Povestea fascinantă a lui Georges Filip Lefort, românul ajuns şef în Rezistenţa Franceză. S-a întors în ţară să clădească socialismul, dar a suferit o mare decepţie

Un român a condus eliberarea oraşului Villeurbanne de sub ocupaţia germană în cel de-Al Doilea Război Mondial. După ce zgomotul armelor a tăcut, Georges Filip Lefort s-a întors în România, pentru a clădi comunismul. Deşi era un răsfăţat al vremurilor, a fugit din nou în Franţa, unde a luat-o de la zero. Este unul dintre puţinii oameni din lume care au început prin a se bate cu nazismul şi au terminat prin a se lupta cu comunismul.

Povestea eroului Georges Filip Lefort, românul care a fost în primele rânduri ale rezistenţei din Franţa, ar fi rămas necunoscută dacă un alt român, Adrian Irvin Rozei, stabilit în Franţa, nu ar fi fost curios să afle trecutul revoluţionar al bătrânului care în România purta numele George Filip. Pe cei doi i-a legat o strânsă prietenie, care s-a sfârşit doar la moartea celui din urmă, în 2014. Împreună, au depănat amintiri din Franţa şi dintr-o Românie comunistă, ţară din care au fugit amândoi. 

 „În 1968, tatăl meu l-a întâlnit pe Georges Filip Lefort la Paris, într-un cerc de prieteni veniţi din România. A sosit acasă şi mi-a povestit despre aventura sa umană excepţională, care însă, pe atunci, ataca ultimele ei etape majore, pentru că protagonistul nu locuia în Franţa, ca şi noi de altfel, decât de câteva luni. 

Am fost foarte impresionat de această povestire care mi-a rămas întipărită în minte timp de aproape patruzeci de ani“, povesteşte Adrian Irvin Rozei (nepotul unuia dintre inginerii de seamă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Aurel Rozei), care a postat multe dintre discuţiile sale cu Lefort pe blogul personal. 

Cu diplomă de inginer, spăla vase

Georges Filip s-a născut la 16 octombrie 1919, la Oradea. A studiat primii ani într-un liceu particular, unde a fost educat în spiritul austro-ungar. Acasă vorbea ungureşte, dar cunoştea la fel de bine româna şi germana. Obiceiul era ca familiile cu ceva mijloace să-şi trimită copiii la studii în străinătate. Aşa că la vârsta de 18 ani era deja în Franţa, la Sorbona, la secţia „Matematici generale“. Ulterior, a decis să urmeze Institutul Politehnic din Grenoble. Era un student disciplinat, care n-a ratat niciodată vreun examen. Prefera materiile unde dominau matematicile, de exemplu, rezistenţa materialelor, hidraulica.

„La  sosirea mea în Franţa, aveam intenţia să-mi termin studiile şi să mă întorc. În România, trăisem în cultura franceză. Când am ajuns la Paris, cunoşteam deja toate monumentele din cărţi“, spunea Georges Filip Lefort, citat de Rozei. După terminarea studiilor, nu şi-a găsit loc de muncă, fiind străin. Din român, devenise ungur, ca urmare a alipirii Transilvaniei de Nord la Ungaria. El însă a refuzat să-şi schimbe paşaportul. Deşi avea o diplomă de inginer, a fost nevoit să spele vase într-un restaurant, pentru a putea supravieţui. La un moment dat, s-a întâlnit cu un fost profesor, care i-a spus că are nevoie de un asistent. Cum nu putea să îl plătească, dădea lecţii de matematică, în special unor portughezi. Unul dintre ei, pe care l-a întâlnit după mulţi ani, devenise inginer-şef la Philips.

A început studiile pentru doctorat, dar a renunţat în august 1942, când a intrat în Rezistenţă. „Mulţi studenţi străini din Grenoble s-au refugiat în Elveţia. Mie nici nu mi-a trecut asta prin gând. Consideram că datoria mea e să rămân. Mă identificasem cu Franţa, găsisem o patrie. Nu mai făceam parte dintr-o minoritate, deci rolul meu era să rămân şi să fac tot ce pot pentru noua mea patrie“, povestea eroul. 

Georges Filip Lefort

Primii paşi în rezistenţă 

În rezistenţă a fost mai întâi recrutat la „Combat“, care făcea parte din „Armata secretă“ gaullistă, unde luptau mulţi studenţi. În această perioadă, au pus câteva bombe, au atacat miliţia şi colaboraţioniştii şi au aruncat în aer vitrina serviciului de muncă obligatorie, creat de guvernul de la Vichy în centrul oraşului Grenoble, cu un cocktail Molotov.  

„Ca în toate organizaţiile de rezistenţă, exista o branşă civilă şi una militară. Eu făceam parte din cea militară, «Le groupe Franc-combat». Noi eram cei care participau la acţiunile militare. Cei din secţia civilă imprimau manifeste, recrutau, ajutau în viaţa civilă, fabricau tichete de hrană“, explica el.

„Lefort“ era numele lui secret de luptător în rezistenţă, preluat din actele false cu care se prezenta autorităţilor, în caz de control. După 1945, a adăugat acest nume la cel iniţial, aşa cum au procedat majoritatea luptătorilor din rezistenţa franceză.

Apoi, Georges Filip Lefort a intrat în organizaţia numită „Franc Tireurs Partisans – Main 

d’œuvre Immigrée“, care făcea parte din „Frontul Naţional“, o formă deghizată a Partidului Comunist Francez. În această perioadă, membrii din rezistenţă au atacat căi ferate, au deraiat convoaie militare ce transportau material de război, au atacat uzine care lucrau pentru aviaţie, chiar şi o coloană germană care trecea de fiecare dată prin acelaşi loc, la aceeaşi oră. Cum din grup făceau parte şi câţiva ingineri electricieni, cu o comandă la distanţă au făcut să explodeze o bombă care a generat o mulţime de victime. După război, au fost recunoscute oficial 400 de acţiuni realizate de grupul lui de partizani.

Românul nostru a urcat în ierarhia „Franc Tireurs Partisans“: de la şef de echipă peste trei combatanţi a devenit comandantul pentru oraşul Grenoble. În tot acest timp, Lefort trăia cu acte false, într-o cămăruţă, fiind, în mod oficial,  paznic de noapte într-o magazie. Datorită faptelor sale, a fost mutat la St. Etienne în funcţia de comandant regional şi apoi a avansat, deţinând funcţia de comandant pentru regiunea Rhône-Alpes. „Erau numai opt comandanţi interregionali în toată Franţa, care raportau la trei comandanţi naţionali, doi în zona sud şi unul pe toată ţara. Acesta se numea Ilici şi, mai târziu, a fost primul ambasador al Iugoslaviei lui Tito la Paris“, povestea Filip.

Numele lui în rezistenţă a fost Georges Lefort, acesta depinzând, în mare măsură, de actele de identitate pe care le puteau fabrica. „Odată intraţi în rezistenţă, nu ne mai cunoşteam decât după numele false. Chiar şi azi, când ne vedem, după mulţi ani, foştii camarazi îmi zic tot «Lefort»“.

Au ţinut piept armatei germane

Acţiunea lor a culminat prin insurecţia din oraşul Villeurbanne. „Era în ultimile zile ale acţiunilor noastre înainte de sosirea armatei de eliberare. Ne repliam către Vénissieux, traversând Villeurbanne, când întreaga populaţie s-a revoltat, strigând: «Maquis-ul (n.r. - desemnarea uzuală a mişcării de rezistenţă franceză din timpul războiului) e printre noi!». Nimic nu era planificat, cum afirmă cei care doresc să recupereze această mişcare. Însă noi ne-am asumat şi am încadrat populaţia. Astfel, fiecare om de bază a devenit un şef de baricadă, unde soseau din edificiile vecine sute de oameni, înarmaţi cu puşti de vânătoare sau tot felul de arme ascunse timp de patru ani.

Eu mi-am instalat Statul Major la primărie, în biroul primarului. Am creat două baricade şi am luptat timp de trei zile rezistând armatei germane. Am profitat de efectul-surpriză, pentru că nu aveam acelaşi nivel de înarmare, cu atât mai mult cu cât armata germană nu era obişnuită cu mişcările de gherilă. Noi nu formam un front organizat şi «dezorganizarea» noastră i-a surprins şi dezorganizat şi pe ei. Astăzi, acest procedeu este numit «tactică asimetric㻓, povestea Lefort. După trei zile s-au retras, când şi-au dat seama că nemţii pregăteau un atac concentric, de amploare, la care nu ar fi putut rezista.

Între timp, Radio Geneva anunţase victoria insurecţiei din Villeurbanne, condusă de „amiralul Lefort“. Patru zile mai târziu, nemţii s-au retras în debandadă şi astfel s-a deschis drumul „Armatei franceze libere“. 

În perioada rezistenţei, a cunoscut-o pe soţia sa, Annie. Numele ei din ilegalitate era „Claude“, iar fiul lor a fost botezat Jean-Claude. Pe fată au numit-o Jacqueline. 

„Tânăr şi spălat pe creier“, a revenit în România să construiască socialismul

Când războiul a luat sfârşit, li s-a spus să se întoarcă fiecare în ţările de origine, unde era nevoie de cadre pentru construcţia socialismului. Georges Filip Lefort era „tânăr şi spălat pe creier“, cum se caracteriza singur. Soţia sa a decis să îl urmeze. Un fost coleg din rezistenţă i-a ajutat să ajungă în România. „Îmi era dificil să părăsesc Franţa, însă, când devii comunist, execuţi ordinele, la fel ca într-o sectă“, explica el de ce a urmat dispoziţiile primite.

În România, cu diplomele obţinute în Franţa, şi-a început cariera ca inginer şi, foarte repede, a devenit director general în industria electrotehnică română, unde lucrau aproximativ 20.000 de muncitori, în vreo 20 de fabrici. A deţinut mai multe funcţii, de la director general al industriei electrotehnice, director al planului energetic, dar şi funcţii în Comitetul de stat pentru tehnică, consilier al lui Alexandru Bârlădeanu, vicepreşedintele Consiliului de miniştri pentru colaborarea tehnică cu ţările socialiste.

„Le Monde“, doar pentru nomenclatură

„Acasă, vorbeam franceza, citeam franceza, mâncam bucătărie franceză… era o casă franceză.“ În ceea ce priveşte relaţia cu Franţa, nu primea decât „L’Humanité“. Nomenclatura putea citi „Le Monde“, însă numai la birou. Când soţia lui dorea să-l citească, venea la el la birou.

Aşa şi-a dat seama că trăia un „fascism deghizat“, aşa cum spune el. „La început visam că vom construi o lume nouă, pe urmă am văzut ce înseamnă asta în practică. Mai întâi, am crezut că numai în ministerul nostru nu merg lucrurile bine. Pe urmă am crezut că numai în România merg lucrurile prost. Mai apoi, am început să ne îndoim de principiile ideologice, de Stalin, de Lenin şi, mai apoi, de Marx. După patru sau cinci ani, ne-am trezit amândoi“, rememorează cel care a lăsat Franţa pentru a construi socialismul în România. 

„În România aveam un duplex cu şapte camere, o maşină cu un «tovarăş şofer» la dispoziţie, o «tovarăşă femeie de serviciu» şi toate privilegiile posibile într-o ţară în care masele crăpau de foame“, povestea el conform lui Adrian Irvin Rozei. 

Trăiau în cartierul Primăverii, unde locuiau tovarăşii „cu funcţii de răspundere“. Fata lui Filip,  Jacqueline, a fost la şcoală cu toată protipendada comunistă, fiind colegă cu fiica lui Alexandru Drăghici. Într-o zi, s-a oprit în faţa casei lor o maşină neagră din care a ieşit un colonel în uniformă cu o scrisoare pentru Jacqueline. Fata lui Drăghici nu ştia să rezolve o problemă la matematică. Şi colonelul a aşteptat până când Jacqueline i-a dat soluţia pe o foaie de hârtie. „Se duceau la şcoală cu maşina, taică-său avea şofer, deşi şcoala era la colţul străzii. Până când, Filip a descoperit asta şi i-a interzis să se mai ducă cu maşina. Atunci, fata lui s-a înţeles cu şoferul care o aştepta la colţul străzii. Era o ruşine să vii pe jos! Copiii se luptau între ei cine are piscina mai mare şi toţi erau invidioşi că Drăghici avea piscină acoperită“, povesteşte Adrian Irvin Rozei.  Însă, toţi copiii ştabilor erau dezamăgiţi de regim şi mulţi au părăsit România. 

Georges Filip Refort (centru) şi Adrian Irvin Rozei (dreapta)

Evadare din comunism: „Ni se furaseră iluziile“

La un moment dat, Georges Filip Lefort şi soţia lui au decis să evadeze din lagărul numit România. „Dacă am plecat, era numai din cauza deziluziei privind idealul nostru. A trebuit poate chiar mai mult curaj decât pe baricadele din Villeurbanne pentru a face acest gest la vârsta de 48 ani, cu 300 de franci în buzunar“, mărturisea Georges Filip Lefort. Pentru a putea reveni în Franţa, a trebuit să evadeze, sub motivul că participă la festivităţile de la Villeurbanne, la aniversarea eliberării oraşului. Astfel, a obţinut permisiunea să se întoarcă în Franţa, cu acordul personal al lui Ceauşescu. Soţia şi copiii erau deja la Grenoble, în vizită la familia lor. Regula era că nimeni nu poate părăsi ţara cu toată familia, în acelaşi timp, însă Ceauşescu nu-l putea refuza pe Secretarul general al Partidului Comunist Francez, care dorea ca Filip să participe la ceremonie. 

După ceremonii, când Lefort a rămas în Occident, au apărut imediat articole în toate ziarele din Franţa şi din America anunţând că un „membru al guvernului român a ales libertatea“, el având o funcţie asimilată cu cea a unui subsecretar de stat. 

A început o viaţă nouă, cu doi copii şi costumul de pe el. „După câtva timp, mă plimbam pe Champs-Elysées şi îi spuneam soţiei că şi dacă ajung vânzător într-un magazin, tot e mai bine decât ministru într-o ţară comunistă. Deşi eram realizat din punct de vedere material, aveam certitudinea că ni se furaseră iluziile.“

Inginer de probă

Cu ajutorul unui prieten din Grenoble, şi-a găsit o mică slujbă plătită cu 1.500 de franci pe lună. Apoi, a fost angajat „de probă“ ca inginer pentru şase luni. După numai patru luni, a reuşit să intre ca inginer la „Compagnie Electromécanique“, o filială franceză a grupului internaţional Brown-Bowery, care avea multe uzine în toată lumea. 

A fost trimis în Brazilia, unde una dintre cele mai importante uzine ale grupului era pe cale de a fi închisă din cauza pierderilor enorme. „După ce am făcut diagnosticul tehnico-economic în acea uzină cu 6.500 de muncitori şi, odată aplicate soluţiile propuse de mine, ea a fost salvată. În continuare, am devenit adjunctul directorului tehnic, după care, într-altă uzină, în care se construiau turbine pentru centrale nucleare, mulţumită economiilor obţinute, am fost numit inginer-şef la C.E.M.“, i-a povestit Lefort lui Adrian Irvin Rozei.

Decorat de trei preşedinţi 

Între timp, Lefort a trebuit să se lupte cu autorităţile franceze pentru a i se recunoaşte faptele de arme din vremea războiului. Partidul Comunist, care n-a acceptat din primul moment că Lefort l-a putut „trăda pe tovarăşul Ceauşescu“, a făcut toate eforturile posibile pentru ca existenţa lui să fie ştearsă cu buretele, inclusiv în oraşul pe care el îl eliberase, mergând chiar până la a anunţa decesul eliberatorului prin menţionarea numelui unui impostor.

După aproape 15 ani, primarul din Villeurbanne, care auzise vag această istorie, l-a chemat în biroul său pe Filip Lefort, exact acolo unde acesta, cu aproximativ 40 de ani mai înainte, îşi instalase cartierul general de eliberator.

Villeurbanne, care numără 136.000 de locuitori, a fost singurul oraş, după Paris, care s-a autoeliberat de sub jugul nazist la sfârşitul celui de-Al  Doilea Război Mondial, datorită unei insurecţii populare. După puţin timp, Georges Filip Lefort a fost decorat de preşedintele Republicii franceze, François Mitterand, cu titlul de Cavaler al Legiunii de onoare, iar, după câţiva ani, a primit titlul de Ofiţer al Legiunii de onoare, ordin semnat de Jacques Chirac.

Statuie în oraşul Villeurbanne

În septembrie 2008 a fost organizată la Villeurbanne o ceremonie în care, în prezenţa primarului şi a doi generali, a avut loc o paradă militară urmată de depunerea unor jerbe de flori la monumentul care înfăţişează o statuie impunătoare reprezentând o femeie purtând pe cap boneta frigiană şi care, cu o mişcare decisă a braţelor, ţinând ferm o mitralieră, rupe lanţurile ce o încătuşează. 

Însă apogeul manifestărilor a fost marcat de ceremonia înmânării cravatei de Comandor al Legiunii de onoare pentru fapte de arme comandantului insurecţiei din 1944 care a dus la eliberarea oraşului. Puţini dintre cei prezenţi ştiau însă că Georges Filip, alias „Lefort“, după numele lui din rezistenţă, era un român din Transilvania. 

„A fi ridicat la rangul de Comandor al Legiunii de onoare pentru fapte de arme este o cinste deosebită la care, probabil, nu a ajuns nicio altă persoană născută în România. Dacă mai bine de o sută de mii de persoane se pot mândri cu titlul de Cavaler al Legiunii de onoare, numai vreo zece mii îl poartă pe cel de Ofiţer şi doar aproximativ o mie pe cel de Comandor“, spune mândru Adrian Irvin Rozei despre conaţionalul său. În cazul lui Georges Filip Lefort, cele trei trepte i-au fost conferite, rând pe rând, de către trei preşedinţi ai Republicii franceze: François  Mitterrand, Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy. El se mai putea mândri şi cu titlul de cetăţean de onoare al oraşului Villeurbanne, precum şi cu diferite alte ordine militare.

„Am avut onoarea de a participa, ca invitat al eroului sărbătorit, la ceremonia de la Villeurbanne, în 2008. Deşi era emoţionat până la lacrimi, în scurta alocuţiune de răspuns adresată primarului din Villeurbanne, Georges Filip Lefort nu şi-a pierdut simţul umorului care-l caracteriza. El i-a precizat primarului că se angajează, pe viitor, să nu-i mai ocupe biroul, în mod ilegal!“, aminteşte Adrian Irvin Rozei. 

„Balada celui care a dezertat“

Adrian Irvin Rozei a descoperit un album cu fotografii din anii ‘60, pe care Georges Filip Lefort l-a realizat în Franţa. Albumul poartă titlul: „Scrisoare în formă de roman-foto sau balada celui care a dezertat din şantierul socialismului - în versiune bilingvă“. „Albumul începe cu o fotografie îmbufnată a «geniului Carpaţilor», însoţită de comentariul: «De pe meleaguri străine, mi se duce gândul la chipul tău pe veci neuitat, iubite tovarăşe Ceauşescu!».

Urmează o fotografie făcută cu ocazia unui congres al partidului, lângă care putem citi: «Inima îmi sângerează dureros când zbor amintirile spre acea vreme glorioasă unde luasem loc printre făuritorii socialismului». Însă apoteoza romanului este marcată de ultimele fotografii, făcute pe litoralul Mării Negre, cu puţin timp înainte de a părăsi «paradisul comunist» din România, în care Lefort comentează propriile lui imagini: «Chipul neliniştit şi viclean al celui ce va trăda», «Conştiinţa întunecată ni se dădea pe faţă» sau «Viitoare ruină umană traversând ruinele socialismului».

Georges Filip Lefort a decedat în decembrie 2014. Primăria din Villeurbanne, acolo unde fotografia lui Georges Filip Lefort, în mijlocul grupului de partizani care au eliberat oraşul, este afişată la loc de cinste, a organizat o ceremonie emoţionantă, în prezenţa primarului şi a câtorva personalităţi de talie internaţională.