Jurnalul unui scafandru. Pascale Roibu a scos la suprafaţă comori ale lumii antice, dar şi epave ale hidroavioanelor nemţeşti

PASIUNE Pascale Roibu, un tânăr scafandru din Constanţa, a răscolit adâncurile Mării Negre, ale Deltei Dunării şi ale Lacului Siutghiol şi a urcat la suprafaţă cu vestigii remarcabile ale lumii antice. În plus, a descoperit chiar hidroavioane nemţeşti care s-au scufundat în apele României, în cel de-Al Doilea Război Mondial

Pascale Roibu (36 de ani) s-a născut în Zebil, din judeţul Tulcea, un sat din comuna Sarichioi înconjurat de apele Deltei. Este motivul pentru care dobrogeanul a fost fascinat de legendele cu piraţi şi a pornit de mic să scormonească după comori. Bunica sa îi spunea la ceas de seară poveşti despre comori îngropate, cu focuri care apăreau şi dispăreau la fel de misterios pe suprafaţa pământului.

Un sâmbure de adevăr era în aceste poveşti. Satul Zebil a fost locuit de bulgari, care s-au restras în Cadrilater după Tratatul de la Craiova, din anul 1940. Etnicii s-au întors ulterior pe plaiurile natale pentru a-şi dezgropa avutul pe care-l ascunseseră pentru a nu le fi confiscat. „La un moment dat, fiii unui fost proprietar bulgar au venit la casa bătrânească din Zebil şi, după ce au făcut măsurători, au plecat. A doua zi, actualul proprietar al casei a descoperit în zid o nişă exact de forma unui vas de ceramică. Probabil că urmaşii fostului proprietar au venit şi şi-au luat comoara ascunsă pentru a nu fi confiscată de autorităţi“, îşi aduce aminte Pascale Roibu.

Alpinistul din Zebil 

Tânărul dobrogean avea vreo 17 ani când a descoperit în Zebil urme ale vechilor civilizaţii antice. „Am plecat cu vărul meu Marinică să prindem anghile, nişte peşti sub formă de şarpe, care ieşeau pe mal în dimineţile cu rouă. Într-un loc din faleza înaltă cam de un metru şi jumătate, am descoperit o grămadă de cioburi vechi de ceramică, căzute de la înălţimea malului de şapte metri. Am rămas cu gândul la comoara mea şi a doua zi de dimineaţă am plecat în zonă pentru a explora sistematic locul. Am luat cu mine şi uneltele necesare“, povesteşte tânărul. 

A înfipt în mal un piron de fier de care a legat o funie, iar celălalt capăt al funiei l-a petrecut în jurul mijlocului, ca un adevărat alpinist. Munca i-a fost răsplătită: a descoperit mai multe amfore sfărâmate, fragmente de vase din ceramică neagră lustruită şi o monedă de bronz, pe care le-a predat muzeului din sat. „Am aflat mai târziu că moneda a fost bătută la Histria, iar amforele îşi aveau originea în insulele Thassos şi Rhodos“, povesteşte căutătorul de comori.

Chemarea adâncurilor

Anii au trecut şi Pascale Roibu şi-a dorit o meserie care să îmbine apa cu setea de cunoaştere. A devenit scafandru militar, iar în timpul liber, istoric şi arheolog amator. 

Aşa a ajuns să răscolească apa Lacului Siutghiol în căutarea epavelor hidroavioanelor care au făcut istorie în cel de-Al Doilea Război Mondial, de care aflase de la scafandri cu experienţă: „Aflasem de la Constantin Scarlat, fondatorul primei unităţi de scafandri în Marina Militară, în anul 1967, că a descoperit prin anul 1970 epavele a două hidroavioane. Din păcate, nu s-a păstrat niciunul, ambele fiind date la fier vechi pe considerentul că erau tehnologie germană din cel de-Al Doilea Război Mondial, neagreată de conducerea comunistă“. 

Gândul nu i-a dat pace şi, împreună cu un prieten şi coleg, Iulian Rusu, a făcut echipă pentru expediţii. Au căutat informaţii atât despre hidroavioanele scufundate, cât şi despre istoria hangarelor unde au fost adăpostite acestea, pe malul lacului din Palazu Mare.

