INTERVIU Nicolae Raţiu: „Pentru Ion Raţiu, tatăl meu, Ion Iliescu a fost mereu Ceauşescu 2“
0
Ion Raţiu a luptat peste o jumătate de secol împotriva comunismului, atât prin munca depusă în exil, unde a înfiinţat numeroase asociaţii şi publicaţii româneşti anticomuniste, cât şi după revenirea în ţară, în arena politică a anilor ʼ90, când a apărat în Parlament şi în stradă frivola democraţie românească împotriva abuzurilor „emanaţilor“ conduşi de Ion Iliescu.
Cu papion la gât, cu un zâmbet blând în colţul gurii şi cu multe vise în buzunare, în iarna anului 1990 se reîntorcea în România, după o pribegie de jumătate de secol, Ion Raţiu. În acele zile, când poporul român nu-şi găsea drumul, el a dat cea mai frumoasă explicaţie a democraţiei: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“.
Ion Raţiu şi-a început pribegia după anul 1946, când comuniştii au furat alegerile. Absolvent al faimoasei Universităţi Cambridge, Ion Raţiu a devenit un avocat şi diplomat de succes. Departe de ţară, a ajutat România şi pe români mai mult decât putea s-o facă din interiorul Cortinei de Fier demascând faţa hidoasă a comunismului devenind un apropiat al Serviciului Român de la BBC, al radiourilor „Europa Liberă“ şi „Vocea Americii“. Din banii proprii a înfiinţat ziare româneşti şi organizaţiile Asociaţia Româno-Britanică şi apoi pentru Uniunea Mondială a Românilor Liberi. Când s-a întors în ţară, românii i-au reproşat că nu a mâncat salam de soia şi că a venit doar să se căpătuiască. Fiul său, Nicolae Raţiu (70 de ani), care i-a fost aproape în acea perioadă, a povestit în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ cum a trăit Ion Raţiu o nouă decepţie într-o Românie democrată, în care compatrioţii săi făceau primii paşi spre civilizaţie şi simţeau, pentru prima dată, gustul libertăţii.
„Weekend Adevărul“: Ion Raţiu, tatăl dumneavoastră, s-a întors într-o Românie unde mirosea încă a sânge, când părinţii încă îşi plângeau copiii morţi într-o Revoluţie furată. Cum îşi găsea ţara după jumătate de secol de pribegie?
Nicolae Raţiu: Tatăl meu visa să se reîntoarcă în România de 50 de ani. Pasiunea sa principală era România şi să lucreze în beneficiul României, în beneficiul comunităţii româneşti din exil, să facă lobby la guvernele din Vest pentru a pune presiune asupra Guvernului României pentru a elibera prizonierii politici, pentru a opri distrugerea satelor româneşti, a bisericilor, şi să forţeze autorităţile române să respecte Acordul de la Helsinki legat de drepturile omului. Să se reîntoarcă în România şi să aibă oportunitatea să restabilească o democraţie parlamentară autentică - totul era un vis devenit realitate - aşa că tatăl meu era fericit. Nimic în acel punct nu putea fi greşit pentru el legat de România.
Aţi declarat de mai multe ori că nu l-aţi înţeles niciodată pe tatăl dumneavoastră de ce iubea atât de mult România. Cu ce poveşti încerca să vă cucerească să vă transmită dragostea pentru ţara lui natală?
Ne povestea întâmplări legate de copilăria sa, de accidentele pe care le-a avut când era mic, inclusiv atunci când s-a rănit un cui ruginit. Sora sa mai mare a murit după ce a făcut septicemie... Ne vorbea de obiceiul zdrobitul strugurilor într-un teasc mare din lemn la podgoria din Turda a familiei şi ne spunea multe legat de lunga istorie a familiei. Altfel, ştiam de la el şi din ziarele sale precum „Free Romanian Press“, urmat de „Românul Liber“ şi „The Free Romanian“ de lipsa de libertate şi sărăcia în care trăiau oamenii din România. Ştiam despre faptul că informatorii Securităţii erau mereu prezenţi în viaţa românilor, despre legile care le cereau românilor să raporteze imediat dacă aveau vreo conversaţie cu un străin, riscând altfel pedepse. Nu era o imagine prea frumoasă a României. Casa noastră era mereu plină cu prieteni români şi cunoştinţe.
Care este cea mai veche amintire a dumneavoastră legată de România?
Am ajuns în România la 24 ianuarie 1990 pentru prima oară în viaţa mea. Am fost întâmpinat la Aeroportul Otopeni direct pe pistă de o mulţime de domni foarte bătrâni ce păreau foarte emoţionaţi şi încântaţi să ne întâmpine pe toţi în România eliberată. Au fost multe îmbrăţişări şi lacrimi de bucurie. Ne-am urcat în mai multe autobuze după ce ne-am recuperat bagajele şi am mers la sediul PNŢ din Piaţa Rosetti. Acolo, fumul de ţigară era atât de dens încât de abia ne puteam vedea sau respira. Corneliu Coposu l-a întâmpinat pe tatăl meu cu multă căldură. Apoi am mers la sediul UMRL (Uniunea Mondială a Românilor Liberi), într-un apartament ce îi aparţinuse lui Ion Ghika, căruia i-am trimis mai multe copiatoare şi un fax.
După 50 de ani, în locurile natale
Cum a retrăit Ion Raţiu revederea cu românii, cu prietenii, cu duşmanii?
După prima zi la Bucureşti am plecat apoi noaptea cu trenul la Cluj şi apoi la Turda. Tatăl meu a fost foarte emoţionat să reîntâlnească prieteni pe care nu îi mai văzuse de 50 de ani, bineînţeles cu toţii pensionaţi şi trecuţi de 70 de ani ca şi el. Am oprit prima oară la statuia înaintaşului meu Ioan Raţiu unde am distribuit exemplare din ziarul „Românul Liber“ pe care le luasem cu noi. Oamenii au luat ziarele cu mare entuziasm, iar Ion Raţiu a ţinut un discurs emoţionant acolo. Casa familiei era ocupată de atât de mulţi oameni, prietenoşi dar şi suspicioşi întrucât nu erau foarte siguri legat de care era interesul nostru. În acel moment, scopul lui Ion Raţiu era doar să vadă locurile natale încă o dată, iar pentru mine era prima oară.
Cum arăta locul natal?
Totul era mai degrabă deprimant, dar şi rece. Dar lui Ion Raţiu nu părea să îi pese de toate aceste inconveniente, era pur şi simplu bucuros să fie acolo din nou. M-aţi întrebat de duşmani. Ştia cine erau duşmanii săi din afara României, dar nu descoperise încă cine erau duşmanii săi din interiorul României, cu excepţia celor deja evidenţi: comuniştii.
Care este cea mai neplăcută amintire pe care aţi avut-o la prima dumneavoastră vizită în România în 1990?
Incidentul care îmi vine în minte este legat de o zi în care tatăl meu mergea la o întâlnire politică într-o parte a Bucureştiului, iar eu eram în altă parte din Capitală. Am primit un telefon de acasă în care mi se spunea că a sunat poliţia ca să îi informeze că Ion Raţiu a fost ucis într-un „accident“. Am întrebat unde s-a întâmplat accidentul ca să pot să merg la el. Întâmplător, casa noastră din strada Armindenului era pe drumul către locaţia accidentului. Am decis să opresc acasă să văd dacă mama era bine şi dacă fusese informată. Când am ajuns, l-am văzut pe tata stând în salon. A fost oarecum surprins că am sărit să îl îmbrăţişez.
Cum aţi aflat de Revoluţia din România? Tatăl dumneavoastră mai spera că va cădea vreodată comunismul?
Eram la Londra când am auzit despre demonstraţiile de la Timişoara. Se vorbea despre un masacru a mii de oameni, şi apoi despre demonstraţii în alte oraşe şi de alţi morţi. Ne programasem să mergem cu toată familia la casa noastră din Zermatt, Elveţia. Am plecat acolo chiar înainte de Crăciun şi apoi am auzit că Nicolae Ceauşescu a fost executat şi că erau „terorişti“ sau „securişti“ care trăgeau în oameni pe străzi. Informările erau foarte confuze şi neclare. Tatăl meu s-a reîntors la Londra imediat după aceea.
Cine i-a propus tatălui dumneavoastră să vină după Revoluţie în România? Cum s-au petrecut faptele.
Ion Raţiu era hotărât să se reîntoarcă în România de îndată ce acest lucru s-ar fi putut face în siguranţă. Totuşi, tatăl meu trebuia să se pregătească pentru această revenire. Vorbea des cu regele Mihai, cu legăturile sale politice din guvernele de la Londra, Bonn, Paris şi Washington pentru a asigura sprijinul internaţional pentru o instaurare autentică a democraţiei în România. Devenea deja evident pentru el că tot comuniştii preluau puterea. Vorbea despre Ion Iliescu ca despre Nicolae Ceauşescu numărul 2, spunând mereu că „au ucis câinele şi au păstrat lanţul“.
Cum s-a folosit de influenţa sa pentru a ajuta România să treacă mai uşor peste 40 de ani de comunism?
A obţinut finanţare pentru un post TV independent şi a făcut pregătiri pentru publicarea unui cotidian. A zburat la Washington pentru întâlniri la Departamentul de Stat şi la Casa Albă cu cei care răspundeau de România şi Europa de Est, căutând sprijin financiar şi tehnic, ca şi politic, pentru o reîntoarcere a democraţiei, şi nu a unui comunism „cu faţă umană“. În mod frustrant, mulţi politicieni din Vest susţineau guvernul provizoriu. Tatăl meu a zburat la Bruxelles pentru a se întâlni cu Manfred Woerner ‒ secretarul general NATO ‒ şi pentru a căuta sprijin la Comisia Europeană. Apoi a zburat la Londra unde a primit un mesaj de susţinere şi îngrijorare de la premierul Margaret Thatcher. În cele din urmă, după zile de discuţii continue cu oameni din România, Ion Ghika de la UMRL, Corneliu Coposu, Konstantin-Klaps, etc., am închiriat un avion şi am zburat pe 24 ianuarie 1990 la Bucureşti însoţiţi de familie, prieteni, angajaţii noştri din business şi ziarul „Românul Liber“, doi membri ai Parlamentului Britanic, numeroşi jurnalişti, oprindu-ne la Paris să luăm şi mai mulţi.
Eram la Londra când am auzit despre demonstraţiile de la Timişoara. Se vorbea despre un masacru a mii de oameni, şi apoi despre demonstraţii în alte oraşe şi de alţi morţi. Ne programasem să mergem cu toată familia la casa noastră din Zermatt, Elveţia. Am plecat acolo chiar înainte de Crăciun şi apoi am auzit că Nicolae Ceauşescu a fost executat.
Ion Raţiu, ascuns pe podeaua Ambulanţei de furia mulţimii
Cum s-a derulat campania electorală din anul 1990 când tatăl dumneavoastră a candidat la cea mai înaltă funcţie în stat? Ce aşteptări a avut? A fost dezamăgit, trădat de prieteni?
Când a auzit prima dată că vor fi alegeri libere, tatăl meu credea cu sinceritate că partidele necomuniste vor câştiga şi deşi continua să creadă în acest lucru sunt sigur că această credinţă a tatălui meu devenise mai nesigură, deşi nu a recunoscut niciodată asta în mod public. Intenţia sa era să fie ales membru al Parlamentului pentru Turda, dar PNŢ i-a cerut să fie candidatul lor la alegerile prezidenţiale, propunere pe care a acceptat-o cu bucurie. Tatăl meu era optimist, dar şi realist şi a încercat să facă tot ce era posibil pentru a face posibilă o câştigare a alegerilor. A cerut permisiunea să înfiinţeze un post TV pentru care găsise finanţare, precum şi un radio. Cererile, pe care le-a formulat în numele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, au ajuns la Ion Iliescu şi au fost returnate cu un ferm «NU! Echipamentul trebuie să fie donat Statului!», cu scrisul de mână al lui Iliescu.
Şi, totuşi, nu a abandonat lupta în ciuda piedicilor puse.
Nu, sigur că nu. Pentru a sparge monopolul FSN asupra mass-media, am importat o presă rotativă off-set web nouă, cea mai modernă şi eficientă din România. Pe 10 martie 1990, presa rotativă era deja instalată şi gata să tipărească 60.000 de exemplare pe zi. Pe 11 martie 1990, am primit notificare să eliberăm spaţiul, subsolul Teatrului Naţional, la ordinele se pare ale lui Hegedus, secretarul de stat al FSN pentru Cultură. Şi, ca să se asigure că ne conformăm, ne-au tăiat curentul şi apa. A fost o dezamăgire majoră, deoarece fără vreo acoperire din partea mass-media cum ar fi putut partidele din opoziţie să concureze cu FSN?
Cum s-a derulat campania electorală în Bucureşti şi în provincie?
Campania electorală în afara Bucureştiului a fost virtual imposibilă, deşi tatăl meu s-a descurcat foarte bine şi a fost bine primit la Timişoara şi Constanţa. Însă, când Ion Raţiu a mers la Buzău era o mare mulţime adunată cu bâte, sticle şi bare de oţel. A fost asediat în secţia de poliţie de mulţimea care îi cerea capul. În cele din urmă, tata a fost scos şi ascuns pe podeaua Ambulanţei. Oamenii care îl însoţeau erau îngroziţi, fiind convinşi că mulţimea îl va linşa. Însă, tata nu era speriat, era calm şi spunea: „Dacă mi-a sosit ceasul, sunt gata“. După acest episod nu l-am mai lăsat pe tata să meargă pe undeva fără vreo echipă a unei televiziuni străine ca să îl însoţească pentru protecţie, dar bineînţeles că acest lucru nu a fost mereu posibil, aşa că acea campanie a fost ciuntită.
Ce a spus Ion Raţiu după ce a aflat rezultatul alegerilor?
Era furios, a dat numeroase interviuri pentru presa străină, declarând că alegerile au fost fraudate. Aveam şi am arătat un film cu urne de vot umplute dinainte cu buletine de vot înainte de a fi duse la secţiile de votare, filme de la unele secţii fără observatori independenţi, însă Vestul dorea un rezultat al alegerilor. În realitate, cred că şi fără fraudă Ion Iliescu ar fi câştigat alegerile, deoarece mass-media pe care el şi FSN le controlau îl descriau efectiv ca fiind dreptul omul care a salvat ţara de Ceauşescu şi că viaţa cu el ca preşedinte va fi „democratică“ şi minunată. Bineînţeles că nimeni nu a înţeles sensul democraţiei în ciuda faimosului comentariu pe care tatăl meu l-a făcut în interviul final dat la TV înainte de alegeri: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“
Oamenii care îl însoţeau erau îngroziţi, fiind convinşi că mulţimea îl va linşa. Însă, tata nu era speriat, era calm şi spunea: «Dacă mi-a sosit ceasul, sunt gata».
„Pentru comunişti, PNŢCD era în 1990 cea mai mare ameninţare“
Ce spunea Ion Raţiu despre faptul că era acuzat că nu a stat în România să mănânce salam cu soia şi că era acuzat că vine să se căpătuiască, deşi avea avere?
Tatăl meu a declarat în repetate rânduri că avea un adânc respect pentru cei care au suferit în închisori şi care au suferit în comunism. Tatăl meu nu a negat că a avut o viaţă bună în Vest, dar a muncit extrem de mult şi din banii pe care îi făcea a înfiinţat ziare româneşti şi organizaţiile „Asociaţia Româno-Britanică“ şi apoi „Uniunea Mondială a Românilor Liberi“. A venit în România pentru a candida la alegeri, pentru a fonda un ziar independent, „Cotidianul“, şi să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a instala o democraţia parlamentară liberă şi democratică. Atât a fost. Nu a făcut vreo afacere în cei zece ani petrecuţi în România, cu excepţia importării presei rotative pentru a tipări ziarul. Gluma familiei sale despre „afacerea“ sa în România era: „Cum faci o mică avere în România? Răspuns: «Începe cu o afacere mare!»”
Imaginea lui Ion Raţiu în memoria noastră nu este întreagă fără papion. Câte astfel de obiecte avea în colecţie? De unde s-a inspirat să poarte tot timpul papion?
Cred că avea în jur de 25 la vremea respectivă. Le cumpăra mereu de la acelaşi magazin, „New & Lingwood în Jermyn Street“ London. Avea întotdeauna acelaşi model de papion: negru sau albastru închis cu mici puncte albe. Era un politician britanic, Lord Boothby, care era prieten cu tata şi care mereu purta papion, aşa că presupun că de aici a venit şi pasiunea tatălui meu, totuşi, în anii 1950 şi 1960 erau mai mulţi oameni care purtau papioane, Churchill de exemplu.
Cum i-a ajutat tatăl dumneavoastră pe românii din afara ţării?
Era în mod constant un val de români care căutau azil, iar pe mulţi dintre ei i-a ajutat. Tatăl meu a fost preşedintele Asociaţiei Româno-Britanice ACARDA şi organiza de Ziua Naţională a României dineuri mari, evenimente culturale şi dansante ce aveau bineînţeles numeroase discursuri politice. Comunitatea de români era relativ mică, aproximativ 2.000 erau în Mare Britanie, însă erau mai mulţi în Franţa şi Germania. Bineînţeles că mulţi dintre cei care soseau în Marea Britanie erau trimişi în mod deliberat ca să se apropie de tatăl meu şi să informeze apoi Securitatea. Jurnalul tatălui meu, pe care editura Corint l-a publicat, editat de către istoricul Stejărel Olaru, identifică cât de mulţi astfel de români trimişi erau. Autorităţile române îl considerau pe Ion Raţiu cel mai mare pericol din afara graniţelor României aşa că îl supravegheau îndeaproape.
Ce spunea despre regimul comunist?
Spunea că era nelegitim, instaurat cu forţa de către Uniunea Sovietică, o dictatură criminală, nemiloasă, sortită eşecului deoarece comunismul era o aberaţie pentru oameni.
Care a fost marele său regret legat de România?
Cel mai mare regret a fost acela că nu a mai putut candida la alegerile prezidenţiale din 1992 şi 1996. Era sigur că avea tăria de caracter necesară, o viziune clară şi o înţelegere geopolitică pentru a fi un mare preşedinte. Şi, cum l-am cunoscut pe tata extrem de bine, şi eu cred asta. Aceasta a fost cea mai mare dezamăgire a sa, ca şi a mea.
Acum, ce părere ar avea despre PNŢCD, despre politicieni, despre corupţie.
Pentru comunişti, PNŢCD în 1990 era cea mai mare ameninţare dintre toate, cu lideri integri precum Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, de aceea comuniştii a trebuit să se infiltreze şi să neutralizeze partidul. Şi au reuşit, din păcate. A durat 10 ani, dar PNŢCD a fost îngropat în 2000 şi nu cred că mai poate renaşte. Politicienii pe care îi vedem astăzi la putere în România sunt de o calitate şi mai slabă decât cei pe care i-am văzut în 1990, măcar unii dintre aceia de atunci aveau o educaţie. Îi găsesc pe mulţi dintre politicienii de acum jenanţi. Partidul care conduce România pare să exercite o disciplină internă de fier şi asta îl menţine la putere. Nu văd mare diferenţă între sistemul pe care PSD îl practică azi şi cel practic în vremurile comuniste şi fasciste. Şi acest fenomen nu este doar în România, îl vedeţi în multe, multe ţări şi este îngrijorător. Corupţia şi iertarea corupţiei fac parte din acelaşi sindrom, de menţinere a sistemului.
Ce vă îngrijorează cel mai mult în România?
Ce mă îngrijorează la ora actuală sunt daunele pe care actualul Guvern din România le aduce ţării. Măsurile fiscale pe care le-au luat guvernanţii pun în mod serios în pericol economia României. Deficitul comercial creşte periculos de mult, nimeni nu crede în statisticile oficiale, leul este în cădere. Pe cine iau ei ca model financiar, Venezuela? Imaginea internaţională a României era iniţial destul de bună, dar de la sfârşitul lui 2016 a scăzut dramatic sub coaliţia PSD-ALDE. Credibilitatea în politicieni este practic zero. Nimeni nu crede ce spun, în special când vorbesc de justiţie, un sistem de justiţie pe care sunt hotărâţi să îl dărâme.
Care ar fi cauzele principale pentru care s-a diluat atât de mult clasa politică românească? Spuneaţi într-un interviu din 2016 pentru „Adevărul“ că în România «În 1990 era un optimism iniţial uriaş, sfărâmat repede de reinstaurarea unui regim neocomunist rigid şi corupt». Cum a fost posibilă în opinia dumneavoastră reinstaurarea unui regim neocomunist rigid şi corupt în România?
Realitatea este că establishmentul de dinainte de 1990 nu a fost vreodată cu adevărat dezintegrat. Înţeleg că pe 30 ianuarie 1990 Securitatea s-a regrupat. Nomenclatura a rămas pe loc, partidele din opoziţie au fost subordonate, infiltrate, compromise şi în final distruse. Dar se formează noi partide. Cred că este o provocare dificilă, dar este probabil singura şansă a României pentru un viitor mai bun, cu condiţia ca aceste partide să fie capabile să lucreze împreună şi nu unul împotriva celuilalt.
Tatăl meu a declarat în repetate rânduri că avea un adânc respect pentru cei care au suferit în închisori şi care au suferit în comunism. Tatăl meu nu a negat că a avut o viaţă bună în Vest, dar a muncit extrem de mult şi din banii pe care îi făcea a înfiinţat ziare româneşti şi organizaţiile „Asociaţia Româno-Britanică“ şi apoi „Uniunea Mondială a Românilor Liberi“.
Imaginea internaţională a României era iniţial destul de bună, dar de la sfârşitul lui 2016 a scăzut dramatic sub coaliţia PSD-ALDE. Credibilitatea în politicieni este practic zero. Nimeni nu crede ce spun, în special când vorbesc de justiţie, un sistem de justiţie pe care sunt hotărâţi să îl dărâme.
Decorat de reprezentanţii Casei Regale a Angliei
Numele: Nicolae Raţiu
Data şi locul naşterii: 7 mai 1948, Elveţia. Are cetăţenie britanică
Starea civilă: este căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera:
A absolvit Marlborough College în Marea Britanie, în 1966 şi Colegiul Maritim în Statele Unite, în 1971. Din 1990 este preşedintele „Fundaţiei Raţiu“ de la Londra, fundaţie ce îi sprijină pe tinerii români să urmeze studii superioare în Marea Britanie. Din 1991, Fundaţia a acordat peste 2.000 de burse studenţilor români. Este director al companiei „Regent House Properties Ldt“, precum şi al altor firme cu portofolii majore în domeniul imobiliar din Marea Britanie, Franţa şi România. Investiţiile majore în România includ Bucharest Industrial Park la Bolintin (180 de hectare); Câmpulung Industrial Park (o mare parte din fosta platformă ARO), Turda Industrial Park, Carol Park Residence, Hotelul Lebăda.
În 2015, Casa Regală a Marii Britanii i-a conferit lui Nicolae Raţiu titlul de „Membru al Ordinului Imperiului Britanic“, pentru ajutorul acordat comunităţilor cu probleme din România, prin intermediul fundaţiei familiei sale.
Locuieşte în: Londra
Cum a fost răpit Ion Raţiu de minerii furioşi
Nicolae Raţiu ne-a pus la dispoziţie un fragment din jurnalul tatălui său în care acesta povesteşte momentele terifiante în care şi-a văzut casa vandalizată de mineri, cum a fost luat prizonier şi cum a scăpat ca prin minune.
Peste 5.000 de mineri au fost aduşi la Bucureşti de către cei care au acaparat puterea în ianuarie 1990 pentru a manifesta împotriva mitingului organizat de cele trei partide istorice, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat , care cereau ca, cel puţin pe durata campaniei electorale, Frontul Salvării Naţionale, care venea în concurenţă alături de celelalte partide, să lase conducerea statului pe mâna unor tehnicieni independenţi şi neutri, pentru că nu poţi să fii în acelaşi timp şi guvernant, şi legiferator, şi concurent în campania electorală. Aşa se face că manifestaţia anti-FSN pentru alegeri libere şi corecte a fost deturnată de cei care deţineau puterea la acea vreme, fiind aduşi în piaţă oameni înarmaţi cu răngi, topoare şi mergându-se până acolo încât vocile puterii au cerut condamnarea la moarte a celor care subminau noua ordine politică. Din piaţă, minerii au ajuns la casele liderilor politici.
„Trebuie să luptăm pentru democraţie“
Situaţia s-a repetat în vară. Locuinţa lui Ion Raţiu a fost vandalizată la a doua mineriadă, din iunie 1990. Episodul incredibil este povestit de Ion Raţiu în jurnalul său. Iată ce nota el la data de 15 iunie: „Am ajuns la Opran la (Câmpulung Muscel) acasă pe la 3 p.m. La telefon, nevasta ambasadorului Atkinson (UK Ambassador) îmi confirmă că Elisabeth (Raţiu) tocmai plecase spre aeroport. «La vreo 10 minute după plecarea voastră, au sosit minerii. Au intrat, peste gard, în grădină. Au stat mult acolo», mi-a spus Veronica (Atkinson). Vorbesc apoi la telefon cu Petre Roman. Tipografia nu a fost distrusă îi spun. «Am trimis pază pentru casă. Doar suntem vecini», mi-a zis primul ministru. Mă întorc atunci, acum, şi ne vedem, mâine, în Parlament, a fost reacţia mea. Conversaţie foarte plăcută, foarte civilizată. Când l-am asigurat că niciodată nu i-am susţinut, că nu le-am dat nici un leu manifestanţilor din Piaţa Universităţii, reacţia lui Roman a fost pozitivă: «Mă bucur că-mi declaraţi acest lucru. Băiatul (Nicolae) dumneavoastră a declarat că aţi fost ridicat de la domiciliu şi dus la o destinaţie necunoscută şi că tipografia a fost distrusă. N-am fost deloc în legătură cu el» Nefiind în stare să mă găsească, căci numai el poate să ne telefoneze, noi nu, e clar că din îngrijorare a spus ce a spus. Dar din bună credinţă. De asta sunt sigur, a fost reacţia mea. I-am promis că voi ţine seama de asigurările ce-mi dă, în ce voi spune presei la prima ocazie“.
Apoi, nota Ion Raţiu, a fost sunat de Mihai Leu, care i-a spus că minerii „au distrus totul“. Cu toţii s-au întrebat ce este de făcut. „Înclinau să stăm acolo, la Câmpulung, cel puţin peste noapte. M-am gândit să merg direct la Cluj, căci între timp se anunţase că Parlamentul se întruneşte abia luni dimineaţă şi eu trebuia să fiu la Cluj, pentru sfinţirea episcopului greco-catolic Henţiu, duminică dimineaţă. S-a sugerat, de asemenea, să mergem la Timişoara. Acolo vom fi în siguranţă. De acolo putem trece, clandestin, frontiera, la nevoie. Am respins ultima sugestie. Dacă noi, românii, liderii, nu îndrăznim, cum s-o facă poporul? Trebuie să luptăm pentru democraţie. Cu orice risc. Am decis, deci. Ne întoarcem acum, le-am zis“.
