Moment penibil, cu Ceauşescu în prim-plan, la inagurarea şantierului rafinăriei Petromidia: „Când a apăsat dictatorul pe buton nu s-a întâmplat nimic“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 2019 se împlinesc 40 de ani de când a fost pornită prima instalaţie de rafinare a ţiţeiului de la Petromidia, gigantul economic ridicat la malul mării, la Midia-Năvodari, în timpul regimului comunist. Puţini dintre martorii construirii celui mai mare complex de rafinare a petrolului din România mai sunt încă în viaţă.

Inginerul Dan Cămară (69 de ani) este cel mai vechi angajat al Petromidiei, martor al tuturor evenimentelor importante petrecute în combinat. Avea 26 de ani când a pus pentru prima dată piciorul la Midia (1976), pe locul unde avea să se construiască rafinăria. Terminase Facultatea de Petrol şi Gaze la Bucureşti în anul 1974, iar primul loc de muncă a fost la Copşa Mică. Aici a auzit pentru prima dată de decretul numărul 363/1975 de înfiinţare a Combinatului Petrochimic Năvodari.

„Eu, fiind constănţean, am decis să vin acasă. În 1976 am venit la Năvodari şi m-am angajat. Am avut marca numărul 51. Eram 10 ingineri atunci. Am început să lucrez în cadrul serviciului de investiţii. Ajutam la tot ce însemna preluarea proiectelor de la institutele de proiectare, mers la ministere pentru a obţine avize şi autorizaţii”, îşi aminteşte inginerul.

O mare de bălţi”

În anul 1976, când Dan Cămară a sosit la Midia, începuseră lucrările de amenajare a terenului în vederea construirii rafinăriei. Pe sutele de hectare de teren de la marginea oraşului Năvodari imaginea era dezolantă. „Midia era o mare de bălţi, nisip şi apă. Peste 40 de hectare s-au luat din mare. Când am ajuns eu la Midia începuse doar partea de amenajare a terenului. Locul nu era un teren ferm, de aceea nu era propice, la prima vedere, pentru o astfel de construcţie. Au fost foarte multe lucrări de consolidare a terenului cu costuri mari”, explică inginerul.

În paralel cu pregătirea terenului se lucra intens la partea de proiectare. Multe institute de proiectare din ţară au fost mobilizate pentru acest obiectiv. În acel moment, Ceauşescu dăduse ordin să se construiască 5 unităţi de rafinărie în ţară: Midia, Brazi, Teleajen, Piteşti şi Oneşti. Toate cu o capacitate de prelucrare de 3,5 milioane de tone/an.


Dan Cămară, cel mai vechi angajat al rafinăriei Petromidia FOTO Călin Gavrilaş

Imagine indisponibilă

„Se lucra în paralel şi la dotarea cu echipamente şi utilaje, multe şi într-un timp scurt. Toate erau fabricate în România, deoarece aşa era politica atunci. Se făceau copii şi adaptări ale echipamentelor din străinătate”, spune Dan Cămară.

Comuniştii fixaseră termene de execuţie foarte stricte şi oamenii de pe viitoarea platformă erau verificaţi de comandamente politice mereu. „La început au fost mari probleme cu banii deoarece angajaţii erau penalizaţi pentru că nu respectau graficele de lucru, deşi constructorii erau cei care nu puteau executa lucrările în timp. Ani de zile am primit doar 80% din salariu, dar au fost luni în care primeam doar 50%.”

Ceauşescu a „bătut” primul pilot

Nicolae Ceauşescu a participat doar la momentul din iunie 1976, când pe terenul de la Midia s-a bătut primul pilot al viitoarei construcţii. După trei ani, când pe conductele instalaţiei curgea pentru prima dată ţiţei, nu s-a mai organizat nici un moment festiv.

Revenind în iunie 1976, Dan Cămară îşi aminteşte cum vreo 30 de angajaţi s-au dus pe terenul de la malul mării şi au aranjat un birou şi o planşetă pentru această vizită. Primul director al Petromidiei îi arăta preşedintelui, cu băţul, pe planşetă ce se va construi acolo. Apoi, pe acel birou era un buton pe care trebuia să apese Ceauşescu pentru a bate primul pilot al rafinăriei.

„Pilotul din beton urma să fie înfipt cu un mecanism hidraulic care acţiona automat odată pornit, ataşat unei macarale. Când a apăsat Ceauşescu pe buton, nu s-a întâmplat nimic, deoarece pompa alimentată cu apă din mare nu era amorsată. Directorul de la firma de construcţii a avut prezenţă de spirit şi i-a făcut semn angajatului din macara, iar omul a început să bată manual, folosind manetele“, povesteşte Cămară incidentul.

Primul pilot al uzinei de la Petromidia, cel care urma să fie înfipt de Ceauşescu FOTO Arhiva Rompetrol

Imagine indisponibilă

Apoi, în numai trei ani acolo s-a construit de la zero cea mai mare platformă petrochimică din România. În iunie 1979, Petromidia număra peste 1.000 de angajaţi şi avea pregătiră pentru pornire prima instalaţie a rafinăriei, cea de distilare atmosferică. „Instalaţia se porneşte în timp, nu apeşi pe un buton şi gata. Prima zi de funcţionare este ziua în care s-a introdus ţiţeiul în instalaţie. Înainte de acest moment s-au făcut probe cu apă, s-au făcut spălări deoarece în construcţie poate pătrunde pe ţeavă nisip sau alte impurităţi. Se fac o serie de verificări ale pompelor la rece şi alte lucrări pregătitoare”, explică Dan Cămară momentul.

Primul ţiţei din instalaţia Petromidiei, adus din Iran

Primul ţiţei care a curs prin conductele rafinăriei Petromidia a fost adus din Iran, în baza unei prietenii româno-iraniene. „Combinatul a fost construit în special pentru rafinarea ţiţeiului din două zăcăminte iraniene, zone petroliere de acolo. Nu există două ţiţeiuri identice în lumea aceasta. Fiecare ţiţei are specificitatea sa, iar instalaţiile se dimensionează pentru fiecare fel de ţiţei”, spune inginerul Cămară.

Toate lucrările de construire sunt finalizate după pornirea rafinăriei, în perioada anilor 1982-1989, când au fost puse în funcţiune şi instalaţiile de hidrofinare benzină, reformare catalitică, fracţionare gaze, separare aromate şi recuperare sulf, instalaţia de cocsare şi multe altele. Instalaţiile sunt aceleaşi ca în 1979, dar s-au adăugat altele noi şi totul a fost modernizat.

Inginerul Dan Cămară a trecut prin multe departamente ale platformei: s-a ocupat de partea de investiţii, de partea de aprovizionare cu echipamente, apoi a trecut la zona de „Distilare Atmosferică”, apoi la Departamentul „Amestec, Finisare, Produse şi Expediţie”, a lucrat şi la secţia Hidrotehnică, fiind, după aceea, şef serviciu Dezvoltare.

Imagine indisponibilă

                                   Petromidia, vedere aeriană FOTO: Rompetrol
 

Locul unde se întemeiau familii

Construirea combinatului a atras tineri angajaţi din toate colţurile ţării. Oamenii primeau locuinţe de serviciu în oraşul Năvodari sau în municipiul Constanţa.

„Petromidia mi-a schimbat viaţa fundamental. Am venit acasă, în primul rând. Tuturor ne-a schimbat viaţa. Aici am venit mulţi tineri şi cei mai mulţi ne-am găsit partenerul de viaţă în rafinărie”, spune Dan Cămară, inginerul care şi-a cunoscut la Midia viitoarea soţie, şi ea o tânără venită din Cluj-Napoca în anul 1977 pentru a munci în rafinărie.

Timp de 43 de ani a făcut naveta Constanţa – Midia, 36 de kilometri pe zi, indiferent de condiţiile atmosferice sau de anotimp. Dan Cămară povesteşte cu pasiune fiecare moment important prin care a trecut rafinăria şi la care el a fost martor. Cu aceeaşi pasiune, spune inginerul, şi-a făcut meseria, indiferent de departamentul unde a lucrat sau de condiţii.

„După Revoluţie a fost mirajul plecării petroliştilor români în străinătate unde se câştiga bine. Am ales să rămân la Petromidia, era copilul meu. Eram implicat în proiect şi nu puteam să-l abandonez şi să plec în Asia sau în altă parte, c toate că diferenţa salarială era mare. Mă uitam la colegii mei plecaţi cum îşi ridică vile, iar noi rămâneam în apartamentele din oraş.”

La vârsta de 60 de ani s-a pensionat dar a stat departe de combinat doar un an şi jumătate. După acest moment şi-a reînceput colaborarea cu Petromidia, iar acum, la 69 de ani, inginerul este alături de colegii lui mai tineri în cadrul departamentul de Ingineria Procesului.



Petromidia, aruncată la fier vechi

40 de ani de Petromidia nu înseamnă doar momente frumoase, ci şi unele dificile prin care a trecut platforma. Mai întâi a fost momentul anului 1996, când Guvernul României a decis ca Petromidia să aibă aceeaşi soartă ca multe alte întreprinderi din ţară: să fie aruncată la fier vechi.

„În 1996 au fost alegerile şi a fost nebunia aia că trebuie să dispară tot ce însemna industrie. Se schimbau des guvernele. Conducerea a insistat atunci ca rafinăria să nu fie distrusă, ci vândută. Statul voia să o oprească şi să o radă”, îşi aminteşte de acele momente inginerul Cămară.

Conducerea combinatului şi sindicatele au reuşit să înduplece politicienii, să-i facă să nu semneze oprirea rafinăriei. Au început o serie de vizite ale unor potenţiali cumpărători, o firmă americană inventată ad-hoc, apoi nişte investitori turci care au monitorizat rafinăria un an şi jumătate. Când a fost vorba să plătească nu au mai vrut. Aşa s-a ajuns în anul 2000, alte alegeri şi momentul privatizării Petromidiei care a intrat în portofoliul Rompetrol.

„Angajaţii credeau că la privatizare vor avea soarta altor combinate din România, şi anume fierul vechi. Doar că scopul Rompetrol de atunci a fost să investească în rafinărie. Am văzut împlinindu-se multe din gândurile, visele, planurile noastre care erau pe hârtie de mult timp, dar nu aveam bani pentru ele”, explică inginerul.

După privatizare, au început o serie de investiţii în modernizarea rafinăriei, apoi, în anul 2009, KazMunayGas (ZMG) din Kazahstan a cumpărat compania românească şi a continuat modernizarea acesteia.

De la locomotiva cu aburi, la DCS

Alexandru Nicolcioiu (68 de ani), consilier al directorului general al KazMunayGas (KMG), fost director general al platformei de la Petromidia, este omul care a scris şi trăit istoria petrochimiei de la malul mării. Prezent pe şantier din momentul în care au început primele construcţii, Nicolcioiu este cartea de istorie vie a locului.

„Proiectul iniţial, care s-a elaborat când a început construcţia de la Midia, cuprindea un întreg complex: rafinărie şi petrochimie, un complex industrial, o singură persoană juridică, cu sinergii între ele, cu instalaţii specifice, dar care făceau parte dintr-un singur flux tehnologic ce pornea de la ţiţei şi se termina la polimeri“, explică Alexandru Nicolcioiu.

A terminat facultatea în 1975, iar după trei ani a venit la Năvodari ca inginer stagiar. În 1979 a ajuns şef de instalaţii reformare catalitică.

Imagine indisponibilă


                                        Alexandru Nicolcioiu FOTO Călin Gavrilaş

Imagine indisponibilă

„De felul meu sunt un om foarte optimist. Datorită amplasamentului la Marea Neagră mi-am dat seama încă de e atunci că va fi un mare avantaj al nostru, al Petromidiei. România este dependentă de importurile de ţiţei”, explică specialistul.

Cât despre meseria de petrolist, Nicolcioiu spune că este foarte frumoasă, dar că-ţi trebuie răbdare, curaj şi putere. „Răbdare pentru că această piaţă este una fluctuantă, cu preţuri influenţate de orice declaraţie politică sau eveniment major. Curaj, deoarece a fost o meserie periculoasă, dar acum îmbunătăţind procesele tehnologice nu ne mai speriem ca la început”.

Alexandru Nicolcioiu spune că a denumit această evoluţia platformei ca fiind trecerea de la locomotiva cu aburi, la DCS (sistem de comandă distribuită) . „Când am început să pornim în 1978 prima instalaţie pentru probe, nu era gata CET-ul Midia ca să ne dea aburi, şi atunci s-au adus vreo 10 locomotive pe cărbune, s-au înseriat, ca să producă aburi pentru a putea să ne facem noi probele. De aceea le spun tinerilor care vin acum de unde am plecat şi unde am ajuns: de la locomotivă, la DCS.“

Pe aceeaşi temă:

Istoria ultimului bastion al petrochimiei româneşti. Trei decenii de la prima producţie a polimerilor pe platforma Rompetrol de la Midia

40 de ani de rafinare a ţiţeiului la Midia. Istoria celei mai mari rafinării din sud-estul Europei

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite