Istoria Crucii - de unde provine semnul care alungă diavolul şi de ce în trecut oamenii se închinau pe frunte. Legătura cu ultima literă a aflabetului ebraic

Creştinii se închină în faţa crucilor

Semnul crucii este unul dintre cele mai vechi ritualuri ale Bisericii Ortodoxe. Puţini sunt creştinii care ştiu de unde vine el şi care este însemnătatea. „Adevărul“ vă spune pe scurt istoria crucii, explicată cu un specialist.

Echipa "Adevărul" a discutat cu părintele Vlad Maxim, călugăr de la Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa. El a studiat istoria crucii şi spune că mulţi oameni cred că semnul crucii ar fi fost împrumutat de creştini de la cultele păgâne. Cu toate acestea, acest semn trebuie privit mai degrabă ca un moştenitor al tradiţiei mesianice iudaice. Totul porneşte de la semnul "Tav".

Primele comunităţi creştine foloseau un semn făcut pe frunte care era similar cu lemnul crucii pe care fusese răstignit Hristos.

"Cartea proorociei lui Iezechiel vesteşte că membrii comunităţii mesianice vor fi însemnaţi pe frunte cu semnul Tav. Litera Tav, ultima literă a alfabetului ebraic, îl desemnează pe Dumnezeu, rol pe care, în alfabetul grec, îl are omega. Pe vremea lui Iisus, litera Tav era reprezentată fie prin semnul crucii fie prin semnul "X". Putem deci să credem că semnul în formă de cruce despre care vorbeşte Iezechiel, pecetea, este chiar Numele lui Dumnezeu", spune părintele Vlad Maxim.

Litera Tav a fost interpretată diferit de către creştini în funcţie de zona din care proveneau. Cei de origine iudaică erau însemnaţi pe frunte cu ea în ziua botezării ca un simbol al omului care îl urmează pe Hristos, în timp ce grecii îl vedeau ca pe semn al mântuirii creştinilor.

Când şi de ce ne facem semnul crucii

Prima dată când un creştin ia contact cu semnul crucii este la ritualul botezului. La începutul secolului III însemnarea cu sfânta cruce era însă considerată un fel de iniţiere şi simboliza semnul apartenenţei la Hristos.

"Sfântul Ciprian îi încurajează pe martiri zicându-le: "Fruntea ta să fie întarită, pentru ca pecetea lui Dumnezeu de pe ea sa rămână întreagă". Acelaşi sfânt afirma despre cei care nu abjuraseră în timpul prigoanei că "fruntea lor, curăţită prin semnul crucii, nu primise coroana diavolului, ci se păstrase pentru cununa Domnului", explică părintele Maxim.

Gestul era făcut cu degetul mare sau cu un alt deget. Vechii preoţi spun că nu se folosea toată mâna pentru că el aduce aminte de pecetluirea de la botez, care era făcută doar cu un singur deget.

Sfânta cruce a devenit un obicei popular

Obiceiul facerii crucilor peste tot trupul a fost unul mult discutat. Opolit al Romei le spunea cititorilor săi: "Atunci când îţi faci cruce este sfinţit întregul tău trup, din cap până-n picioare". Cu tate acestea, în secolul IV exista obiceiul de a se însemna cu sfânta cruce fruntea, gura şi inima, iar obiceiul este regăsit în literatura duhovnicească până astăzi. El este păstrat atât de preoţi cât şi de credncioşi şi este făcut înainte de citirea Evangheliei.

"Evoluţiile locale pe care le atestă diferitele mărturii se vor cristaliza în secolele VII - VIII, cu prilejul crizei monofizite şi monotelite. Pentru a protesta împotriva ereticilor monoteliţi care acordau faptului că se însemnau cu sfânta cruce folosind numai un deget semnificaţia unei atestări publice a învăţăturii lor, greşite, ortodocşii au început să-şi facă semnul crucii cu două degete. Ei exprimau astfel credinţa lor cu privire la cele două firi şi la cele două voinţe în Hristos", spune preotul constănţean.

Modelul actual urmat de creştini este unul care vine din Occident. O carte scrisă în anul 1160 prin care autorul dădea sfaturi călugărilor descrie modul în care aceştia trebuie să se închine înainte de culcare: trei cruci cu degetul mare pe frunte, apoi o cruce mare şi apoi patru cruci în cele patru părţi urmate de o cruce făcută asupra patului.

Acea "cruce mare" este cea pe care o cunosc astăzi creştinii. Ea este folosită în semn de apărare de rău, de la frunte pe piept şi la umeri. De obicei este însoţită de invocarea Sfintei Treimi.

Alungarea demonilor cu o cruce

Semnul crucii a fost folosit de-a lungul timpului şi ca o formă de exorcizare, ca armă de atac împotriva demonilor.

"Obiceiul de a face semnul crucii peste lucruri a fost, de la început, la fel de familiar pentru creştini ca şi cel de a se închina ei inşişi. Tertulian vorbeşte despre faptul că o creştina făcea cruce peste aşternut înainte de a se culca, ca despre un lucru cu totul firesc, după cum alte citate ne arată că creştinii făceau acest semn peste majoritatea obiectelor de care se serveau", explică părintele Vlad Maxim.

Simbolul crucii în Noul Testament

Preotul Vlad Maxim spune că Noul Testament aduce o nouă semnificaţie a crucii în comparaţie cu cea pe care o avea la popoarele precreştine.

"Crucea nu poate fi despărţită de Persoana Mîntuitorului Iisus Hristos care este “mîntuirea păcătoşilor” (Ef.2, 13-22). Prin jertfa de pe Cruce a Mîntuitorului ea este obiectul mîntuirii neamului omenesc. Răstignirea Mîntuitorului cu braţele deschise vrea să arate opera de mîntuire orientată către toţi oamenii. Hristos îi îmbrăţişează pe toţi, “destrămînd duşmănia, prin trupul Său” (Ef. 2., 15). În felul acesta se restabileşte pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu şi dintre oameni.

Citește și: Cele mai frumoase învăţături ale Bibliei despre iubire, cea care „nu cade niciodată“: „Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte“

Braţele Crucii au şi ele o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa Mîntuitorului se răsfrînge asupra întregii creaţii, restabileşte armonia dintre om şi creaţie. Braţul cel vertical arată actul de refacere a legăturii dintre Dumnezeu şi om, dintre ceresc şi pămîntesc, arată posibilitatea de îndumnezeire a omului. Omul nu mai este un “animal raţional”, ci un “animal îndumnezeit” – după cum afirmă P. Nellas", spune Vlad Maxim.

Cele trei semnificaţii ale crucii sunt: duhovnicească, de altar de jertfă sau de semn dumnezeiesc.

"Prin închinarea la Sfînta Cruce credincioşii se închină Celui care S-a răstignit pe ea – Mîntuitorului Iisus Hristos. De aceea credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că prin jertfa Mîntuitorului se dobîndeşte viaţa veşnică, se restaurează fiinţa umană, adică omul are posibilitatea să biruie moartea, să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea ei. În felul acesta, omul este chemat la îndumnezeire, la împlinirea lucrării care trebuia s-o facă Adam şi Eva", spune părintele Maxim.

Crucea la români

"Semnificativă este situaţia mărturisită de mulţii călători prin părţile noastre. Toţi au fost surprinşi de mulţimea răstignirilor (Troiţe) care se află la răscruci, lîngă fîntîni, biserici, cimitire, prin sate (mai ales) şi oraşe. Nici o ţară ortodoxă nu are atîtea răstigniri ca cele aflate în ţara noastră", mărturiseşte Vlad Maxim.

Cinstirea Sfintei Cruci reflectă o trăsătură a subconştientului colectiv al românilor. Preotul constănţean spune că vitregia istoriei noastre ca neam, suferinţa, durerea şi nedreptatea care însoţesc istoria noastră nu au reuşit să ne distrugă.

"Semnificativ este faptul că mulţi oameni dintre cei care înalţă troiţe nu sînt nişte credincioşi care au o legătură permanentă cu Biserica. Ei fac acest lucru pentru că strămoşii lor făceau astfel, pentru că Crucea este cea care îi apără de rău, care îi ajută să fie mai puternici. Fără să conştientizeze, poporul nostru trăieşte teologia Crucii care este vestitoarea Învierii. Anume Învierea este nădejdea noastră şi sărbătoarea cea mai cinstită de noi", explică, în incheiere, preotul Vlad Maxim.