Masacrarea armenilor: 101 ani de tăcere după genocid. Intervenţia CEDO în conflictul istoric dintre Turcia şi Armenia
0
În ziua de 24 aprilie, armenii îşi plâng strămoşii ucişi în exilul comandat de otomani în primăvara anului 1915. „În niciun caz nu a fost un genocid sau holocaust“, resping turcii acuzele istorice.
Genocid, holocaust, masacru. Termeni diferiţi, utilizaţi sau respinşi diplomatic, acelaşi rezultat: oameni ucişi într-un conflict etnic în care au căzut pradă civili, nevinovaţi, femei, copii, bătrâni. S-a întâmplat în Anatolia începutului de secol al XX-lea, când turcii au vrut să izgonească armenii de pe pământurile lor. La 24 aprilie 1915, semnalul unei prigoane fără precedent la acea vreme a fost dat. La 101 ani, armenii din toată lumea îşi comemorează strămoşii pieriţi în „Marele Rău“, pe care Biserica Armeană i-a canonizat în 2015 ca Sfinţi Martiri.
România, cămin pentru refugiaţi
În România, momentul este cu atât mai special. Ţara noastră a fost prima care le-a deschis larg braţele refugiaţilor armeni, primindu-i şi oferindu-le un cămin. În anul 1923, 200 copii rămaşi orfani au fost aduşi la Constanţa cu un vapor, prin grija unui filantrop armean localnic, Armenag Manissalian, care era liderul comunităţii sale din toată România. Copiii, cu vârste între 8 şi 15 ani, au fost trimişi la orfelinatul de la Strunga (Roman) din Iaşi, unde au trăit până şi-au luat viaţa pe cont propriu, răspândindu-se în lume.
Dar mulţi armeni s-au născut pe acel drum în care convoaiele de refugiaţi se luptau să-şi salveze viaţa. Anazui Tavitian sau Sofia „Zovig“ Ananian sunt doar două exemple din comunitatea armenească din Constanţa, care s-au născut pe vasul care le transporta familiile, pe Marea Neagră, spre România. Numele lor de botez sau de alint simbolizează „libertatea“ sau „fiica mării“.
Copii armeni în 1915 Sursa foto www.genocide-museum.am
Tatăl politicianului Varujan Pambuccian, reprezentantul armenilor în Parlamentul României, s-a născut în condiţii şi mai vitrege, pe drumul de exil al armenilor trimişi spre deşertul Siriei. „Tatăl meu s-a născut pe acel drum, într-un sat de lângă Damasc. Iar bunicii mei au fost nevoiţi să îşi arunce întâiul născut într-o groapă comună cu copii armeni ucişi. Unchiul meu avea atunci 1 an şi a fost luat de acolo noaptea, pe ascuns, de o prietenă turcoaică a bunicii. Ea l-a crescut un timp, până când părinţii lui au reuşit să scape din Siria, unde majoritatea armenilor şi-au găsit sfârşitul“, a relatat Pambuccian. Dacă la 24 aprilie Pambuccienii îl plâng pe străbunicul Mesia omorât în masacru, la 25 aprilie ei îl serbează pe Varujan, cel care a venit pe lume împlinind familia.
„Nemţii şi japonezii au putut să-şi ceară iertare, turcii de ce n-o fac?“
„Când tribunalele turceşti condamnă la moarte pe cei care au săvârşit masacrele din 1915 împotriva armenilor, iar sentinţele nu au fost niciodată invalidate, cum poate statul turc să nu recunoască astăzi acele masacre? Mari popoare, precum nemţii şi japonezii, şi-au cerut iertare pentru crimele din cel de-Al Doilea Război Mondial, împotriva evreilor şi respectiv coreenilor. Şi aceste popoare sunt astăzi cu fruntea sus, mai puternice ca oricând. Păcat că Turcia ratează o şansă de a se descotorosi de umbrele întunecate ale trecutului său“, afirmă profesorul universitar Mihael Chircor, urmaşul unei familii de refugiaţi armeni din Anatolia stabiliţi la Constanţa.
Profesorul Chircor face o rememorare a istoriei pe care a documentat-o în amănunţime, de-a lungul vieţii. „În 1918, când Imperiul Otoman a pierdut războiul, noul Guvern turc, pentru a preveni eventualele acţiuni punitive ale Aliaţilor învingători, a hotărît să intenteze un proces Comitetului pentru Uniune şi Progres şi Junilor Turci, pentru vina de a fi târât Turcia în tăvălugul Primului Război Mondial şi pentru a fi organizat Genocidul împortriva armenilor. La 8 ianuarie 1919 a început primul proces în care s-a demonstrat că principalii vinovaţi, direct implicaţi în deportarea şi masacrarea armenilor, au fost membrii Comitetului pentru Uniune şi Progres, precum şi alte personalităţi din partidul Junilor Turci. Atunci 11 demnitari turci au fost condamnaţi în contumacie, iar alţi 20 au fost condamnaţi în prezenţa lor. Printre cei condamnaţi la moarte în contumacie se numărau fostul mare vizir şi ministru de interne Talaat Paşa, ministru de război Enver Paşa, ministrul marinei Jemal Paşa şi ministrul Educaţiei publice Doctor Nazim. Alţi 27 oficiali turci au fost condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea, în timp ce un grup mic de oficiali au fost achitaţi din lipsă de probe. Au urmat alte procese, soldate cu condamnări, iar Tratatul de la Sevres semnat la 10 august 1920 a autorizat Liga Naţiunilor să aibă grijă pentru ca pedepsele criminalilor răspunzători de masacrele împotriva armenilor să fie duse la bun sfârşit. Deciziile şi rapoartele proceselor din 1919 până în 1920 au fost publicate în ziarul «Takvim Vekayi», oficiosul guvernului turc“, arată profesorul Mihael Chircor.
Poziţia Turciei şi argumentul CEDO
Turcia respinge constant noţiunile de „holocaust“ sau „genocid“ prin care Armenia descrie pierderea a peste 1,5 milioane suflete. Statul turc aduce drept argument o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la 15 octombrie 2015, în cazul unui politician turc Doğu Perinçek, care a declarat public în Elveţia că Armenia nu a suferit niciun genocid - caracterizat drept „o minciună internaţională“.
Armeni în surghiun - 1915 Sursa foto www.genocide-museum.am
Perinçek, lider al Partidului Muncitorilor Turci, considera că Occidentul şi Rusia erau responsabilii pentru situaţia tensionată dintre Armenia şi Turcia. Asociaţia Armeano-Elveţiană i-a făcut plângere lui Perinçek, iar instanţele elveţiene l-au condamnat pentru ofensă şi rasism. Politicianul s-a adresat CEDO, care a evitat să se pronunţe asupra corectitudinii conceptului de „genocid“ în ceea ce priveşte „masacrul şi deportarea în masă“ la care a fost supusă populaţia armeană, spunând că n-are autoritatea legală să facă lumină în acest caz istoric. Dar Curtea a constatat că Elveţia a încălcat drepturile lui Doğu Perinçek când l-a sancţionat juridic, violându-i astfel dreptul la liberă exprimare. În opinia Curţii, declaraţiile politicianiste, văzute într-un context mai larg, nu constituiau o instigare la ură, violenţă sau intoleranţă faţă de armeni. „În cazul Perinçek versus Elveţia a fost încălcat Articolul 10, privind libertatea exprimării, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului“, au spus judecătorii CEDO.
Oficialii turci au salutat această decizie. Într-o declaraţie diplomatică, Turcia a catalogat verdictul CEDO drept un reper în jurisprudenţa internaţională privind drepturile omului, vorbind despre „evenimentele din 1915“ ca fiind o sursă de dezbatere legitimă, în care diferenţa de opinie intră sub protecţia libertăţii de exprimare. „Parlamentarii şi liderii nu pot rescrie istoria şi în niciun caz nu se poate compara ce s-a întâmplat în 1915 cu Holocaustul“, a conchis Guvernul turc.
Apelul Excelenţei Sale Hamlet Gasparian, ambasador al Republicii Armenia în România, la comemorarea din aprilie 2016
„La un veac după, rănile şi amintirile genocidului sunt la fel de proaspete, şi nu numai pentru că încă sunt în viaţă ultimii martori oculari şi urmaşii acestora, ci şi pentru că evenimentele dramatice ce se petrec astăzi în patria istorică a armenilor şi împrejurul acesteia amintesc cu cruzime de acesta. Se repetă persecuţiile, împotriva minorităţilor naţionale şi religioase, violenţele, deportările, distrugerea monumentelor de cult şi a celor istorice. Printre cei prigoniţi şi printre victime se află din nou armeni... alături de asirieni, iezdi şi kurzi. Aproape cu totul s-au depopulat localităţile locuite de armeni la graniţa turco-siriană, de unde mai era un pas pînă în ţara strămoşilor, au fost aruncate în aer biserici, printre care şi cea a Sfinţilor Martiri de la Der-Zor, ultimul lagăr al morţii pentru deportaţii armeni de la 1915. Zeci de mii de armeni au părăsit Irakul şi Siria, unde îşi găsiseră refugiu părinţii şi bunicii lor scăpaţi din urgia de la 1915. O parte dintre aceştia s-au dus în Armenia, ultimul petic de pământ al patriei lor istorice, unde au îngroşat rândurile şomerilor şi nevoiaşilor, ceilalţi s-au risipit în Europa şi America, având în faţă perspectiva tristă a pierderii identităţii şi a asimilării rapide. (...)
Copil şi adolescent fiind, când ascultam cu inima strânsă despre nenorocirile poporului nostru, aveam credinţa că într-o bună zi dreptatea va veni şi pentru armeni, că precum alte naţiuni într-o zi şi noi vom trăi împreună pe pământul nostru strămoşesc, că vom vedea Vanul şi Aniul, Muşul şi Sasunul, locuri în care s-a format şi a înflorit civilizaţia armeană. Vedeam în vis Muntele Ararat şi ţara minunată ce se întinde dincolo de el. (...)
Tabără de armeni în 1915 Sursa foto www.genocide-museum.am
Mare parte a poporului meu trăieşte pe meleaguri străine, sub diverse regimuri politice, în condiţiile celor mai diverse obiceiuri, rânduieli sociale şi culte, o parte trăieşte liber, celaltă nu prea. O parte a armenilor chiar şi până astăzi trăiesc ascunzându-şi identitatea în patria lor istorică, deseori convertiţi la altă religie şi cu limba maternă pierdută. Pretutindeni armenii depun eforturi uriaşe pentru păstrarea identităţii proprii şi pentru a-şi face auzite drepturile de care au fost lipsiţi în urma genocidului. Aceasta le răpeşte extrem de multă energie şi mijloace, ce în alte condiţii ar fi fost îndeajuns pentru a-şi clădi o viaţă prosperă şi fericită. (...)
În ciuda atmosferei funeste de astăzi, este de preferat să rămânem optimişti şi să credem că în viitorul nu foarte îndepărtat armenii şi turcii, precum şi ceilalţi vor găsi o cale de înţelegere şi în această parte a lumii se va instala calmul şi solidaritatea de care au atâta nevoie popoarele din regiune“.
Armenii în România
Anul acesta, ortodocşii armeni au celebrat duminică, 24 aprilie, Floriile, intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, rânduiala sfinţirii pământurilor din cele patru zări ale lumii, sfinţirea salciilor şi rânduiala binecuvântării copiilor. După slujba religioasă, preoţii armeni au înălţat o rugăciune către Sfinţii Martiri, apoi membrii comunităţii au depus coroane la khacikar-ul (monumentul funerar cioplit cu motive spirituale) înălţat în curtea bisericilor armeneşti în amintirea victimelor din 1915.
La ultimul recensământ din 2011, populaţia armeană din România mai avea doar 1.351 de membri, mai puţini decât chinezii (2.017) şi ceangăii (1.536), după ei mai fiind consemnaţi doar macedonenii (1.264) şi alte etnii. Numărul lor a scăzut semnificativ de la recensământul din 2002, când fuseseră înregistraţi 1.780 de armeni. După anul 1915, cei mai mulţi emigranţi armeni s-au stabilit în România, majoritatea la Bucureşti şi Constanţa.
Orfanii armeni din Anatolia aduşi la Constanţa - 1923 Sursa foto Arhiva Uniunii Armenilor din România
Pe aceeaşi temă:
FOTO Manifestări pentru comemorarea victimelor genocidului împotriva armenilor de acum 99 de ani
Se încarcă comentariile...
