Lecţia de voinţă a unui elev paralizat care-şi construieşte scaun cu rotile electric, ajutat de colegi: „Mama nu mai are putere să mă ducă zilnic la şcoală“
0
Într-un laborator al Liceului Tehnologic „Dimitrie Leonida” din Constanţa, un elev din clasa a XII-a lucrează la transformarea scaunului cu rotile pe care-l foloseşte într-unul electric.
Petrof Emilian, 19 ani, este elev în clasa a XII-a la Liceul Tehnologic „Dimitrie Leonida” din Constanţa. S-a născut cu parapareză spastică, neputându-şi folosi picioarele scaunul cu rotile a devenit un element indispensabil din viaţa sa. Până anul trecut, Emilian era ajutat de cei doi părinţi, dar decesul tatălui îl face să devină din ce în ce mai conştient că tot greul este acum în sarcina mamei sale.
„Mama a împlinit 53 de ani şi nu mai are atâta putere. Singura soluţie pentru a o proteja şi ajuta este să transform acest cărucior într-unul electric. Ideea e că se poate face. Am vorbit cu domnul profesor şi nu e aşa de greu”, ne spune Emilian motivul de la care a plecat în demersul său.
În şcoală există un cerc de electronică iniţiat de profesorul Marius Valentin Dumitrescu, cel care acum vrea să îl ajute pe tânăr să-şi împlinească visul de a avea un scaun cu rotile electric. „A auzit de cercul nostru de la o altă profesoară şi a venit aici. Dorinţa lui este realizabilă, un cărucior electric este o provocare şi pentru noi”, a spus profesorul.
Înainte de a lua decizia să-şi transforme scaunul, Emilian s-a informat în legătură cu achiziţionarea lui din magazin. „Am văzut modele electrice în magazine şi pe internet. Unul la mâna a doua pentru nevoile mele porneşte de la câteva mii de lei, iar unul nou ajunge la 2-3 mii de euro. Nu-mi pot permite să cumpăr unul”.
Emilian este ajutat de colegi şi de profesorul Marius Valentin Dumitrescu
Elevul este conştient că procesul de transformare a căruciorului într-unul electric nu este simplu. De aceea a început să lucreze, ajutat de colegi, la partea de programare a softului pe care-l va folosi căruciorul. Este vorba despre o platformă destul de intuitivă, arduino. Munca lui începe de la o simplă aprindere a unui led şi se va finaliza cu comandarea motorului. În paralel, colegii lui Emilian se vor ocupa de partea de hardware. Apoi se va trece la transformarea propriu-zisă a scaunului într-unul electric.
După spusele profesorului Dumitrescu, va fi nevoie de implementarea a două motoare electrice pe roţile motrice şi un calculator care va prelua comenzile primite de la utilizator. La mână va avea o acceleraţie, iar toate comenzile vor fi efectuate printr-un joystick. De asemenea, va avea un display pe care se vor monitoriza starea bateriilor şi viteza. Va fi dotat cu posibilitatea de a fi încărcat de la orice priză. Cu ajutorul unor imprimate 3D, se pot realiza diferite piese care să uşureze transformarea scaunului cu rotile, iar celelalte componente vor fi recondiţionate de la alte aparate electrice. Doar acumulatorii trebuie cumpăraţi, de ei depinzând autonomia scaunului.
Zilnic, Elimian este adus la şcoală de mama sa
În fiecare an, Emilian Petrof trebuie să ajungă în faţa unei comisii de evaluare a handicapului său. De decizia lor depinde salariul de însoţitor al mamei şi pensia lui. În total, vreo 1.700 de lei cu care trebuie să trăiască cele două suflete. „Anul trecut, când am mers la comisie, am lăsat căruciorul la capătul unui hol pentru că-mi era imposibil să-l mai împing. L-am luat pe Emilian, el sprijinindu-se foarte puţin pe picioare, şi l-am dus în sala unde era comisia. Atunci, i-au luat gradul I de handicap pentru că au zis că poate merge. Un an a durat până contestaţia noastră a avut succes şi acum, din nou, a fost încadrat în gradul I. Am trăit foarte greu în tot acest an”, ne spune mama tânărului calvarul birocratic cu care trebuie să se lupte.
Constanţa nu este deloc un loc prietenos pentru persoanele cu dizabilităţi. Zilnic, Emilian este dus de mama sa de acasă la şcoală, pe jos, iar în drumul lor nicio bordură, nici un trotuar nu sunt gândite să faciliteze accesul persoanelor în scaun cu rotile. „În autobuz ne putem urca doar dacă ne deschide şoferul rampa specială sau dacă ne ajută cineva, dacă nu vrea, nu urcăm. Norocul nostru este că stăm la capăt de linie şi ne mai deschid. Vara asta am reuşit să mergem şi pe plaja specială pentru persoane cu dizabilităţi din Mamaia. Ne-am urcat de la un capăt de linie şi am mers până la celălalt capăt al traseului autobuzului, apoi am mers pe jos până pe plajă. Iarna, când este zăpadă pe trotuar, nu vin la şcoală”, ne explică Emilian câteva detalii din viaţa pe care el o trăieşte zilnic.
Mai greu îi este când se gândeşte că timpul trece iar mama sa nu-l va mai putea ajuta să urce cele trei etaje ale blocului în care locuiesc. Acum, femeia are un adevărat sistem de a-l duce în spate pe băiat până la apartament, dar nici ea nu ştie cât o s-o mai ţină puterile.
Emilian Petrof refuză să aibă vise măreţe pe termen lung. Ne spune doar că şi-ar dori ca după terminarea liceului să muncească undeva, să fie şi el util familiei, să aducă bani în casă. „Aş vrea să mă apuc de muncă deoarece nu pot să trăiesc dintr-o pensie de handicap. Aş vrea să muncesc ca tehnician auto. Mă aştept la refuzuri de genul <<vă sunăm noi>>, dar voi insista”. În paralel, în cadrul clubului tehnologic va învăţa mai multe programe pe care ar putea să-l ajute în viitor să-şi găsească un loc de muncă.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