În decembrie 2011, cei doi exploratori au plecat pe Lacul Siutghiol. „Am pornit motorul vechi de patru cai al lui Iulian şi sonarul modest folosit pentru pescuit, nicidecum pentru a căuta epave. Ne-am îndepărtăm încet de mal şi ne deplasam prin apa aproape îngheţată către mijlocul lacului, unde s-ar presupune că s-au scufundat hidroavioanele. Ne uitam cu atenţie în ecranul sonarului, în speranţa că acesta va sesiza vreo anomalie pe fundul lacului.

Deodată, am văzut o ambarcaţiune cu motor gonind spre noi. Pescarul din barcă ne-a acuzat că am venit să furăm plasele de pescuit lăsate la apă, ameninţându-ne că ne taie barca gonflabilă cu un cuţit. L-am liniştit spunându-i că altele erau gândurile noastre“, istoriseşte tânărul.

Căutările au durat mai bine de jumătate de an. N-au găsit nimic. Iniţial, s-au gândit că hidroavionul fusese recuperat între timp de hoţii de fier vechi. Au făcut rost de un sonar performant şi, după mai multe investigaţii în apa lacului, au descoperit ceea ce pescarii numesc Groapa Mare. Acolo, pe vremuri, se aflau câteva izvoare care împrospătau apa lacului. Tot acolo vieţuiau şi somnii uriaşi, bucuria din plasele pescarilor profesionişti.

Urmele războiului, îngropate în Siutghiol

Pe 26 iunie 2012, au descoperit în Groapa Mare o secţiune metalică. „Am realizat că este o aripă de hidroavion. Am coborât încet, ţinându-ne de aripă, şi după ce am scăpat de plasa de pescuit cu pumnalele din dotare, am găsit imediat pe fundul lacului, ieşind din nămol, fuselajul avionului. Ajuns acasă, am curăţat cu grijă tăbliţa de înscrisuri şi am descifrat cuvântul «Preschona», denumirea firmei care producea componente pentru avioanele şi hidroavioanele nemţeşti Luftwaffe în cel de-Al Doilea Război Mondial“, povesteşte Pascale Roibu emoţionat.

„Mi-am dat seama imediat că unul dintre cele două hidroavioane este de provenienţă germană, iar singurul model de hidroavion german construit în întregime din aluminiu, pe care l-am avut în dotarea hidroaviaţiei noastre, a fost Heinkel He 114“, completează Roibu.

În primele zile ale lunii octombrie 2012, colegii săi au început operaţiunea de recuperare a celor două hidroavioane. Resturile erau îngropate în mâl, la o adâncime de 4-5 metri. Una este epava unui hidroavion construit la vestitul şantier Blohm und Woss, unde a fost ridicat şi bricul Mircea. Aparatul de zbor a avut un accident la aterizare în timpul unui antrenament de noapte, în aprilie 1943, când a murit tot echipajul.

Cel de-al doilea hidroavion este un Heinkel 114, despre care se ştiu foarte puţine lucruri. „Ulterior, am luat legătura cu un fost pilot de Heinkel 114, Florin Ciobanu, care a venit la şcoala de hidroaviaţie în 1954. Mi-a povestit că, încă de la primele ore de zbor, a agăţat cu vârful unui flotor luciul apei şi s-a dat peste cap cu hidroavionul, reuşind să se salveze la timp“, mai spune Roibu. Acel aparat de zbor a fost recuperat încă de atunci. Cele două hidroavioane descoperite, povesteşte scafandrul, erau foarte bine conservate, astfel că în multe locuri se putea distinge vopseaua originală. Au fost scoase din apă şi sunt expuse acum la Muzeul de Marină Constanţa.

Comorile din Deltă

Descoperirile de la Sulina

După aventura din Lacul Siutghiol, Pascale Roibu şi colegul său au plecat să caute comori în Deltă: „Reţinusem de prin documentele vremii despre teribilele naufragii de la Gura Sulinei. În toamna anului 1855, furtunile năpraznice bântuiau Marea Neagră şi au scufundat în jur de 60 de corăbii, răpind sufletele a 400 de marinari“. Pornind de la legende, a plecat să căute şi mărturii, pe care le-a găsit sub forma unor litografii şi gravuri în arhivele străine. Şi aşa au decis să plece la Sulina. 

Echipaţi cu tot ceea ce era necesar, cei doi scafandri profesionişti au început căutarea comorilor din adâncuri. Aproape de gura de vărsare a Dunării în Marea Neagră, pe braţul Sulina, într-un bazin cu apă dulce, au descoperit, la o adâncime de şapte-opt metri, epavele a trei corăbii: două comerciale şi una de război. Acestea erau îngropate pe jumătate în nisip şi foarte bine conservate. În zonă nu sunt curenţi puternici, iar apa dulce a ajutat la păstrarea lemnului corăbiilor. 

Povestea descoperirii este la fel de interesantă: „Am ieşit de pe canal şi am coborât pe Dunăre. Am navigat vreo zece minute şi am intrat în bazinul pustiu, noi fiind singura ambarcaţiune din acest perimetru. Am început să căutăm pe fundul mâlos şi, după nici două minute, au început să se arate fragmente mari de lemn, grinzi solide ce păreau a fi fost desprinse de pe corpul unei corăbii. Ne-am continuat căutarea când, deodată, am întrezărit o imensă siluetă întunecată. Plini de emoţii şi cu gândul la ce ar putea fi, ne-am apropiat încet şi am constatat cu uimire că suntem în faţa unei corăbii pe care nu a mai văzut-o nimeni din momentul scufundării şi la care noi doar am îndrăznit să visăm atâţia ani. Am pornit camerele video şi am început să inspectăm epava. Puntea principală era grav afectată şi am descoperit o bucată din cupa unei drage înfiptă în corpul epavei care părea să aibă 45 de metri lungime. Am pătruns prin puntea decopertată şi am ajuns direct în cala epavei, unde am descoperit cu uimire o multitudine de ghiulele imense. Am numărat vreo 100 de bucăţi şi, printre ele, am descoperit câteva roţi aparţinând unor turnuri“, îşi detaliază aventura scafandrul. 

Corabia cu catargele frânte

Ancoră medievală

Emoţionaţi de magnitudinea descoperirii, scafandrii au ieşit la suprafaţă să-şi tragă sufletul. Au intrat din nou în adâncuri la scurt timp. „După 15 minute ne-a apărut în faţa ochilor o altă siluetă întunecată, mai impozantă, a unei corăbii ce s-a conservat perfect. Am găsit ancora cu lanţul atârnând peste bordul vasului şi, ajunşi deasupra punţii, am constatat că aceasta era aproape întreagă, ba, mai mult, am găsit şi catargele frânte“, povesteşte scafandrul.

Şi-au îndreptat atenţia spre vasul de război, care avea o lungime de aproximativ 50 de metri. „A fost construit în jurul anului 1790, din câte ne-am dat noi seama, după modelul ghiulelelor de pe corabie“, spune Pascale Roibu. Vasul poate fi englez sau francez. „Se va putea cunoaşte cu certitudine în momentul în care va fi analizată emblema tunului, întrucât în acea perioadă pe armele de acest fel era pusă emblema regală“, spune Pascale Roibu. Cum zona Sulina nu este sit arheologic, spre deosebire de Marea Neagră, cei doi exploratori au scos din adâncuri o ghiulea şi o roată de tun care au fost donate Muzeului Farului din Sulina. Totodată, au fost anunţate Primăria Sulina şi Direcţia de Cultură Tulcea.

Ce căutau la acea vreme corăbii străine în Marea Neagră? Profesorul universitar doctor Vasile Ciorbea, şeful Catedrei de Istorie şi Studii Politice din cadrul Universităţii „Ovidius“ din Constanţa, expune contextul general al vremii, marcat de ceea ce toată lumea numeşte „chestiunea orientală“: războaiele dintre Rusia şi Imperiul Otoman, care s-au încheiat după anul 1878. „Bătălii navale au fost mai puţine în Marea Neagră în acea perioadă. Este posibil ca nava de război să fi însoţit o corabie comercială şi să fi fost prinsă de o furtună puternică şi scufundată“, consideră profesorul de istorie.

Izvoarele istorice mai arată că ucrainenii obişnuiau să vină cu bărci şi să atace gurile Dunării. „Deşi turcii au menţinut un control riguros asupra Mării Negre, existau nenumărate portiţe de intrare, altfel nu ne putem explica prezenţa monedelor olandeze. Cert e că după 1800 au început să vină englezii în aceste ţinuturi“, explică prof. Ciorbea. 

Marea Neagră şi minunile subacvatice din Antichitate

Ca orice scafandru pasionat, Pascale Roibu a cercetat şi adâncurile Mării Negre. Prima corabie pe care a văzut-o aici, în dreptul oraşului Eforie, a fost în noiembrie 2010. De fapt, erau resturile unei ambarcaţiuni din lemn, lungă de 14 metri, dotată cu piroane de bronz. „E un mister cum de a rezistat atâta timp ţintuită pe fundul stâncos al mării, la o adâncime atât de mică, unde hula mătură totul în calea ei“, afirmă scafandrul. Roibu este convins că există epave naufragiate în zona Cazinoului din Constanţa, ştiut fiind faptul că era locul de acostare al ambarcaţiunilor, în perioada vechiului oraş grecesc Tomis. La scufundări, Pascale Roibu a găsit în zona cazinoului o mulţime de ancore, din cele mai vechi timpuri şi până în perioada modernă, fragmente de amfore greceşti şi romane, bucăţi de marmură din fostele sculpturi antice. 

„Am găsit ancore de piatră, primul model folosit de oameni la începuturile navigaţiei, ancore alcătuite din plumb şi lemn, din perioada antică, dar şi ancore de fier cu două braţe, din perioada medievală“, enumeră Pascale Roibu. 

Rămăşiţe ale unei corăbii

Trei corăbii scufundate – poveşti ale lumii antice

În adâncurile Mării Negre a mai găsit încărcătura a trei corăbii antice. Lemnul ambarcaţiunilor a putrezit demult. În 2014, în adâncurile Mării Negre, scafandrul, în timp ce se afla în apă în zona Comandamentului Marinei din Constanţa, cu scopul de a găsi fragmente din zidul Cetăţii Tomis, a dat de mai multe bucăţi de ceramică, probabil din perioada romană. Recent, în timpul unei scufundări la o adâncime de 14 metri, a găsit resturi de ceramică şi bulgări de zgură din fier. Şi-a dat seama că se află deasupra a ceea ce mai rămăsese dintr-o corabie antică, iar rocile şi bulgării erau, de fapt, balastul care a fost aşezat pe fundul navei în timpul construcţiei, pentru a avea o stabilitate mai bună. Felul în care era aşezat balastul dovedea faptul că ambarcaţiunea s-a scufundat răsturnându-se cu chila în sus. A luat cu el din apă câteva fragmente din balast şi, consultând un specialst, a conchis că, probabil, sunt roci magmatice provenite de pe coasta Mării Adriatice.

Tot în Marea Neagră a mai găsit bucăţi mari de calcar, de fapt încărcătura unor corăbii autohtone, care nu au mai ajuns niciodată la destinaţie. 

Plângere penală în loc de mulţumiri

Aventurile personale din adâncuri au fost povestite de Pascale Roibu într-o carte: „Vremea căutărilor. Jurnalul unui scafandru“, volum care a fost lansat de autor în luna iulie 2016 la Biblioteca Judeţeană „I.N. Roman“ din Constanţa. Pentru descoperirile sale, nu a cerut şi nu a primit vreodată o recompensă, deşi legea spune că poate fi recompensat cu 30% până la 45% din valoarea estimată a descoperirilor. Toate obiectele scoase din apă au fost predate muzeelor: de la Constanţa şi de la Tulcea. Însă, în urma descoperirilor de la Sulina, s-a ales cu plângere penală de la Direcţia Judeţeană de Cultură Tulcea, unde el şi partenerul său au fost acuzaţi de distrugerea unor bunuri dintr-un sit arheologic. 

„Este o acuzaţie nefondată, pentru că în tot judeţul Tulcea, cu excepţia platformei continentale a Mării Negre, nu exista la acea dată vreun sit arheologic subacvatic“, spune Pascale Roibu. Ancheta poliţiei a durat aproape un an, însă au fost anunţaţi că plângerea s-a clasat. „Coincidenţă amuzantă. Chiar în ziua primirii înştiinţării de la Poliţie că plângerea s-a clasat, un prieten din Sulina mi-a zis că roata de tun pe care o predasem Muzeului Farului din Sulina a revenit în atenţia custozilor, după mai multe luni în care fusese abandonată lângă gardul muzeului“, spune, cu urme de regret în glas, Pascale Roibu.

Vas elenistic descoperit pe fundul mării