Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii“: „Carol este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut vreodată asupra Ţării Româneşti“
0
Nicolae Steinhardt, evreul genial convertit la ortodoxie, a povestit în „Jurnalul fericirii“ drama trăită de toţi cei care erau aruncaţi în închisorile comuniste.
Nicolae Steinhardt a făcut parte încă din tinereţe din elitele intelectualităţii bucureştene, absolvent al celebrului liceu „Spiru Haret” unde a fost coleg cu Mircea Eliade, Constantin Noica, Dinu Pillat, Arşavir Acterian. A frecventat cenaclul lui Eugen Lovinescu „Sburătorul” şi îşi face debutul literar cu pamfletul „În genul...tinerilor” în 1934. Din 1936 devine doctor în drept constituţional.
Fecior de antreprenor evreu, după 1940 resimte rigorile politicii rasiale antievreieşti care s-a tradus chiar cu concedierea sa din redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”. Un uşor reviriment are loc odată cu 1944, în sensul că reuşeşte să se reintegreze vieţii publicistice bucureştene, texte semnate de el fiind publicate de ziare de mare tiraj precum: „Viaţa românească”, „Libertatea” sau „Universul literar”. Din 1947 va cunoaşte din nou efectele marginalizării, ca de altfel întreaga clasă intelectuală românească. Ba mai mult, de data aceasta va fi exclus şi din baroul de avocaţi şi ajunge să practice tot soiul de slujbe insignifiante, jenante, necalificate pentru a-şi asigura supravieţuirea.
Arestarea sa are loc în luna martie a anului 1960 în lotul „Noica-Pillat” pe simplul motiv că era vechi prieten. Prin sentinţa Nr. 24/960 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti, a fost condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „uneltire”, făcând detenţie la Jilava şi Gherla şi eliberat în august 1964, ca urmare a Decretului nr. 411. În timpul detenţiei, s-a împrietenit cu oameni care au văzut în rezistenţă singura cale de prezervare a umanităţii.
La 15 martie 1960, în timp ce se afla la închisoarea Jilava, el este botezat de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu, un coleg de lot. După Revoluţie publică celebrul de acum „Jurnalul fericirii“.
Iată un fragment din „Jurnalul Fericirii“:
„Jilava, la infirmerie (mai 1962)
La cour des miracles
În primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scîrbe.
În al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt. Supus de curînd unei operaţii (cancer la prostată), lăsat în părăsire cu pansamente care se împut, e aţîţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţirii, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi amintească şi să prezică, e şi mereu gata de harţă.
De harţă, har Domnului, are parte din belşug. Ca în mai toate infirmeriile şi aici oamenii bombăne, sunt acri şi irascibili. (Pe secţii, unde e mult mai greu, stăpînirea de sine şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) în patul din stînga în fund, paralizat de la brîu în jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi superficial efectuată la o închisoare lipsită de spital, Radu Lecca. Il urăşte pe Bentoiu; mai tot timpul îl atacă violent şi-l ocăreşte şi-l suduie îngrozitor. Bentoiu îi răspunde rar, şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de ţigan, de surugiu, de pieţar.
Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de caracter: nu îngăduie ajutorul nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, tîrîndu-se, buşindu-se şi agăţîndu-se de barele paturilor, ca un maimuţoi asupra căruia se fac cine ştie ce experienţe pavloviene, lorenziene, cu gesturi evocînd acea verigă lipsă dintre primate şi antropoide presupusă de evoluţionişti.
Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, ţintuit cu desăvîrşire pe saltea. Mai domolit decît ceilalţi doi, e uneori cuprins de furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt lăsate în urmă de ale lui Lecca şi Bentoiu.
Paralizatul din fund pe stînga e tăcut şi cum nu se poate mai cuminte. Nu cere nimic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toţi prin refuzul de a încerca să facă vreo mişcare şi de a respecta elementara igienă a fiinţelor omeneşti. îşi face nevoile în pat fără de a cere un vas, bea şi mănîncă dintr-o strachină în care şi urinează - din cînd în cînd şi-o răstoarnă, plină, în creştetul capului - şi tuturor observaţiilor şi chemărilor le răspunde cu un surîs modest.
Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în acelaşi timp al lui Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte şi cîteva siluete pe care nu le mai desluşesc completează camera dominată de Lecca, Bentoiu şi Leontescu. Ultimii doi compun poezii; poezii pe care le recită şi care ne mişcă adînc.
Sosirea mea în cameră stîrneşte, cred, o oarecare stînjenire lui Radu Lecca şi profesorului, C. Tomescu, acesta fost subsecretar de stat la Culte în ministerul Goga-Cuza, pînă ce, din fericire, Vlad Stolojan - care mă ştie de la Jilava - îmi face o biografie politică mai mult decît binevoitoare aşa încît orice gheaţă se topeşte. Lecca, totuşi, mă urmăreşte cu priviri încărcate de neîncredere, neîncredere nu a lui în mine cît mai ales în capacitatea mea de a nu-i purta pică.
Încetişor se înduplecă şi mă ascultă încîntat ori de cîte ori vorbesc fără menajamente despre revoluţia franceză (doamna de Branszky e lîngă mine) şi citez cartea lui Ludwig Klages, Geistals Wiedersacher der Seele, precizînd că dacă spiritul s-a putut înfăţişa ca potrivnic sufletului, ce-ar spune autorul văzînd că în zilele noastre i se opun nu spiritul, ci josnicia, şmecheria cea mai ordinară (şi mă bucur că pot spune şi-n germană: die niedertrâchtigste undgemeinste Schlauheit), rînjetul încîntat de sine.
Formulez nădejdea că la ieşirea din închisoare vom găsi o Europă unificată de partidele creştin-democrate, unde ar putea renaşte vechiul suflu al cavalerismului, de data aceasta la un număr incomparabil mai mare de oameni.
Deşi felul în care Radu Lecca îi vorbeşte lui Bentoiu mă revoltă, iar nesfîrşitele lui atacuri împotriva liberalilor sunt obositoare; deşi e un aventurier, luceşte în ochii lui ceva din eroii lui Karl Măria von Weber, din sentimentalismul teutonic, din nostalgia pentru pribegii în căutare de fapte excepţionale.
Dar ce departe sunt trompetele şi alămurile cavalerului von Weber de noi şi de vremea noastră şi de locul unde ne aflăm! - dar şi cît le apropie conversaţiile şi trăsnăile noastre din celula aceasta cu atîtea trăsături de temniţă medievală.
(Atunci să-ţi spun eu ca să ştii: de la a coase e cusui, de la a coace e copsei, iar de la cosie cosii cu doi de i... Cusui?nu-s convins...N-oi fi, dai aşa e, vezi că nu ştii româneşte...)
Cu profesorul Tomescu mă înţeleg de minune, îi cîştig curînd încrederea şi prietenia; avea să stea alături de mine în Martie 1967 în tot timpul înmormântării tatii, aveam să dovedim scepticilor şi nerozilor că împăcarea şi uitarea sunt cu putinţă. (Pe Sandu L. nu aveam să-l mai văd, scena din dubă a rămas numai o amintire a noastră a amîndurora, comun esoterism). Leontescu îmi este recunoscător că vorbesc cu admiraţie şi respect de Nae Ionescu, pe care-l idolatrizează; de la Zamolxe încoace umbra cea mai prestigioasă care s-a profilat pe cerul tracic. De Bentoiu mă leagă un fel de milă psihanalitică pentru solitudinea lui de bolnav nâpăstuit; în căpitanul Gy., cu mîini isteţe de infirmieră calificată, descopăr un om devotat şi priceput în a-i uşura lui Bentoiu şi durerile şi mai ales senzaţia de părăsire.
După vreo zece zile de stăruinţe şi recriminări, Bentoiu obţine în sfîrşit a fi dus la cabinetul medical, unde îl însoţim, căpitanul şi cu mine. în cabinet dăm de doctoriţa cea surdă. Căutătura ochilor ei e peste măsură de plictisită şi de vrăjmaşă. Lui Bentoiu i se ordonă să se lungească pe o canapeluţă, eu - îngenuncheat - ţin un lighean, iar Gy. tubul lung prin care se va scurge permanganatul. Ligheanul e încă perfect curat cînd, ferindu-mă de a sta în cale, îi ating marginea de vîrful pantofului doctoriţei.
Mă izbeşte cu piciorul, zvîcnit, cum ai izbi un cîine, o minge, şi mă răstoarnă cu lighean cu tot. Drept sancţiune vrea să-l trimită pe bolnav înapoi nepansat. Perspectivă de două ori groaznică: am făcut un rău imens şi m-am ales cu duşmănia de veci a victimei. Inspirat, mă feresc a cere iertare. Tăcem cu toţii îndelung. Doctoriţa ne învăluie pe tustrei într-o tăcută rafală de mînie şi dispreţ. Atît e de supărată, încît gîndesc că dacă i-ar veni la îndemînă ne-ar nimici, ne-ar zdrobi, ne-ar fărâmiţa, cu mişcări de vier care calcă strugurii în teasc. Totuşi, după o interminabilă şovăire, îi schimbă pansamentul lui Bentoiu, şi-l schimbă cu grijă.
La înapoierea în celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E fecior de ţăran, de la Făcăieni pe Borcea şi-n versurile sale idilice avocatul orăşean se înduioşează:
O, floare de salcîm imaculată! Nepreţuit simbol de modestie Tu vii tîrziu în hora primăverii Păşind cu sfiiciune de fecioară Ce-ntr-un sfîrşit de-april în faptul serii S-ar prinde-n horă pentru prima oară.
Apoi, cu sentimentul de uşurare şi euforie al pacientului primenit, ne vorbeşte pe larg de Constantin Brâncoveanu pe care l-a studiat în chip erudit. în Brâncoveanu vede exemplul cel mai frapant al politicii de duplicitate ba şi de triplicitate pe care poporul român a trebuit s-o ducă prin veacuri. îl apără. (Şi ce curioase amănunte: pierderea domnitorului obţinută de la Turci, care ştiau prea bine de mult timp cu cine au de a face, dar închideau ochii, de ambasadorul la Constantinopol al marelui Rege Soare cel admirat de o lume întreagă ca patron al unui veac de aur -Şi de propriul lui unchi, cărturarul stolnic Constantin Cantacuzino - care acum se şi laudă că şi-a otrăvit fratele, pe Şerban, din ataşament faţă de Poartă, pentru că îi descoperise trădarea. Apoi prezenţa la Ţarigrad, în 1714, alături de martiri, a unui Văcărescu, deopotrivă de hotărît.)
Spre seară, Lecca, destins şi el, ne povesteşte de-a fir-a-păr ultimele zile ale Antoneştilor şi celor osîndiţi la moarte odată cu ei: Pantazzi, Pijy Vasiliu, profesorul Alexianu. Pe mareşal, năvalnica spaimă a lui Ică, refuzul de a se împărtăşi, starea de prostraţie pe care o căuta şi obţinea prin folosirea de barbiturice, îl indispuneau grozav. Işi făcea aspre reproşuri. La cîţiva paşi de potou, Pantazzi şi Lecca au fost reţinuţi aducîndu-li-se la cunoştinţă graţierea. Ion Antonescu a murit cum s-a purtat şi în viaţă: curajos.
Lecca e închis de la 23 August 1944. Pînă deunăzi n-a ştiut dacă nevastă-sa trăieşte ori ba. In celulă a venit întîmplător cineva care o întîlnise destul de recent. Lecca nu crede, bănuieşte că dintr-un sentiment de compătimire i se spun braşoave. Un amănunt îl convinge: acela că soţia lui scotea din poşetă bucăţele de zahăr pe care le ronţăia.
Ingrijirea lui Bentoiu îmi ocupă aproape tot timpul. Deşi multă vreme necredincios, s-a împăcat cu biserica. Imi cere să rostesc rugăciuni şi se roagă şi el. Il conving să înveţe versuri de Gyr. Stă îndelung de vorbă cu profesorul Tomescu.
Pe Carol al II-lea îl atacă Lecca. Pe Antonescu îl critică Bentoiu. Carol pentru mine este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut vreodată asupra Ţării Româneşti; mai rău decît Hunii, Avarii, Gepizii, Pecenegii, podghiazurile tătăreşti şi şleahticii polonezi, decît potopul, grindina, seceta, invazia lui Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expediţiile punitive turceşti, paşa din Silistra, cazacii, dragostea puterii ocrotitoare după 1774, incendiile, cutremurele, lăcustele, despăduririle, revărsările de apă, răpirile de teritorii, prăvălirile de morene, fumăritul, surpările de terenuri, ruperile de zăgazuri, filoxera, gărgăriţa, ocupaţiile austriece şi ruseşti, decît puţurile otrăvite, femeile siluite de năvălitori, copiii luaţi ca ieniceri, decît prăbuşirile de turnuri, decît bisericile pîngărite, decît Muhamad, Baiazid, Suleiman şi Fuad, decît orice. Uburoim persoană, am venit să-i tundem de bani, să legăm măgarul de gard şi să ne uşchim.
Din consideraţie pentru Bentoiu mă reţin a vorbi prea deschis. Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Petain nici cardinalii nu i-au spus nu. în vreme ce floarea aristocraţiei germane, generalii şi feldmareşalii acoperiţi de medalii şi decoraţii stăteau smirnă în faţa lui şi tremurau, iar el făcea spume la gură şi alerga urlînd de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bîrlog de la Berchtesgaden; dîrz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte cîteva sute de mii de suflete de evrei.
(Lecca: Cu preţul cîtorva boarfe, unor zile de lucru de opt ore şi dormit acasă, cîtorva apartamente... Goring era de acord, mi-a spus-o: numai să nu ştie Hitler...)
Şi, orice ar fi fost, regele Mihai putea, trebuia să-l înlăture pe Antonescu de la putere, la nevoie să-l aresteze - deşi soluţia expedierii în străinătate cu un avion ar fi fost mai nobilă - dar nu să-l predea unui particular, lui Bodnăraş, ca să fie dus în casa acestuia, mai rău ca debitorii insolvabili în vechiul drept roman. Putea să-l ţină sub stare de arest în cuprinsul palatului, să-i ceară să se sinucidă - şi e de recunoscut că a fost vina lui Antonescu de a fi confundat onoarea lui de om cu dreptul la viaţă al naţiunii, în vreme ce Bismarck deosebea datoria sentinelei de a muri la post de obligaţia conducătorului de a-şi jertfi, la nevoie, pentru salvarea ţării, pînă şi onoarea - dar pentru nimic în lume să nu se fi învoit să fie dus la un particular acasă şi predat unei puteri străine. Gestul regal, adică mai bine zis al sfătuitorului tronului, nu are nici o scuză.
Cînd sunt scos din celulă spre a fi din nou trimis la Gherla, îmi iau rămas bun de la toţi. Bentoiu, zîmbind trist, îmi mulţumeşte. Apoi, începe să plîngă, Lecca; brusc, mă sărută. Au murit, curînd după aceea, amîndoi“.
Se încarcă comentariile...
