Povestea balerinului Călin Hanţiu, prim-solist: „Am dansat în frig, fără salarii plătite la timp, fără condiţii. Spectatorii stăteau cu căciulile pe cap în sală“

Povestea balerinului Călin Hanţiu, prim-solist: „Am dansat în 
frig, fără salarii plătite la timp, fără condiţii. Spectatorii stăteau 
cu căciulile pe cap în sală“

Călin Hanţiu, prim-balerin, maestru coregraf şi regizor                             FOTO: Arhiva personală

Călin Hanţiu, fost prim-balerin al Teatrului de Balet din Constanţa, povesteşte pentru „Adevărul“ cum s-a îndrăgostit iremediabil de dans, care era viaţa balerinilor în regimul comunist, şi cum se sfârşeşte o carieră artistică pe scenă şi începe una didactică.

Călin Hanţiu (62 de ani) a fost unul dintre cei mai mari solişti de balet ai României în perioada anilor ’80 şi ’90. Prim-balerin al Teatrului de Balet din Constanţa, Hanţiu a evoluat pe marile scene ale lumii, interpretând roluri în opere complexe. România a fost pentru marele dansator atât locul agoniei, cât şi cel al extazului şi apogeului profesional. A lucrat cu celebrul Oleg Danovski şi a predat arta baletului în Germania şi în Italia. A dansat până la vârsta de 50 de ani, iar acum este maestru coregraf şi regizor, are o şcoală de balet şi colaborează cu diferite instituţii de teatru şi operă din ţară şi din străinătate.

„Adevărul“: V-aţi născut la poalele munţilor Rodnei, în oraşul Năsăud, pe Valea Someşului. Cum aţi ajuns să urmaţi cursurile unei mari şcoli de coregrafie, precum cea din Cluj-Napoca?

Călin Hanţiu: Aveam în jur de 10 ani, eram în clasa a IV-a. Îmi plăcea foarte mult să dansez. De fapt, în casa noastră din Năsăud, în familia mea, era o atmosferă în care se dansa. Aveam o mătuşă care lucra la Liceul de Coregrafie din Cluj-Napoca şi ea a insistat să mă ducă acolo, spunând că va fi o meserie de viitor. În acel moment existau şcoli de coregrafie doar la Bucureşti şi la Cluj-Napoca. A fost o preselecţie locală, apoi la Cluj eram 100 de copii înscrişi la examen, dintre care 80 am început şcoala. Îmi amintesc că la internat stăteam câte 40 de elevi într-un singur dormitor. Mare parte dintre vacanţele copilăriei le-am petrecut în satul Coldău, lângă Nasăud, unde aveam 10.000 de metri pătraţi de livadă. Acea libertate de a alegra prin iarbă, printre copaci şi de-a alege unde să te duci singur mi-a creat viziunea şi libertatea viitorului balerin şi coregraf. De ele mi-am adus aminte întotdeauna în momentele artistice.

                                                      Călin Hanţiu la vârsta de 10 ani

Tinereţea este extraordinar de importantă pentru un creator. Puţină lume ştie că eu am terminat liceul cu numele de Piroş, după tatăl meu natural. Pe el îl chema Roşu, dar pentru că bunicii mei din partea lui aveau o moară şi erau gospodari – trăiau în apropiere de Sighişoara –, când au venit ungurii în anii ’40-’41 le-au maghiarizat numele în Piroş. Au acceptat doar ca să nu piardă tot ce au, deşi nu ştiau maghiară. Tatăl meu a fost inspector şi director de Bancă Naţională. Când venea acasă, primul lucru pe care-l făcea, după ce se schimba de haine, era să-şi facă pantofii. Numele Hanţiu l-am preluat la vârsta de 18 ani, pentru că am simţit că trebuie să am acelaşi nume cu tatăl adoptiv. El a fost un comerciant foarte iubit în Năsăud. Mama mea a lucrat la primăria din acelaşi oraş.

Cine au fost primii oameni care au descoperit şi crezut în talentul şi vocaţia dumneavoastră de balerin?

Mama a crezut în talentul meu dintotdeauna, însă şi-a dat seama că nu prea eram disciplinat în timpul şcolii. De exemplu, de multe ori preferam să joc fotbal sau tenis de câmp, deşi nu aveam voie. În momentul în care începi să faci sport nu-ţi mai poţi dezvolta mişcarea corporală. Baletul este extensie a musculaturii şi a stărilor de expresie, pe când un sport strânge masa musculară şi nu mai ai aceeaşi mişcare largă. Un moment important pentru mine a fost în clasa a XI-a. Eram la examenul de diplomă a unei clase mai mari, dansam un „pas de deux, (n.r. – duet de dans realizat de o balerină şi un balerin). Mama era în sală lângă Tudor Jarda, directorul Operei Naţionale din Cluj-Napoca, şi l-a auzit când a spus despre mine: „Ăsta are talent“, iar ea imediat i-a replicat: „E băiatul meu, domnule Jarda!“ „Îţi angajez băiatul, e talentat, dar dacă-mi aduci o butelcă de sămătişă (n.r. – lapte prins care rămâne după ce se culege smântâna)“, i-a zis Jarda. A fost un om de omenie, de bun simţ şi de o bunătate extraordinară. După terminarea liceului, am făcut un an şi patru luni armata, apoi m-am angajat la Opera din Cluj-Napoca. Un alt om fantastic a fost Adrian Mureşan, care a fost profesorul meu în ultimii doi ani de balet. El m-a susţinut foarte mult. De fapt, mă susţineau toţi cei de la Opera din Cluj care mă ştiau încă din timpul liceului, deoarece colaboram cu ei.

                               Călin Hanţiu (centru) alături de Opera de Balet din Cluj - 1988

În anul 1979 aţi părăsit Clujul pentru a vă alătura Teatrului din Constanţa. Cum a fost acest pas?  

Am venit datorită numelui Danovski şi posibilităţii de a merge în turnee. Era fascinaţia de a ieşi afară. În cadrul Operelor Naţionale depindeai de repertoriile lor. Maestrul Tudor Jarda nu a vrut să-mi dea cartea de muncă timp de un an după ce am plecat, sperând că mă voi întoarce. Când ziceam că plec la Constanţa nu însemna nimic pentru cineva care era obişnuit cu Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi sau Timişoara. De fapt, Teatrul de Balet constănţean a fost înfiinţat la Bucureşti în anul 1977 de Oleg Danovski. Maestrul a vrut să se lipească de un teatru, dar nimeni nu l-a primit, pentru că trebuia să se facă o nouă organigramă şi nu interesa pe nimeni în capitală. Aici, la Constanţa, a beneficiat de sprijinul lui Aurel Manolache, directorul Teatrului Fantasio, cel care a cerut Partidului Comunist să se înfiinţeze Compania de Balet Clasic şi Contemporan Constanţa. La finalul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, Constanţa era un oraş care acapara persoane de valoare. Existau şi beneficii pentru artişti, iar importantă pentru noi era posibilitatea de a avea o locuinţă.

Care au fost primele impresii după mutarea în oraşul de la malul mării?

Am avut un şoc când am venit şi am văzut Teatrul Fantasio, unde am început să dansăm. Era ca o Casă de Cultură, iar vara se transforma într-un focar de mişcare, de creaţie, de pregătiri, pentru că se pleca pe litoral. Şi noi dansam piese din repertoriul obişnuit în teatrele de vară de la Neptun, Mamaia, Eforie Nord. Nu venea nimeni în pantaloni scurţi sau cu burta goală la spectacole. Eram tineri, eram pasionaţi, nu ne interesa nimic din ce era în jurul nostru în afară de balet. Repetam enorm, apoi, timp de 10 ani am fost recunoscuţi drept cel mai bun ansamblu din ţară. Toţi cei care am venit la Constanţa am stat sub mâna lui Oleg Danovski, care a ştiut ce are de făcut. Lumea aprecia mult unitatea ansamblului, eram ca o familie. Când am ajuns eu la Constanţa, prim-balerin era Brânduşă Sorin, care venise tot de la Cluj, iar restul ne-am impus prin valoare. Eu în două luni am ajuns prim-balerin, aveam 22 de ani atunci.


                                     Delia şi Călin Hanţiu - „Biografii” 1996
 

Cuplul Delia şi Călin Hanţiu a devenit celebru în anii ’80. Cum aţi început să dansaţi împreună?

Pe Delia am cunoscut-o la Constanţa, venise şi ea din Bucureşti, apoi a devenit prima mea soţie. Noi ne-am impus cu baletul „Carmen“, pe care Oleg Danovski ni l-a dat să-l interpretăm în versiunea făcută de el la Opera din Bucureşti. Acolo montase „Carmen“ cu balerinii Ion Tugearu şi cu Magdalena Popa. Cu aceste roluri am propulsat în baletul românesc. Marele avantaj al recunoaşterii „baletului Danovski“ a fost că se pleca în turnee în ţară. Atunci publicul ne-a cunoscut. Am dus „Carmen“, „Lacul lebedelor“ şi „Spărgătorul de nuci“ în toată România. Primăvara mergeam în Moldova, de exemplu, apoi toamna mergeam în Banat şi aşa acopeream toate regiunile. Erau turnee de câte două săptămâni. Eram disciplinaţi, ne plăcea să dansăm.


                      1976 - absolvirea Liceului de Coregrafie din Cluj-Napoca
 

Cum era publicul din România acelor vremuri?

Lumea venea masiv la spectacole. Am ajuns să avem câte două reprezentaţii într-o zi. I-am
explicat directorului Manolache că este greu să dansăm atât, dar ne obliga. Asta se întâmpla prin 1982 şi 1983. Am ajuns şi la Cluj-Napoca, unde lumea mă ştia şi era curioasă să vadă cum am progresat după plecarea la Constanţa. La un moment dat, eram la al doilea spectacol în aceeaşi zi, părinţii mei erau în sală, Opera – plină, m-am pus pe scaun după prima parte şi am stat nemişcat. A venit Delia la mine şi a zis că trebuie să intru în scenă. Nu mai puteam, mă lăsaseră pur şi simplu puterile. Dansasem şi de la ora 17.00 şi eram pus să dansez şi de la 19.30. Nu ştiu de unde am avut puterea să duc până la capăt spectacolul. Din păcate, părinţii veneau la spectacolele mele doar când ajungeam eu în zona lor. Distanţa este mare. Ca şi acum, şi atunci trenul făcea între 12 şi 15 ore de la Constanţa până la Năsăud.


                 Delia şi Călin Hanţiu alături de baritonul Benno Kuche (centru) - 1994
 

Care era starea baletului românesc în perioada anilor ’80, ştiind că viaţa oamenilor a fost grea din cauza deciziilor luate de cuplul Ceauşescu?

În afară de Delia, am mai dansat cu Aurora Rotaru, cu Elena Dacian – fata marelui Ion Dacian, care a înfiinţat Opereta din Bucureşti –, cu Carmen Angheluş. În acea perioadă, balerini foarte buni erau George Postelnicu, Laurenţiu Guinea, Mihai Babuşka, Dan Orădan. Fără aceşti oameni, baletul românesc nu ar fi existat. Anii ’80 şi ’90 au fost cei mai negri pentru baletul românesc. Dansam în frig, fără salarii plătite la timp, fără condiţii. Venea publicul în sălile de spectacole cu căciulile şi blănurile pe ei şi noi dansam în maieu de picior (n.r. – ciorapi de balet). Am fost cei care au ţinut continuitatea baletului românesc în frig, în mizerie, fără mâncare. La Cluj-Napoca am dansat în primăvara anului 1986 după ce am găsit o singură porţie de ficat de pasăre la Hotelul Parc. Altfel nu puteam să dansez de foame. La Casa de Cultură din Constanţa, în anul 1993, era să-mi rup picioarele din cauza frigului. Ne puneau ventilatoare de încălzit, ne încălzeam, dar când intram pe scena friguroasă, musculatura ceda. Dar lumea venea pe acel frig să ne vadă. În acea perioadă, Televiziunea Română a înregistrat şi difuzat spectacole integrale ale teatrului nostru: „Carmen“, „Frumoasa din pădurea adormită“, „Giselle“, „Spărgătorul de nuci“. Mergeam noi la Bucureşti şi filmam toată noaptea, cu ciment pe jos, dar publicitatea a fost excepţională.


                                                  Italia, 1998 - opera „Spărgătorul de nuci”
 

Ce reprezintă pentru dumneavoastră baletul şi care sunt principalele calităţi care v-au ajutat să faceţi performanţă?

Baletul este arta prin mişcare corporală. Trebuie să pictezi cu corpul tău mişcarea, să pictezi cu corpul tău emoţiile, să pictezi cu corpul tău relaţia cu partenera, cu ansamblul. Este o artă a artelor, în sensul că ai muzicalitate, ai mişcare, ai pictură corporală, ai teatralitate. Pentru a putea fi un veritabil pictor cu trupul este nevoie de multă muncă, seriozitate, antrenament, dar şi de foarte mult har de la Dumnezeu. În afară de faptul că trebuia să munceşti şi să fii în formă tot timpul, eu am avut mult talent, deprindere scenică, o foarte bună tehnică şi calităţi fizice naturale. De asemenea, am avut parte de partenere deosebite. În ţară se spunea că eram cel mai bun în rolul Don Jose din „Carmen“, din punctul meu de vedere eram foarte bun în „Spartacus“ pe care l-am dansat în Germania, din punct de vedere al baletului clasic mi-a plăcut cel mai mult rolul Albert din „Giselle“. Trăiam rolul pe scenă şi lumea era încântată de pasiunea mea artistică. Eu n-am fost un tip emotiv niciodată. Emoţiile mele înainte de spectacole se transformau în stare de somnolenţă. După aceea, dintr-odată mă trezeam şi dansam.



                                                Comparsita Nagoya-2005

Eraţi un balerin care a călătorit mult, aţi dansat pe marile scene ale lumii. Aţi avut vreodată probleme cu Securitatea?

Singurul loc unde nu am dansat, pentru că teatrul nostru nu colabora cu ei, a fost Rusia. În rest, am dansat peste tot în lume. În anul 1982, am aflat că eram turnat la Securitate. Fusesem într-un turneu în Statele Unite ale Americii şi am mers să mă văd cu un impresar american la ora 1.00 dimineaţa, la solicitarea acestuia. Voia să discut cu el posibilitatea de a face un contract artistic. Nu aveam nicio intenţie să rămân acolo. Mi-a spus că mă angajează la „Jerome Robbins“, o companie foarte cunoscută în SUA, dacă rămân acolo. Nu-l interesa ideea de contract, ci voia să vadă mai întâi dacă rămân le ei. Am refuzat şi discuţia s-a încheiat. Cineva din trupa noastră din Constanţa m-a văzut. Când ne-am întors în ţară, el a dat declaraţie la Securitate că m-am văzut cu un impresar noaptea. Eu, dacă aş fi fost un cetăţean model, trebuia la întoarcere să merg şi să anunţ cu cine m-am întâlnit, locul, ora, şi ce am vorbit. Dar nu am făcut acest lucru. Din cauza asta am fost şters de pe lista următorului turneu care a fost în Italia. Atunci a venit mama mea la Constanţa, mama era o tipă foarte decisă şi ştia ce are de făcut, şi s-a dus la Securitate şi s-a certat cu ei. Le-a explicat că, dacă băiatul voia să rămână în SUA, rămânea, dar a venit acasă. A venit şi la teatru şi le-a spus celor de aici să-şi rezolve problemele interne, altfel le rezolvă ea de nu mai pleacă nimeni în străinătate. Relaţia cu cel care m-a turnat s-a răcit. La început am fost şocat să aflu că am fost turnat. Nu l-am dat în vileag niciodată. El venise de la Timişoara, unde se pare că făcuse nişte prostii şi atunci Securitatea l-a constrâns să toarne ca să poată face balet în continuare. După acest episod, securistul care se ocupa de noi avea o teamă că voi rămâne în vreo ţară străină, deşi îl asigurasem că nu o voi face. Şi mie mi s-a cerut să torn, dar nu am acceptat. Mi-am văzut de balet. Nu m-a interesat niciodată ce fac alţi. Au fost tineri care veneau să mă întrebe dacă să rămână sau nu în străinătate. Eu am ştiut de trei cazuri care au vrut şi au rămas afară. Eu ce ar fi trebuit să fac? Să-i torn? Nu am dreptul să tai oportunităţile unui om.

Cum aţi trăit momentul Decembrie 1989? Care erau visele prim-balerinului Călin Hanţiu odată cu dobândirea libertăţii?

Eram în turneu în Germania, trebuia să facem o audiţie şi auzisem la ştirile televiziunilor fermane de evenimentele din ţară. Nu mi-a venit să cred. Credeam că în România nu se va putea întâmpla nimic, deoarece noi nu aveam capacitatea să înţelegem situaţia politică europeană. Venise Revoluţia şi eu trebuia să dau o audiţie la Karlsruhe în 3-5 ianuarie 1990. Vă daţi seama că nu am mai mers, mi-am zis că de acum o să fie totul frumos. Credeam că se va schimba total ţara noastră. Atât de proşti eram. Eu am crezut că toată lumea va fi bucuroasă precum am fost noi. Am scris pe autobuz, în limba germană „Baletul liber român - Constanţa“. Plângeam de bucurie. Eram iubiţi de toată lumea, oamenii erau bucuroşi, ne claxonau pe autostradă, şoferul nu spăla autocarul să se vadă ce am scris pe spatele lui. După cinci ani mi-am dat seama că nu se va schimba nimic. Am sperat în tot acest timp că va fi bine. Să nu vrei binele unei ţări, ci doar binele tău şi al clanului din care faci parte, eu nu am crezut că va putea exista în România aşa ceva.


                                 „La file mal gardee” - Novi Sad (Serbia) 2019
 

Cum aţi făcut trecerea de la prim-solist la coregrafie şi regie? Cât de uşor v-a fost să vă adaptaţi la acest nou statut, cel de maestru coregraf?

Pasul către coregrafie a venit normal. Am plecat în 1997 din Constanţa, după moartea maestrului Danovski, împreună cu Delia. Am prins un contract la o şcoală privată din Italia, la Academia de Balet „Isabela Sisca“. Acolo am dansat, am fost pedagogi şi am făcut coregrafie. Am avut trei ani de satisfacţii pedagogice şi coregrafice. Mai predasem şi în Republica Democrată Germană şi la Constanţa. Prima mea coregrafie a fost „Rapsodia Albastră“. În Italia dansam şi coregrafiam. Acolo am montat „Spărgătorul de nuci“, iar rolurile principale le-am dansat eu cu soţia mea. După aceea, mi s-a propus să revin în Constanţa ca director artistic, funcţie pe care am avut-o până în anul 2007, când m-am pensionat. Primul spectacol aici a fost „Pinocchio“, cu un mare succes. Mi-a plăcut mult să fac miniaturi coregrafice, coregrafii de 5-10 minute care erau create de mine. Într-una din ele am descris viaţa Deliei şi a lui Călin Hanţiu. A fost un moment neoclasic cu care am luat premiul la Iaşi. Tot ceea ce coregrafiez este reprezentarea gândirii şi personalităţii mele. Asta mă reprezintă, aşa înţeleg eu arta. În urmă cu câţiva ani am pus în scenă „Scufiţa roşie“ în break dance. A avut un succes extraordinar. A fost un spectacol în 5 personaje. Să ştiţi că îmi plac toate dansurile, le urmăresc cu mare interes.

După 30 de ani de la Revoluţie, cum arată şcoala de balet românească?

Baletul românesc a avut un mare prestigiu în perioada comunistă. Europa era împânzită de balerini români. Şi acum suntem recunoscuţi prin ceea ce am fost. Am avut de suferit din cauza cetăţeniei române. Este un adevăr. Mulţi vor spune că nu e aşa, dar eu am suferit. Cetăţenia a fost agonia şi extazul carierei mele de balerin şi coregraf. Regret foarte tare lipsa de progres a României care a marcat mult şi progresul baletului autohton. La teatru şi la operă lucrurile merg mai bine. Dar la balet nu. Este o tradiţie să fie marginalizat. La Televiziunea Română nu mai vezi spectacole de balet românesc, vezi doar spectacole preluate din străinătate. Ei spun că nivelul profesional nu este aşa de ridicat. Este fals. Nivelul profesional poate să fie bun, nu poate fi de excepţie pentru că nu ai condiţii de excepţie. La Iaşi, Beatrice Rancea face lucruri minunate pentru că este un manager care a fost dansatoare de balet. Beatrice a fost o balerină foarte bună şi foarte talentată. Sunt în continuare talente care se duc în străinătate şi confirmă. Sunt copii care învaţă balet la academii din afară, părinţii lor cheltuie foarte mult pentru asta. În România, s-a dezvoltat foarte bine plăcerea pentru dans, mai ales în ultimii 10 ani. Au apărut şcoli private de nivel competitiv. Cea mai mare bucurie a mea este Ema, o fată cu care am lucrat mai bine de trei ani, care acum începe cursurile la Liceul de Coregrafie din Cluj-Napoca. Am adus-o la un nivel foarte bun, ea nefăcând o şcoală de artă. A luat
nota 10. Este o fată foarte talentată. Este important pentru tinerii balerini să vadă nişte solişti de o calitate tehnică ridicată. Modelul contează foarte mult. Modelul meu în viaţă a fost celebrul balerin Rudolf Nureev.

                                        Alături de Ema, un viitor mare talent al baletului românesc

CV Prim balerin în Dresda

  • Numele: Călin Eugen Hanţiu (născut Piroş)
  • Data şi locul naşterii: 16 iulie 1957, Năsăud, judeţul Bistriţa-Năsăud
  • Starea civilă: are două fiice: Catinca şi Ştefania Lucia
  • Studiile şi cariera: A absolvit liceul de Coregrafie din Cluj-Napoca, apoi Facultatea de Arte de la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.
  • Între 1976 şi 1979 – a fost balerin la Opera de Stat din Cluj-Napoca.
  • Între 1979 şi 1988 a activat ca prim-balerin al Teatrului de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa.
  • Între 1986 şi 1989, a fost prim-balerin şi profesor la Opera din Dresda şi Gera, din Germania.
  • Din 1990, timp de şase ani a fost prim-balerin al Teatrului de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa.
  • Apoi, până în 1999,  a fost dansator, profesor şi coregraf la Academia de Balet „Isabela Sisca“ din Italia.
  • Până în 2007 a activat ca prim-balerin, coregraf şi director artistic la Teatrului de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa.
  • Între 2007 şi 2010 a fost coregraf la Teatrul Fantasio din Constanţa.
  • Premii: 1982 - locul al doilea la concursul internaţional de balet de la Vercelii (Italia); 1987 - locul 1 la concursul de la Dessau (Germania); 1997 – premiu pentru coregrafie „Biografii”, Iaşi
  • Locuieşte în: Constanţa

 

Pe aceeaşi temă:

Românul care a cucerit aurul mondial la matematică. „Este vorba despre idei şi raţionament, mai puţin despre formule“

Medicul urgentist care predă dansul grecesc şi-l execută la perfecţie: „Am avut spectacole chiar după noaptea de gardă“

 

 






 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: