Jalea unei mame îndurerate: „Suntem părinţii din Colectiv, care nu-şi vor mai vedea niciodată copiii zâmbind fericiţi în pozele de 1 Mai din Vamă“

Jalea unei mame îndurerate: „Suntem părinţii din Colectiv, care nu-şi vor mai vedea niciodată copiii zâmbind fericiţi în pozele de 1 Mai din Vamă“

Mormântul lui Claudiu Bogdan Istrate - victimă Colectiv Sursa Facebook Gabriela Istrate

Mama lui Dani, un tânăr care se numără printre cele 65 victime ale dezastrului din Colectiv, a postat câteva rânduri sfâşietoare, plângând că nu-şi va mai vedea niciodată fiul zâmbind din pozele făcute de 1 Mai la Vama Veche.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Doi ani şi şase luni de la o tragedie care astăzi nu mai mişcă pe nimeni... dar care nouă ne-a marcat viaţa. 

Nouă şi altor 64 de familii, care nu îşi vor mai vedea niciodată copiii pe Facebook, zâmbind fericiţi în pozele din Vamă, de 1 Mai. 

Pentru că, de fapt, nu îi vor mai vedea vii niciodată, deloc... 

După doi ani şi jumătate, singura schimbare în ţara asta este a noastră, a celor care murim încet de dorul lor, fără să avem, singuri şi neînţeleşi de nimeni, puterea de a face din ţara asta una normală şi sigură pentru toţi. 

Păcat că se uită lucrurile grave atât de repede, fără să se facă nimic bun!

RIP #colectiv

Te iubim, Dani, copilul nostru celest!“, scrie mama îndurerată Gabriela Istrate pe contul său de Facebook.

Gabriela Istrate descrie cum decurge viaţa ei după tragedia din Colectiv care i-a răpit fiul Claudiu Bogdan Istrate, în vârstă de doar 22 ani.

„Să vă spun cum s-a schimbat viaţa mea după tragedia din Colectiv... de fapt, cum este să trăiesc zilnic, cu tragedia din viaţa mea!

Peste tot citeam sau auzeam că în timp, durerea se estompează şi nu înţelegeam cum va fi posibil aşa ceva. De fapt, e din ce în ce mai rău... şi asta o spun toţi părinţii copiilor din Colectiv, pe care îi cunosc eu. Probabil că ceea ce veţi citi în continuare, este valabil pentru mulţi dintre ei, cu mici variaţii de date.

Înainte de 30 octombrie 2015, aveam zilele normale ale săptămanii şi zilele la fel de normale ale lunii, de la 1 la 30-31, sau 28-29, după caz. 

Ocazional, erau sărbători de familie, ţinute pentru fiecare aşa cum se cuvine, fără excese, risipă sau excentricităţi inutile. Weekend-ul era weekend, când toţi profitam de prezenţa tuturor în sânul familiei şi uneori alături de prieteni. Călătoream, ne instruiam, ne vedeam de viaţă.

Dar, când copilul nu-ţi mai doarme acasă, în patul lui, începi să te gândeşti numai la el... asta o ştie orice mamă! Aşa că, de la Colectiv încoace, tot calendarul meu s-a dat peste cap... 

Degeaba încerc eu să merg înainte, când, în fiece vineri din an, mă împiedic când îmi aduc aminte de seară aia nenorocită de 30, când a luat foc clubul şi am aflat că Dani era acolo. Că a ars şi că e la spital... grav, critic. Chestia asta te loveşte în moalele capului şi aşa rămai, că nu-ţi mai revii.

Apoi, e ziua de joi, când mă împiedic iar, amintindu-mi de toată suferinţa pe care a îndurat-o, timp de 13 zile, înainte să plece la Cer, într-o joi, 12.

Mai e ziua de duminică (10), ziua în care s-a născut aducând atât de multă bucurie şi sperantă, şi de care nu pot să trec fără să plâng iar, că nu mai e aici. Tot într-o duminică (15) l-am condus şi pe ultimul lui drum, cu sufletul zdrobit şi sfâşiat în mii de bucăţi şi aproape inconstientă, amorţită de durere... cum sunt şi acum.

Să vedem ce rămâne: luni, zi proastă prin definiţie, căci nimeni nu e fericit lunea, după duminică. Eu, cu atât mai puţin... când rămân cu gândurile mele, după patru zile compromise.

Marţi e o zi oarecum normală, dacă trec de alea trei ceasuri rele, deci, sunt prudentă.

Miercuri e şi ea pe-acolo, că e zi de post şi nu poate fi prea fericită nici ea. Nu că aş posti doar miercurea... ci, cam zilnic.

Joi, am spus...

Vineri, aşişderea...

Şi vine măreaţa zi de sâmbătă. Care de doi ani şi jumătate încoace, e zi de pomeniri, de colive sfinţite şi alte daruri pentru cei sărmani, de mers la biserică şi cu flori la cimitir (dar nu numai sâmbătă). De aprins lumanări la mormânt, de dat cu tămâie şi de un plâns lung şi zbuciumat, cu veşnice întrebări fără răspuns. Asta cu plânsul însă, nu ţine cont de zi...

Apoi duminică... am zis.

Aşa că, ce rămane?

Rămân zilele lunii, care să nu fie 10 (ziua în care s-a născut Dani), 12 (ziua în care s-a stins) şi 15 (ziua înmormântării) sau 30 (ziua incendiului). Dar să nu fie nici joi, vineri, sambătă sau duminică... Iar dacă 10, 12, 15 sau 30 cad luni, marţi sau miercuri, s-au dus şi astea! 

Mai sunt compromise total şi lunile ianuarie, octombrie şi noiembrie cel puţin, ca să nu enumăr toate lunile în care sunt sărbători tradiţionale şi de familie sau vacanţe de petrecut impreună...

Credeţi că e mult ceea ce rămâne? Va spun eu, e nimic, iar dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă în calendar... 

Când să mai trăieşti? Între două zile triste? 

 

Durerea nu ia pauză nici o clipă şi nu o poţi pune "on hold" când vrei tu. Ea pur şi simplu există. Nu trece cu timpul, nu devine mai mică şi nici nu cade în uitare. E a ta şi nu o poţi da altcuiva să ţi-o trăiască. De ce să o dai? E plină de toate amintirile tale dragi cu copilul tău, amintiri care te ajută să mergi mai departe, căci ştii că ai făcut o treabă bună crescandu-l om mare. Mai bine dai iubire oamenilor. Necondiţionată! 

Te iubesc, Dani, până dincolo de stele!

Odihneşte-te în pace, până când ne vom revedea, fiul meu drag, copilul meu iubit!

Inima mea e plină de tine şi dacă în ea încă e viaţă, înseamnă că şi tu trăieşti undeva în universul asta nemărginit, nu doar în inima mea de mamă. Atâta doar că eşti prea departe ca să ne mai putem întâlni faţă în faţă...

Sunt mândră de ţine şi de toate realizările tale, din scurta ta viaţă, de 22 de ani!

Pe oriunde trec în drumurile mele, care cândva au fost ale noastre, o părticică din sufletul tău care s-a bucurat acolo, salută sufletul tău care trăieste în mine. Şi plâng aducându-mi aminte de cât de fericit erai de fiecare experientă trăită împreună.

Acum, doar în vis te mai pot vedea. Vino! Te aştept în fiecare noapte, indiferent de dată sau zi! Doar asta îmi mai poate alină durerea... E singurul lucru pe care te rog, mereu şi mereu, să îl faci pentru mamă, Dani drag!

Te iubesc... mi-e dor să te mângâi, să te sărut pe frunte şi să te strâng la piept! Să povestim şi să râdem împreună, ca altădată... tu să întrebi şi eu să îţi răspund. Nu ştiu cum se face că atunci, pentru tine, aveam toate răspunsurile la mine.

Acum întreb eu, nu-mi răspunde nimeni...

Doamne, mă auzi, oare?“ 


Pe aceeaşi temă: 

Tribunalul Bucureşti a impus o nouă amânare în dosarul Colectiv

Cele trei dosare privind incendiul din Clubul Colectiv au fost reunite într-un singur proces la Tribunalul Bucureşti

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările