Mărturiile de coşmar ale românilor exilaţi în iadul Siberiei: „Ruşii beau apă direct din lac, ca animalele“
0
Surghiunul impus românilor din teritoriile cedate URSS, în urma pactului Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, este relatat de supravieţuitori şi cercetători ai fenomenului Gulag. Supravieţuitorii povestesc cum frigul, foamea şi muncile silnice i-au decimat în masă pe basarabenii deportaţi în sălbăticia siberiană.
Basarabia şi Bucovina de Nord au intrat în componenţa Uniunii Sovietice în urma pactului Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, încheiat între URSS şi Germania. Tratatul de neagresiune dintre cei doi mari rivali a fost semnat la Moscova, sub privirile lui Stalin, de către miniştrii de Externe Viaceslav Molotov, din partea URSS, şi Joachim von Ribbentrop, din partea Germaniei.
Astfel că, la 28 iunie 1940, cele două provincii româneşti au fost ocupate de armata sovietică determinând un val de refugieri către ţara-mamă. În iulie 1940 sunt deportaţi în Siberia primii români din Basarabia, iar peste nici un an, autorităţile sovietice, în faţa iminentei eliberări a Basarabiei de către Armata română care trecea Prutul, au efectuat un nou transport către nordul siberian.
„Emigranţi de bunăvoie“
Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, este autoarea studiilor despre deportarea în Siberia a basarabenilor şi repatrierea lor forţată, expuse în capitolul Represiunea din „Enciclopedia regimului comunist“. Istoricul vorbeşte despre cele trei mari valuri ale deportărilor suportate de români în anii 1941, 1949 şi 1951.
„Primul val a fost la 12-13 iunie 1941, în urma unei operaţiuni prealabile de arestări cărora le-au căzut victime capii familiei. A urmat al doilea val, intitulat operaţiunea IUG – Sud din 5-6 iulie 1949. Numai în luna iulie 1949, din numărul total de 2,5 milioane de vieţuitori din Gulag, peste 35.000 proveneau din Basarabia, catalogată de cercetătoarea Elena Postică drept «cea mai mare deportare a populaţiei basarabene». Ultima deportare în masă s-a petrecut la 31 martie-1 aprilie 1951, intitulată operaţiunea SEVER - Nord, vizându-i, chipurile, pe Martorii lui Iehova, motivul real fiind o încercare de ultimă purificare, de data aceasta pe criterii religioase“, relatează cercetătoarea Flori Bălănescu.
Planul de anihilare a populaţiei „adverse“ începea cu distrugerea elitelor, care erau arestate şi ucise în temniţele comuniste. Urma apoi masa cetăţenilor de rând, care erau scoşi din case, cu tot cu familii, şi trimişi la muncă silnică, în regiuni greu accesibile, unde clima aspră îi secera. Cei mai tineri erau trimişi pe front, în prima linie, drept carne de tun pentru trupele inamice. Oamenii erau condamnaţi fără drept de apel exproprierii şi deportării, fără să fie găsiţi vinovaţi de ceva anume. Pur şi simplu, doar dacă făceai parte dintr-un grup etnic despre care liderii comunişti socoteau că putea fi ostil regimului, primeai ştampila de „indezirabil“ şi aveai soarta pecetluită.
Supravieţuitorii deportărilor au relatat brutalitatea cu care s-au făcut descinderile trupelor sovietice: oamenii erau ridicaţi din case în miez de noapte, închişi în lagăre, executaţi sau trimişi în surghiun cu tot cu familii. Deportările funcţionau după reţeta holocaustului nazist, părinţii fiind despărţiţi de copii, soţii - unul de celălalt, fiind trimişi în direcţii diferite, astfel încât să li se piardă urma. Românii erau încărcaţi în vagoane de marfă pe care scria „Emigranţi de bunăvoie“, cu direcţia Siberia.
Executaţi după o judecată formală
Mărturia unei supravieţuitoare, Nina Cosmulescu, 73 de ani, este relatată în „Enciclopedia regimului comunist“ şi arată ceea ce s-a întâmplat după intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în Basarabia, la 28 iunie 1940: «Oameni bănuiţi a fi ostili regimului erau ridicaţi la miezul nopţii şi, după o sumară şi formală judecată, unii dintre ei erau executaţi, iar alţii erau închişi în lagăre sau deportaţi în întinderile siberiene, (...) părinţii erau despărţiţi de copii, şi bărbaţii de soţii, în trenuri separate şi plecau în direcţii diferite. Cu câteva zile înainte de eliberarea Basarabiei de către români, în iunie 1941, unele localităţi au fost aproape golite, românii fiind încărcaţi de către sovietici în vagoane de marfă, pe care scriau: «Emigranţi de bunăvoie» sau «Emigranţi voluntari». Direcţia finală a acestora era Siberia sau Kazahstan. Acolo, la temperaturi extrem de scăzute, de minus 40-50 de grade, «frigul, foamea şi muncile silnice i-au decimat aproape în mas㻓.
Un grup de basarabeni de Paştele Blajinilor la mormintele celor dragi. Oraşul Baturino, raionul Şadrinsk, regiunea Kurgan, 1952. Sursa foto Patrimoniul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei
Siberia, regiunea unde temperaturile coboară până la minus 70 grade Celsius, a devenit sinonimă cu Gulagul, acronimul de la reţeaua Glavnoe Upravlenie Lagerei - adică Administraţia Generală a Lagărelor din Rusia. Toată URSS era o reţea de lagăre de muncă forţată, dar Siberia în sine nici nu avea nevoie de garduri de sârmă ghimpată sau gardieni înarmaţi. În fond, cine s-ar fi aventurat să evadeze în taigaua siberiană, unde gerul năpraznic şi lupii făceau legea?
„Nu ne hrănesc şi ne bat crâncen“
„Niciun roman şi niciun film artistic nu vor fi în stare să redea vreodată calvarul siberian, infernul bolşevic prin care a trecut poporul nostru şi atâtea popoare subjugate de satana roşie. Margareta Cemârtan-Spânu este una dintre victimele criminalului regim stalinist. Iar tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii Basarabii. Întâlnim pagini tulburătoare pe care le putea aşterne pe hârtie numai un suflet ale cărui frumuseţe şi puritate au fost adânc rănite în copilărie şi adolescenţă. Jilăvindu-mi-sau ochii şi inima citind (...) Trebuie să ai o inimă de piatră să nu vibrezi cu toată fiinţa lecturând asemeni pagini“, scria marele poet patriot basarabean Grigore Vieru despre memorialistica Margaretei Cemârtan-Spânu, o scriitoare ajunsă la o vârstă venerabilă, supravieţuitoare a gulagului siberian.
Dragă Sofică, eu degrabă n-o să fiu (...). Nu mai am puteri şi te rog de mă iartă, şi pe voi pe Dumnezeu să vă ierte. Ai grijă de copii. Grigore Grigore Spânu, basarabean decedat în temniţele bolşevice
Supravieţuitoarea povesteşte în volumul „Amintiri din Siberia“ fiecare episod din viaţa ei. Margareta Cemârtan-Spânu s-a născut la 19 noiembrie 1942 în satul Mihăileştii Vechi din plasa Râşcani, judeţul Bălţi. Avea doar 1 an şi jumătate când mama ei Dochiţa a murit, la numai 26 ani, îmbolnăvindu-se de tifosul adus de război. Margareta şi fratele ei Emil, cu 4 ani mai mare, au rămas orfani de mamă în 1944, iar peste numai un an, năpasta avea să lovească din nou. În 1945, bunicul patern Grigore Spânu este aruncat şi omorât în temniţa de la Briceva.
„Bunelul“ lor avea vina de a-şi fi trimis cei trei feciori - Vlad, Sandu şi Nicolae să slujească în armata română. Luat de bolşevici, bunelul ştiutor de carte a scris cu mâna tremurândă aceste ultime rânduri soaţei sale Sofia: „Dragă Sofică, eu degrabă n-o să fiu, căci nu ne hrănesc şi ne bat crâncen. Nu mai am puteri şi te rog de mă iartă, şi pe voi pe Dumnezeu să vă ierte. Ai grijă de copii. Grigore“. Bărbatul a înfipt biletul de adio într-un băţ de pe ogorul ras al Poporniţei. Aşa se numea bucata de pământ dintre Ţarigradul din Drochia şi Mihăileni, unde îi scoseseră la muncă silnică.
Biletul a stat în bătaia vântului până când, peste două luni, un ţăran care căuta pe câmp beţe de foc l-a găsit şi l-a dus bunicii Sofia. Cu sufletul la gură, femeia a dat fuga la închisoarea de la Briceva, acum că avea un semn de la Grigore. Santinela i-a spus, însă, că omul ei s-a dus de mult. Sofia n-a vrut să creadă, dar militarul a chemat un alt basarabean, care i-a povestit cum l-a îngropat pe Grigore al lui Spânu în groapa comună de la puşcărie. Bunelul murise la trei zile după ce scrisese mesajul de rămas-bun către cei de acasă.
Văduva a scos din coş toate merindele pregătite să le lase bărbatului ei şi le-a dat pomană, de sufletul lui, celor din închisoare. Apoi a făcut cale întoarsă în sat, 15 kilometri, pe jos, prin gerul iernii. Au mai trecut 4 ani grei, iar în 1949 avea să înceapă pentru cei rămaşi - copiii Margareta şi Emil, bunica Sofia şi tatăl Nicolae, calvarul deportării.
Oameni bănuiţi a fi ostili regimului erau ridicaţi la miezul nopţii şi, după o sumară şi formală judecată, unii dintre ei erau executaţi, iar alţii erau închişi în lagăre sau deportaţi în întinderile siberiene, (...) părinţii erau despărţiţi de copii, şi bărbaţii de soţii, în trenuri separate şi plecau în direcţii diferite. Nina Cosmulescu, supravieţuitoare Gulag
„Ruşii nu aveau fântână, ci beau apă direct din lac, ca animalele“
Întors vătămat de pe front, Nicolae (Colea) Spânu, tatăl Margaretei, avea în satul Mihăileştii Vechi un mic magazin de ţesături pe care le aducea de la Iaşi. Când şi-a pierdut tânăra soţie, Colea a vrut să moară şi el. Dar Dumnezeu l-a ţinut în picioare, că trebuia să aibă grijă de ai săi într-un chin şi mai mare, al unui neam întreg.
„La 6 iulie 1949, pe la amiază, ne pomenim cu o maşină militară în curte, cu soldaţi înarmaţi. I-au reproşat lui tata că are doi fraţi ofiţeri care au luptat contra bolşevicilor, că taică-său a ajutat cu provizii armata română şi că este şi el duşman al poporului. «Aşa că vei învăţa acum lupii din Siberia», a zis rânjind Grişa ţiganul, cel venit cu bolşevicii. Tata a zis că nici bogat nu e, nici rău n-a făcut nimănui, deci nu este niciun motiv pentru a fi deportat. Bruscat de soldaţi, a intrat în casă, s-a îmbrăcat în costumul de mire cumpărat de la Iaşi, ne-a luat hainele bune şi o plapumă cusută de mama. (...) Ne-am urcat toţi în maşină şi ne-am luat rămas-bun de la casa noastră, pe care tata n-avea să o mai vadă vreodată“, povesteşte Margareta Cemârtan-Spânu.
În gara din Bălţi, deznădejdea era mare. Peronul era ticsit de deportaţi, aerul răsuna de bocete, copiii speriaţi se ţineau strâns lipiţi de părinţi. Stăteau jos toţi, iar dacă vreunul încerca să se ridice în picioare, soldaţii trăgeau foc de avertisment în aer. În vagoanele de tren în care fuseseră vite, murdare de noroi, baligă şi lut, oamenii erau urcaţi claie peste grămadă. Ferestruica, pe care de-abia intra aerul, avea gratii, iar în podea era făcută o gaură drept WC.
Cel mai rău îi chinuia setea, căci de mâncare li se dădea, din când în când, peşte sărat. Margareta Cemârtan-Spânu povesteşte: „La trecerea pe podul de peste un râu, trenul s-a oprit pentru ca deportaţii să ia apă. Oamenii s-au îmbulzit să prindă o gură de apă, dar un băiat s-a aruncat în râu şi a evadat, iar soldaţii au urcat lumea înapoi în tren. După vreo trei zile au trecut iarăşi peste un râu. Când trenul era pe pod, o femeie cu cinci copii şi-a aruncat bebeluşul prin gaura de la WC, în râu: «Mai bine mort decât să se usuce şi să se chinuie»“, a rostit femeia împietrită.
Ruşii i-au dus în regiunea Kurgan, de dincolo de munţii Ural, un ţinut de două ori cât Basarabia, dar de patru ori mai puţin populat. Basarabenii din Mihăileşti au fost lăsaţi în cătunul Orlovska din mijlocul taigalei. Aici aveau să stea cu chirie în câte o cămăruţă de prin casele localnicilor, cărora le plăteau în zile de muncă. „Marea ne-a fost mirarea când am constatat că ruşii nu aveau fântână, ci beau apă direct din lac, unde se şi scăldau - ca animalele. După ce şi-au revenit din aşa călătorie, moldovenii noştri au început a se gospodări. Au săpat o fântână pe malul lacului, iar apa era rece şi dulce. S-au bucurat şi ruşii“, rememorează Margareta.
Apoi brigadierul i-a scos la muncă. Iarna mâncau numai cartofi, dar nici aceia nu ajungeau. Beau ceai din plante fără zahăr şi compot din căpşune uscate. „Şi peste toate astea, era gerul nemilos. Nu aveam nici haine potrivite. Pe ce bunuri reuşiserăm noi să încărcăm de acasă, ce era mai de preţ, am primit de la localnicii, la schimb, nişte ţoale slinoase, rupte şi murdare, dar mai groase. În picioare, în loc de pâsle, aveam basmale umplute cu paie. Nu aveam două perechi, aşa că o zi ieşea fratele meu din casă, fie că se ducea la şcoală sau la joacă, iar altă zi ieşeam eu. Era o tristeţe nemaipomenită în cătunul cela. Mureau bătrânii noştri ca găinile, de boli, de frigurile mari şi de foamete. Noaptea auzeai doar lupii urlând, cărora le fuseserăm daţi pradă“, povesteşte scriitoarea.
Şi peste toate astea, era gerul nemilos. Nu aveam nici haine potrivite. Pe ce bunuri reuşiserăm noi să încărcăm de acasă, ce era mai de preţ, am primit de la localnicii, la schimb, nişte ţoale slinoase, rupte şi murdare, dar mai groase. În picioare, în loc de pâsle, aveam basmale umplute cu paie. Margareta Cemârtan-Spânu, supravieţuitoare gulag
Un măr le-a adus aminte de Basarabia natală
O întâmplare care l-a impresionat până la lacrimi şi pe poetul Grigore Vieru, când a aflat despre ea, s-a petrecut în vara lui 1950 sau 1951, anul nu-l mai reţine exact nici supravieţuitoarea Margareta Cemârtan-Spânu. La uşă le-a bătut un necunoscut venit de acasă, din Basarabia, cu un geamantan mare. Îşi căuta rudele deportate acolo, în Siberia, la Orlovksa şi nu ştia încotro să meargă să-i găsească. Când a văzut cei doi copii, bărbatul a scos din bagaj un măr de acasă, pe care l-a dăruit celei mici.
Ca o minune înfăptuită aievea, mărul a stat la loc de cinste în mijlocul mesei împrăştiindu-şi aroma, fără ca nimeni din casă să se îndure să se atingă de el. Copiii, bunica şi tatăl l-au mirosit pe rând aşezându-l apoi la loc. S-au uitat la el ca la un foc cu văpăi roş-galbene care le încălzea inima. „Mirosea de parcă eram în Moldova noastră. Iar omul care ni l-a adus ni se părea un viteaz neînfricat, care a venit atâta drum să-şi vadă familia, fără să ştie o boabă ruseşte. Aşa am stat până seara cu toţii, uitând să ne mâncăm porţia de cartofi. Ne-am dus târziu de tot la culcare“, îşi aminteşte scriitoarea.
Trei zile a stat mărul neatins pe masă, până duminică, când bunica, după ce şi-au făcut rugăciunea, a luat mărul şi încet, cu evlavie, l-a tăiat în părţi egale şi l-a dat copiilor să-l mănânce. Savurând fiecare muşcătură şi tot mirosindu-i mireasma proaspătă, sorbind sucul ce se scurgea din măr, copiii au stat ore în şir cu felia în mână. „Nu am cuvinte să descriu emoţiile, gustul şi plăcerea pe care le simţeam în acele clipe, care nici acum n-au dispărut din memoria mea şi a lui Emil. Nu aş dori nicicând copiilor şi nepoţilor mei să afle gustul merelor în Siberia de gheaţă“, mărturiseşte scriitoarea.
Eliberaţi la trei ani după moartea lui Stalin
Clipa eliberării a venit la aproape trei ani de la moartea lui Stalin, pe 6 august 1956, când copila de 13 ani, care ajunsese între timp în orfelinat, a fost trimisă înapoi în Moldova. Bunica murise, fratele dispăruse, iar tatăl fusese băgat la puşcărie, apoi lăsat „la vatră“, în Basarabia. La întorcerea din exil, după 7 ani de Siberia, Margareta avea numai patru clase.
Dorul de ţară fusese aşa de puternic, că nici după ani de zile, când i s-a ivit ocazia să emigreze în Canada, la un trai mai bun, Margareta Cemârtan-Spânu nu a vrut să plece din ţara ei, să cunoască iar sentimentul acela chinuitor care-i răvăşise toată fiinţa. Viaţa şi-a urmat cursul, fosta copilă crescută în Siberia s-a făcut croitoreasă, apoi infirmieră, apoi a absolvit colegiul de comerţ. Acum trăieşte cu familia ei la Chişinău şi participă la toate acţiunile unioniste ale basarabenilor care îşi doresc revenirea la ţara-mamă. Amintirile din Siberia ale Margaretei Cemârtan-Spânu au fost transcrise pe hârtie, într-o limbă română curată, fiind o mărturie vie a exilului suportat de românii care n-au avut altă vină în afara faptului că erau români.
Comuniştii români i-au „repatriat“ pe basarabeni în Gulagul sovietic
Deportarea era o formă de teroare în masă care a schimbat pentru totdeauna destinul a milioane de oameni. Istoria recentă consemnează un bilanţ cutremurător de 14,5 milioane de persoane care au căzut victime deportărilor ce au fost comandate de Uniunea Sovietică între anii 1929 şi 1953. Printre acestea, mii de locuitori din Basarabia şi Bucovina de Nord. Vina lor? Erau români. Tactica deportărilor a fost dusă la rang de politică de stat de către Iosif Visarionovici Stalin (1878-1953), fostul conducător al URSS. Migraţiile forţate în masă au încetat abia după moartea sa.
Dumitru Chiose din Ceadâr-Lunga, deportat în 1949 în regiunea Kurgan, împreună cu rudele la mormântul soţiei Maria, 1952. Sursa foto Patrimoniul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei
Profesorul de istorie Dragoş Dragomir de la Liceul I.C. Brătianu din Constanţa oferă o imagine a acelor vremuri, în care societatea era epurată de elementele considerate duşmănoase. „Epurările erau o modalitate de a forţa regiunile sau naţionalităţile să se subordoneze total lui Stalin. Pretextele erau asasinarea unor înalţi demnitari sau aşa-zisa descoperire a unor conspiraţii contrarevoluţionare. Urmau arestări, procese publice, mărturii obţinute prin tortură fizică şi psihică. Victimele erau membri importanţi ai Partidului Comunist (bolşevic), oficialităţi din guvern, cadre superioare ale armatei, comunişti străini care trăiau în U.R.S.S. Este greu de dat o explicaţie precisă a motivelor pentru care Stalin a iniţiat o asemenea teroare. Istoricii sunt de acord că aici s-a manifestat un comportament care depăşeşte raţiunea sau logica“, precizează profesorul Dragoş Dragomir.
Deportare, strămutare, evacuare, dislocare
Practica deportării este descrisă în „Enciclopedia regimului comunist“, publicată în 2011 de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, sub egida Academiei Române. „După război, deportarea basarabenilor a fost făcută în baza Hotărârii Biroului Politic al CC al Partidului Comunist al URSS din 6 aprilie 1949, cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor enumerate mai sus. Zonele prevăzute în decret pentru stabilirea deportaţilor au fost Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia, cu menţiunea «Deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie», cu confiscarea averii şi sub interdicţia de a lua bunuri personale. Tratamentul este similar celui aplicat de autorităţile turce armenilor, în timpul Primului Război Mondial“, scriu cercetătorii.
Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, spune că în bibliografia de specialitate sunt folosiţi mai mulţi termeni pentru a desemna deportarea: „Nu există întotdeauna o delimitare conceptuală clară între dislocare - domiciliu obligatoriu - evacuare - strămutare - deportare. Dacă dislocarea este faza preliminară a deportării, iar strămutarea poate fi folosită şi ca eufemism pentru deportare, domiciliul obligatoriu nu se suprapune în mod automat acesteia. Deportarea şi domiciliul obligatoriu au fost fixate în România prin mai multe reglementări, începând din 1949 – Decretul nr. 83/1949, HCM nr. 326, nr. 344/1951 etc., precum şi prin o seamă de decizii ale MAI. Deportarea, fie în sistemul concentraţionar românesc, fie în Gulag a cauzat oamenilor rupţi de viaţa, de rudele şi de agoniseala lor, traume sufleteşti care nu s-au vindecat niciodată. Nevoiţi să muncească în cele mai grele condiţii pentru a asigura, cel mai adesea, hrana copiilor, mulţi dintre deportaţii adulţi s-au îmbolnăvit grav. Unii dintre cei de vârsta a treia, dar şi copii, au murit şi au fost înmormântaţi chiar în locurile de deportare“.
„Repatrierea cetăţenilor sovietici“
Abuzurile împotriva basarabenilor şi bucovinenilor au început încă din ziua ultimatumului sovietic, spune Flori Bălănescu, în baza Decretului pentru „Restabilirea cetăţeniei URSS pentru locuitorii Basarabiei şi dobândirea cetăţeniei sovietice de locuitorii Bucovinei de Nord“, dat de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS la 8 martie 1941, ce respingea orice principiu de drept internaţional. „Sovieticilor le era indiferent cine va fi «repatriat“, importantă era aducerea în URSS a forţei de muncă, rapid şi în proporţii cât mai mari. Vânătoarea sovietică de oameni a determinat luarea de poziţie a unor personalităţi, precum omul politic basarabean Pantelimon Halippa, fostul preşedinte al Sfatului Ţării care a votat unirea Basarabiei cu Regatul României în 1918, viitor deţinut politic în epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a adresat autorităţilor, începând din 1945, mai multe memorii, pentru a se face dreptate basarabenilor şi bucovinenilor: «Scăpaţi-ne de starea aceasta de groaznică teamă, de fiecare clipă, teama de a fi ridicaţi şi trimişi în Rusia, Dumnezeu ştie unde», îi scria într-un memoriu lui Mark Etheridge, trimisul special al guvernului SUA în România“, precizează Flori Bălănescu.
Din datele deţinute de specialişti, conform recensământului din 6 aprilie 1941, pe teritoriul României, redus în urma pierderii teritoriilor Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Nord-Vestul Transilvaniei şi Cadrilate, au fost înregistraţi 68.953 refugiaţi din teritoriile ocupate de sovietici, dar numărul lor neoficial era mai mare. Acestora li s-au adăugat şi cei peste 100.000 de oameni, refugiaţi în 1944, în timpul operaţiunii de evacuare a Basarabiei din calea Armatei Roşii.
Primul val de refugiaţi din Basarabia în România a avut loc chiar în ultimele zile ale lunii iunie 1940, odată cu retragerea armatei şi a administraţiei româneşti. Al doilea refugiu se va produce la începutul anului 1944, odată cu înaintarea frontului spre vest. Sub ameninţarea reocupării teritoriului Basarabiei de către sovietici, s-au refugiat în România (vestul Olteniei, Banat, Transilvania) zeci de mii de basarabeni. Aceeaşi soartă a fost împărtăşită de locuitorii din Bucovina de Nord (ocupată de URSS în iunie 1940, eliberată în 1941 de români şi reocupată în 1944 de sovietici, actualmente în componenţa Ucrainei).
Înaltul Comandament Aliat, dominat de sovieti
Dacă după 1944 continuă dislocările de români din Basarabia şi Bucovina de Nord către lagăre, în privinţa refugiaţilor de război aflaţi în România, proveniţi din aceste zone, situaţia este diferită până la un punct. Articolul 5 al Convenţiei de Armistiţiu obliga autorităţile române să predea „imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi prizonierii de război sovietici şi aliaţi, precum şi pe toţi cetăţenii internaţi şi pe toţi cei duşi cu sila în România”. În consecinţă, basarabenii şi bucovinenii urmau să fie „repatriaţi” (cu forţa) în Uniunea Sovietică. În fapt, se urmărea centralizarea victimelor în vederea deportării lor în îndepărtatele lagăre de pe harta Gulagului.
Românii basarabeni şi bucovineni care părăsiseră teritoriile cedate de România în iunie 1940, precum şi aceia care nu se aflau în teritoriile cedate în momentul anexării, aveau astfel obligaţia să se repatrieze. Din datele Comisiei Române pentru aplicarea Armistiţiului reiese că în perioada 23 august 1944 - 30 septembrie 1946 au fost astfel „repatriaţi“ 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni şi 9.900 de români de la Est de Nistru (români transnistreni) - un total de 56.450 de persoane. Istoricii fac menţiunea că în categoria celor „repatriabili“ erau incluşi şi regăţenii (funcţionarii din Vechiul Regat care nu au avut timp să se reîntoarcă din Basarabia şi Bucovina de Nord după 1940), cei ce erau căsătoriţi cu cetăţeni români şi chiar cetăţenii străini, care în momentul anexării Basarabiei şi Bucovinei la 28 iunie 1940 se aflau în acele teritorii. Destinul lor era stabilit: urma să îngroaşe coloanele celor de acasă, în drumul spre Siberia.
Nevoiţi să muncească în cele mai grele condiţii pentru a asigura, cel mai adesea, hrana copiilor, mulţi dintre deportaţii adulţi s-au îmbolnăvit grav. Unii dintre cei de vârsta a treia, dar şi copii, au murit şi au fost înmormântaţi chiar în locurile de deportare. Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului
„Nu era bine deloc să fii basarabean pentru că erai un trădător care fugise din faţa trupelor eliberatoare“
„«Repatriaţii» şi «ocupaţii» dintre Prut şi Nistru au avut de suportat o teamă continuă, condiţii inimaginabile de muncă şi de viaţă în zonele cele mai depărtate ale Uniunii Sovietice. Deportările şi persecuţiile de tot felul, colectivizarea, interdicţia de stabilire în anumite zone şi localităţi ale Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti (de exemplu, Chişinăul a fost un oraş închis pentru ei), marginalizările, foametea organizată au vizat deznaţionalizarea şi decimarea. Considerându-se cetăţeni români, mulţi basarabeni şi bucovineni au făcut declaraţii de naţionalitate română la primăriile localităţilor în care se aflau, sperând să ocolească articolul 5 şi să rămână în România. La 23 octombrie 1944 a plecat din Gara de Nord spre URSS primul grup de 600 persoane. Până la 3 decembrie 1944 plecase deja al şaptelea grup de 600 de «cetăţeni sovietici», iar la 17 decembrie un grup de 595 «copii originari din teritoriile sovietice [Transnistria], vremelnic contropite de hoardele fasciste»“, precizează cercetătoarea Flori Bălănescu.
Alexandru Popovici din comuna Băcioi, raionul Ialoveni, cu soţia Ana şi copiii Teodora şi Petru, deportaţi în regiunea Tiumen, 1952. Sursa foto Patrimoniul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei
Istoricul subliniază nedreptatea făcută românilor din aceste teritorii cedate: locuitorii Basarabiei şi Bucovinei de Nord au fost asimilaţi după 28 iunie 1940, în mod colectiv, cetăţeniei sovietice, deşi ei erau cetăţeni români în 1918, prin voinţa liber exprimată în virtutea principiului autodeterminării naţionalităţii. „În absenţa unei convenţii bipartite care să reglementeze o situaţie de acest gen, se recurgea la normele Dreptului Internaţional. Potrivit Statutului Curţii Internaţionale de la Haga, unul din principiile esenţiale de care ar fi trebuit să se ţină seama era cel al autodeterminării naţionalităţii, adică dreptul de opţiune rezervat individului care trece de la statul cesionat la statul cesionar, drept de care basarabenii şi bucovinenii nu au beneficiat“, declară Flori Bălănescu.
Statul român s-a lepădat de basarabeni
Un alt supravieţuitor cu care au stat de vorbă specialiştii în istorie recentă de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Alexandru Budişteanu (născut în 1928) s-a refugiat din Bălţi cu familia în martie 1944, stabilindu-se la Alba Iulia. Nereuşind să-i convingă pe basarabenii din localitate să se înscrie în număr mare pe listele de repatriere, reprezentanţii Comisiilor de repatriere au recurs la sechestrarea copiilor acestora. După ce i-au ridicat din şcoli şi i-au depus în sediile Comisiilor, autorităţile au chemat părinţii. Unii au cedat de frică, alţii au reuşit să-şi piardă urmele pentru o vreme sau definitiv în alte localităţi din România. După aproape şase decenii, Alexandru Budişteanu îşi aminteşte despre „vânătoarea de basarabeni“: „Nu era bine deloc să fii basarabean, pentru că trebuia să te prezinţi în faţa comisiei aliate de repatriere (formată numai din sovietici), care te trimitea acasă reciclat în cetăţean sovietic. Acasă, ceea ce de obicei însemna Siberia, pentru că erai un trădător care fugise din faţa trupelor eliberatoare“.
La 6 noiembrie 1946, un Ordin circular al MAI (nr. 422 12 A) interzicea eliberarea certificatelor de naţionalitate română „pentru a nu se mai crea confuzii între naţionalitate şi cetăţenie“, argumentându-se că „este interzis a se stabili originea etnică“. După 10 februarie 1947, situaţia basarabenilor şi bucovinenilor „repatriaţi“ cu forţa din România în Uniunea Sovietică a fost „legitimată“ în favoarea părţii sovietice, prin semnarea Tratatului de Pace între Naţiunile Unite şi România. Iar majoritatea românilor basarabeni şi bucovineni „repatriaţi“ după octombrie 1944, acuzaţi de trădare, au fost trimişi în Gulag, pentru a participa la „reconstrucţia patriei socialismului“ - după cum specifică cercetătorul Flori Bălănescu de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Ea mai remarcă faptul că problema „cetăţenilor sovietici“ a rămas în atenţia autorităţilor şi după anul 1947. Ordinul circular al MAI din 7 aprilie 1948 prevedea pentru „foştii“ locuitori ai Basarabiei şi Bucovinei de Nord, veniţi în România între 1941-1945, „doritori a se repatria, că li se acordă fără nici o dificultate dreptul de înapoiere la locul natal în contul Guvernului Sovietic“.
Epurările erau o modalitate de a forţa regiunile sau naţionalităţile să se subordoneze total lui Stalin. Pretextele erau asasinarea unor înalţi demnitari sau aşa-zisa descoperire a unor conspiraţii contrarevoluţionare. Urmau arestări, procese publice, mărturii obţinute prin tortură fizică şi psihică. Dragoş Dragomir, istoric
Familia Goma şi deportarea
Cercetătoarea Flori Bălănescu, care este reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România, relatează cum a reuşit tatăl celebrului scriitor disident să-şi scape familia de drama deportării. „Speriaţi de «binefacerile» regimului comunist, nedorind să se întoarcă în URSS, mulţi dintre ei au reuşit să-şi falsifice actele pentru a putea rămâne în România. Ana Gavrilă, soţia luptătorului anticomunist Ion Gavrilă-Ogoranu, îşi aminteşte cum zeci de studenţi bucovineni şi basarabeni din zona Sibiului le-au cerut ajutorul ei şi primului soţ, Petru Săbăduş, mort în urma torturilor la care l-a supus directorul penitenciarului Gherla, Petre Goiciu. Pe unul dintre ei, Dan Dumitrescu, l-au ajutat toată iarna, până când a reuşit să-şi facă rost de acte false cu ajutorul unui alt student, bucovinean, care se numea Havrilescu. Eufimie Goma, ajutat de fiul său minor (celebrul, mai târziu, Paul Goma), a reuşit să confecţioneze astfel de acte pentru familia sa, dar şi pentru mulţi alţi basarabeni refugiaţi în România. O mare parte a celor rămaşi au ajuns, în cele din urmă, în închisorile politice româneşti sau au fost deportaţi în satele noi din Câmpia Bărăganului“, istoriseşte specialistul.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
