Mărturiile cutremurătoare ale românilor forţaţi la izolare ani întregi de dictatura comunistă: „Am fost zidit în celulă“

Mărturiile cutremurătoare ale românilor forţaţi la izolare ani întregi de dictatura comunistă: „Am fost zidit în celulă“

Celulă recreată la Memorialul Sighet FOTO M.I.

Mai mulţi foşti oponenţi ai regimului comunist au trăit teroarea de a sta singuri într-o celulă mai mulţi ani. Mărturiile lor sunt cutremurătoare.

Ştiri pe aceeaşi temă

Zidit în celulă 
 
Corneliu Coposu, liderul opoziţiei din România postcomunistă, a fost „zidit de viu în celulă“, aşa cum povestea în interviul dat lui Vartan Arachelian şi publicat în cartea „Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian“.
„De la Jilava am fost trimis la Craiova. Acolo am trecut printr-o experienţă interesantă, am fost zidit în celulă.
Comandantul puşcăriei era un fost muncitor, de inteligenţă foarte redusă, care era însă foarte devotat slujitor al partidului şi un executor zelos al ordinelor primite.
 
La un moment dat, după ce am fost transferat împreună cu profesorul Ion Hudiţă la închisoarea din Craiova, directorul respectiv a primit ordin de a proceda la strictă izolare a lui Ion Hudiţă şi a lui Corneliu Coposu. Cum s-a gândit el să ne izoleze strict?! A condamnat uşa. Uşile de la închisoarea din Craiova aveau o vizetă mare, prin care se putea introduce gamela cu mâncare şi se putea scoate tineta, un fel de vas de lut, de dimensiuni reduse, care era întrebuinţat pentru necesităţile fizice. Am rămas zidit în celulă vreme de opt luni de zile, lucru care era foarte confortabil, fiindcă scăpasem de percheziţiile frecvente ale gardienilor, care erau foarte neplăcute, fiind foarte amănunţite. Umblau să confişte sârme, cuie, ace. Cum nu existau de multă vreme creioane, hârtii, fiecare deţinut îşi făcea o mică zestre de scule indispensabile“, a povestit Corneliu Coposu
 
 
Corneliu Coposu: „Povestea cu teroriştii este o invenţie. În realitate, oamenii aceştia au avut cinismul să pună soldaţii să se împuşte reciproc“
 
„Smulgeam smocuri din măturile cu care se făcea curăţenie şi le transformam în ace de cusut. Destrămam saltelele şi cearceafurile şi cu firele respective, împreuna acele făcute din paie de mătură, puteam coase. Am avut o cămaşă întreagă lucrată cu aceste ace. Erau ascuţite pe piatră şi la un capăt li se făcea cu o sîrmă foarte subţire o mică gaură, prin care se introducea firul. Acele nu rezistau mai mult de jumătate de oră de întrebuinţare. Cu timpul gaura, datorită tragerii firului, slăbea, se deteriora. Dacă aveai o rezervă de cîteva ace, se putea coase foarte frumos cu acest sistem“, a rememorat el anii de izolare.
 
După ce a ieşit din izolare, a fost dus la baie. „Nu ne spălasem de opt luni de zile. Am stat sub un duş cald vreme de un sfert de oră, după care am ieşit din piele, ni s-a desprins întreaga piele, cum s-ar desprinde pielea de pe un şarpe. Am scos de pe picioare ciorapi întregi de piele şi a rămas în urma duşului o piele roz, foarte subţire, de o culoare asemănătoare cu a noilor născuţi“.
 
Secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al Partidului Naţional Ţărănesc, Coposu a fost arestat la 14 iulie 1947. În mai 1950, după trei ani de la  momentul arestării, printr-o decizie a MAI, pe baza decretului 6/1950, a primit o condamnare de 24 luni, majorată apoi cu încă 24 luni. Abia după şapte ani de detenţie este judecat şi condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti la 15 ani muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (art. 193/CP). 
 
Corneliu Coposu a trecut prin închisorile şi lagărele de muncă: MAI Bucureşti, Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Craiova, Jilava, Capu Midia, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Rahova, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat. În iulie 1962, la expirarea pedepsei, i se stabileşte domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în localitatea Rubla, până în 1964.
 
Din izolare, în pivniţă 
 
Comandantul legionar Nistor Chioreanu a cunoscut şi el teroarea temniţelor comuniste, fiind ţinut în izolare vreme de nouă ani. Şeful regiunii Ardeal s-a refugiat în Germania după lovitura de stat, unde a fost internat în lagărul de la Buchenwald. A revenit în ţară în toamna lui 1944 şi, împreună cu Nicolae Petraşcu, perioadă în care a luptat în clandestinitate.
 
„Ne-au scos nemţii din lagăr şi au vrut să mă facă să vorbesc la radio Viena. Am refuzat. «Dacă nu, vrei să te duci în ţară?» «Bucuros». Şi am plecat cu un avion cu încă opt oameni. Eu m-am paraşutat lângă alba Iulia într-o pădure“, a povestit el într-un interviu acordat celor de la Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu“. „Înainte de a pleca i-am spus lui Horia Sima: «Pot eu să-i opresc pe ruşi?». «Nu te trimit să lupţi cu ruşii. Te trimit ca să ai grijă ca studenţii şi muncitorii să nu intre în partid, la comunişti», i-a răspuns Sima.
 
Numai că în ţară a fost arestat în 1948, odată cu alte zeci de mii de legionari, fiind judecat în aşa numitul Proces al „Marii Finanţe“, fiind condamnat la 25 ani de muncă silnică. În penitenciarul de la Râmnicu Sărat a avut cel mai mult de suferit. „Stăteam câte unul în cameră, cealaltă era goală şi la parter şi la etaj. Eu eram jos, la camera nr. 3. Patul era sub fereastră. Era luna ianuarie, iar fereastra era deschisă. Aveam un cuptor de pământ, dar foc nu mi se făcea. Mă ningea. Nu am mai putut suporta, aveam doar o pătură. Îmi puneam mâinile de cap şi picioarele erau strânse, făceam un clopot de aer cald. Dar nu puteam sta mult pentru că mi se blocau picioarele şi mă întindeam. La picioare ningea şi aveam zăpadă pe pat“, a povestit el.
 
 
Într-o noapte şi-a zis: „«Şi aşa mor, eu trag patul» şi l-am tras de la fereastră. A trecut jumătate de oră şi se deschide uşa. Intră directorul cu gardianul de serviciu. «De ce-ai mutat patul?», mă întreabă în şoaptă. «Păi, uitaţi-vă, fereastra nu-mi închideţi. Mor de frig. Pe patul meu este zăpadă». «Pune-l la loc». «Nu-l mut, că şi aşa mor». Şi am început să ţip: «Scoate pistolul şi omoară-mă, mă bestie».
 
Peste câteva minute, au intrat gardienii în celula rece şi l-au aruncat într-o pivniţă. „Am intrat cu picioarele în apă rece până la gleznă. Nu vedeam nimica, dar pereţii erau vopsiţi în negru. Pipăi. Pe perete curgea apă. Uşa era de metal. Undeva era o scurgere. Ce să fac? Am început să mă plimb cred că mai mult de cinci – şase zile nu am putut să rezist. Când nu mai puteam, mă rezemam cu spatele de uşă şi adormeam aşa“.
 
Atunci când a simţit că nu mai poate, şi-a făcut rugăciunile şi s-a lăsat la podea, în apă, „La început, apa era rece, apoi nu mai era nicio durere. Acuma îi bine, mor“, şi-a spus el. Tocmai atunci, s-a deschis uşa şi o voce i-a spus: «Hai mă, ieşi afară de acolo». Nu s-a mai putut ridica. A fost târât până în cameră. „Am adormit două zile. Când m-am trezit, era bine. Era cald. Nu-mi venea să cred. Am văzut fereastra închisă. Mă uit la sobă: în sobă era foc. Pe sobă era o gamelă cu mâncare: fasole cu slănină. Când am văzut-o, m-am azvârlit la ea ca un lup şi am înghiţit până pe la jumătate. Mi-am zis: «Ăştia vor să te omoare». Stomacul meu nu poate digera atâta“. 
 
Disidentul Radu Filipescu, care a fost condamnat pentru că a răspândit manifeste anticomuniste şi contra regimului lui Nicolae Ceauşescu, în Bucureşti, a povestit că „La Aiud: A fost o detenţie marcată de frig, de foame, din când în când erau colegi care erau pedepsiţi la izolare, şi îmi aduc aminte că veneau după 10 zile în care mâncaseră pe zi o bucată de mămăligă, o zi pe urmă nu aveau dreptul la hrană, dar poate în cameră erau colegi care aveau pachete. Dar o săptămână-două, chiar dacă mâncai bine, tot senzaţia de foame îţi rămânea în cap, căci nu era o foame care până la urmă ţinea de stomac, ţinea mai mult de psihic: era o suferinţă deosebită de foamea fizică, iar durerile cele mai mari erau, de fapt, cele provocate de cele ce le aflam de acasă, îngrijorările noastre cele mai serioase erau mai mult legate de familie“.
 
Medicul Miltiade Ionescu, arestat în 1951 sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă, a adus noi mărturii despre dramele din temniţele comuniste. „Detenţia de tip comunist – îmi permit să fac o mică remarcă – a îmbrăcat un aspect pe care mulţi nu l-au sesizat: a fost o detenţie totală; nu se rezuma numai la cel condamnat, aflat în centrul fenomenului concentraţionar, ci recurgea la o serie de presiuni formidabile, care nu ţineau numaidecât de condiţia aceasta de privare de libertate. Adică tot ce exista, familie, prieteni, cunoscuţi ai deţinutului politic, toţi trebuiau să fie supuşi acestei presiuni, să participe la această detenţie.
 
Şi prin asta ei căutau să-ţi demonstreze că nu ai pe nimeni, că toţi te abandonează, toţi te-au părăsit şi că în momentul respectiv eşti singur, izolat, fără nici un fel de speranţă. Această dinamitare a speranţei a fost una din marile lor preocupări. Şi la asta contribuia şi acea îngrozitoare izolare, lipsa totală de comunicare. Ei ştiau efectul devastator pe care îl are izolarea. Mie, de exemplu, mi-au dat voie să scriu prima scrisoare (trei rânduri prin care ceream un pachet) abia în 1962, prin urmare la 11 ani de la data arestării. Or, chestia asta era foarte bine controlată şi foarte bine studiată“.  
 
 

Femei în închisorile comuniste. Destinul tragic al lui Arlette Coposu, soţia Seniorului, închisă pentru spionaj şi care a murit la scurt timp după eliberare

 

Vă mai recomandăm:
 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările