totul“, spunea Constantin despre soţia sa.
Prin aceeaşi metodă, se introduceau scrisori în colonia de muncă sau tuş, creioane, vopsele pentru deţinuţii care pictau. Tot aşa ajungeau scrisori la Europa liberă. Cele mai multe scrisori erau trimise de deţinuţii despre care familiile nu mai ştiau nimic din momentul arestării, care nu aveau voie să scrie acasă. Alte epistole informau opinia publică despre ceea ce se întâmpla în colonie, despre execuţiile care aveau loc acolo.
Pentru aceste servicii, paznicul primea de la deţinuţi, drept recompensă, dulăpioare şi scăunele lucrate de ei. Activitatea clandestină a durat mai mult de doi ani, până la eliberarea lui Constantin.
O familie de reacţionari
Atât Constantin, cât şi Cornelia, erau urmaşi ai ardelenilor veniţi cu oile în Dobrogea înainte de 1900, în căutarea de pământ bun şi de un loc unde să poată să-şi vorbească limba şi să îşi păstreze credinţa. Erau oameni gospodari, care munceau cot la cot cu cei pe care-i angajau la creşterea animalelor sau la muncile câmpului. S-au răsculat atunci când comuniştii au vrut să le ia totul. În acelaşi interviu, Constantin Ionaşcu povesteşte cum a ajuns socrul său după gratii. „Vasile Hodorog a fost arestat în toamna anului 1949. Era agricultor din satul Ovidiu. Avea 48 de hectare de pământ bun şi vreo 80 – 100 de oi. Era membru al PNL şi consilier liberal. Era om generos, ajuta pe oricine avea nevoie de ceva, că avea de unde să ajute. Şi acolo, în sat, a venit o învăţătoare tânără care n-avea unde sta. Familia Hodorog a primit-o în casă. Stătea la ei, mânca la ei, n-o costa nimic. Se îngrijea de educaţia Corneliei. Ei bine, această învăţătoare, care era ca şi fiica lor, l-a turnat la Securitate pe Vasile Hodorog. L-a turnat că avea avere. Nu puteai să lucrezi atâta pământ şi să creşti atâtea animale de unul singur. Trebuia să angajezi ciobani , oameni la sapă... îi plăteai, le dădeai de mâncare şi asta însemna că îi exploatezi. Iar Partidul Comunist trebuia să distrugă chiaburimea. Ştiţi unde era Securitatea în sat? Acasă la câţiva codaşi, foarte săraci, care voiau să le ia averea şi tot venitul celor fruntaşi. De-acolo au pornit membrii de partid. Pe cei care aveau pământ şi animale îi lua ca pe nimic, pe baza unor vorbe spuse aiurea despre ei. Cu o vorbă aruncată şi cu câteva minciuni îl terminai pe om. Pe învăţătoare o chema Onea. S-a făcut membră de partid şi mai târziu s-a făcut mare. Fratele ei era ofiţer de Securitate şi a venit să-l aresteze în timpul nopţii pe Vasile Hodorog. Le-a pus pistolul la tâmplă soţiei şi fiicei lui, ameninţându-le: «Am eu grijă de voi, dacă nu vă ţineţi gura»“.
Fişa lui Constantin Ionaşcu Arhivă Memorialul Sighet
Vasile Hodorog a fost dus la Securitate la Constanţa. La un an după ce a fost arestat a început procesul, în 1950, fiind acuzat de crimă împotriva ordinii sociale pentru că ajutase cu bani nişte partizani. A făcut parte dintr-un lor mare, împreună cu alţi 30 de dobrogeni.
După ce a ieşit din puşcărie, Vasile Hodorog n-a mai avut nimic, nici casă, nici avere. Nevasta şi fiica au fost date afară din casă. Au luat cu ele doar ce-au putut să ia într-o mână. Mai apoi, pe locul casei lor s-au construit primele două blocuri din Ovidiu.
Rămase pe drumuri, mama şi fiica au trăit din mila cunoscuţilor. „Când pâinea se dădea pe cartelă în Ovidiu, ele nu primeau pâine pentru că nu li se dăduse cartelă. Vânzătoarea de la magazin, deşi era rudă cu ele, refuza să le vândă pâine: «Nu pot, lele Voică, să vă dau nici măcar un sfert de pâine, că mă bagă-n puşcărie. N-am voie», povestea Constantin Ionaşcu.
„Ce-mi faceţi dacă nu colaborez? Daţi-mă afară din ţară“
După ce a fost eliberat de la Peninsula, Constantin Ionaşcu a primit o altă pedeapsă: domiciliu obligatoriu timp de trei ani, la Siliştea, considerându-se că nu era suficient educat. Aici, a învăţat să facă sobe de teracotă. Cu banii câştigaţi şi-a cumpărat un porc şi aşa a supravieţuit. Faima sa de bun meseriaş se răspândise repede printre satele din jur şi era chemat ba să facă un grajd, ba o sobă sau policioare. „Tot timpul, soţia mea a fost alături de mine şi a muncit împreună cu mine. Trebuia să trăim din munca noastră. Nu eram ajutaţi şi nici angajaţi. Închiriasem o cameră cu două camere în care stăteam împreună cu ea şi cu mama ei. După ce socrul meu a fost eliberat, în 1956, a venit şi el să locuiască şi să lucreze împreună cu noi“, povestea el lui Traian Călin Uba.
Omul mărturisea că nu a acceptat nimic din partea comuniştilor. „Pe alţii, ieşiţi din puşcărie, îi şantajau: «Îţi dăm serviciu, dacă colaborezi» Eu însă ajunsesem să le spun: «Ce-mi faceţi dacă nu colaborez? Daţi-mă afară din puşcărie, daţi-mă afară din ţar㻓.
În ciuda a tot ce a suferit el şi familia lui, Constantin Ionaşcu nu ura pe nimeni. Soţia sa nu a mai putut să-şi continue studiile, deşi cunoştea limbi străine, iar al a rămas un om simplu. Întrebat dacă le vorbeşte elevilor şi liceenilor despre ceea ce a trăit şi suferit el a răspuns: „Despre tot, dar într-o anumită formulă, nu cu duşmănie, nu cu răutate. Ştiinţific. Pentru istorie...“
Tot timpul, soţia mea a fost alături de mine şi a muncit împreună cu mine. Trebuia să trăim din munca noastră. Nu eram ajutaţi şi nici angajaţi. Închiriasem o cameră cu două camere în care stăteam împreună cu ea şi cu mama ei. După ce socrul meu a fost eliberat, în 1956, a venit şi el să locuiască şi să lucreze împreună cu noi. Constantin Ionaşcu, fost deţinut politic
Peninsula, locul unde au pătimit 8.500 de deţinuţi
La Peninsula - Valea Neagră, a existat unul dintre cele mai mari lagăre ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde au fost închişi între 6.000 şi 8.500 de deţinuţi. La Columbia – Cernavodă, numărul deţinuţilor a variat între 1.200 şi 8.000 de oameni, iar la Saligny între 2.000 şi 8.000. La un moment dat, aici a fost o colonie de muncă unde erau închise doar femei.
Conform Dicţionarului Penitenciarelor din România Comunistă, au mai fost colonii la Kilometrul 5 (2.000 de deţinuţi), Kilometrul 31 (1.500 de deţinuţi), Poarta Albă (10.000-12.000 de deţinuţi), Galeşu (3.000 de deţinuţi), Noua Culme (2.000-7.500 de deţinuţi), Taşaul (cu un efectiv de 1.500 de deţinuţi), Capul Midia (500-2.500 de deţinuţi). Pe lângă acestea, mai erau două lagăre speciale: Eforie (300 de deţinuţi) şi Constanţa (Stadion – 400 de deţinuţi) şi lagăre auxiliare la Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi şi Năvodari.
Vă mai recomandăm:
EXCLUSIV Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