„Criminalule“, i-au strigat minerii
Avea să regrete decizia la scurt timp. Noaptea, târziu, când au ajuns acasă, în faţa casei se aflau „doi indivizi, cu pistol la brâu. N-au vrut să intre în casă, deşi i-am invitat insistent. Jalnic. Vandalism pur. Tot discutam dacă să dorm sau nu în casă şi vine Rodean (Managerul Tipografiei). Ne-au înconjurat din toate părţile (minerii). Au început să escaladeze gardul spre grădină. Ne-am refugiat pe acoperişul bucătăriei ca să ieşim prin spate. Intraseră. Strigăte. Dragoş Şerban (secretarul lui Ion Raţiu) cu o rangă de fier în mână, s-a repezit spre vreo cinci mineri, tăind aerul. Aşa s-au retras. Dragoş a tras zăvorul spre curtea casei. Bătălie mare, strigăte. Rodean sare, Sandu Pobereznic (asistentul lui Ion Raţiu) sare. Eu rămân pe acoperiş. Îi prind pe toţi. Pe Mihai Leu (angajat al lui Ion Raţiu) l-au prins în casă, căci el nu a îndrăznit să iasă pe fereastra de la etaj, ca să ajungă pe acoperişul unde ne refugiasem. Rămas singur, m-am întins în umbra casei. Poate nu mă găsesc, mi-am zis. Dar asta nu se poate, tot eu mi-am dat răspunsul. Pentru mine au venit, nu pentru ai mei. Nu voia mea, ci voia Ta să fie, Doamne, mi-am repetat nemuritoarea frază de acceptare a puterii divine, a sorţii. Bineînţeles, m-au găsit. «Criminalule»... etc...“, mi s-au adresat, strigând. Aveau tot felul de „arme“: sârmă împletită, cabluri, ciomege. Nu sunt criminal. Uitaţi-vă la mine. Arăt eu a criminal?
«Nu-l lovi», a spus unul dintre ei, când un altul era să mă plesnească. Eram calm. Dacă mi-a venit ceasul, aşa să fie. M-au ajutat să cobor“, retrăia el clipele groaznice.
„«Încet, încet». «Da, sunt cam bătrân», le-am zis. «Ia mai las-o», a vociferat unul dintre ei.
M-au trecut din mână în mână. De două ori, până am ajuns la pământ. Erau încântaţi. Jubilau. M-au prins. Afară, în stradă, mulţi. I-am văzut şi pe ceilalţi. Pe Dragoş, Sandu, Mihai ‒ el era cu mult înainte, fiind capturat primul ‒ pe Rodean. Nu m-au lovit. M-au busculat. Când am sosit în stradă, unde erau parcate camioanele minerilor, m-au tras ba într-o parte, ba în alta. Senatorul Dan Iosif a insistat: «Trebuie să-l duc la Guvern». Minerii erau decişi să mă ducă cu ei, la Târgu Jiu. Să mă judece acolo. Sau să mă căsăpească pe drum“.
«Eu am instrucţiunile mele. Lasă-mă! Trebuie să-l duc la Guvern». Au căzut de acord, în învălmăşeală. Doi mineri s-au suit cu noi trei, în aceeaşi maşină, unul în poalele celuilalt, la dreapta mea. Au vorbit tot timpul. Erau băuţi. Nu mai descriu celelalte amănunte. Cazimir Ionescu, unsuros şi fals, ca de obicei. «Noi regretăm cele întâmplate. Dar pe mineri nu-i poţi opri. Ei au venit spontan la Bucureşti».
În timp ce erau la Guvern, după un timp, lui Ion Raţiu i s-a spus că Michael Atkinson, ambasadorul Marii Britanii, a cerut să vorbească cu el la telefon. După ce i s-a permis să ia legătura cu el, diplomatul i-a spus că despre situaţia sa a fost înştiinţat şi Sergiu Celac, care atunci era ambasadorul României la Londra. Nu se ştie cum s-au derulat tratativele. Cert este faptul că după trei-patru ore, Ion Raţiu a fost eliberat. „Am fost duşi acasă, Dragoş şi cu mine, pe la 1.00 dimineaţa. Am stat mult de vorbă pe Strada Primăverii. Noi venisem în două maşini de la Guvern, din Piaţa Victoriei. Pe Primăverii am găsit o altă maşină de Poliţie care patrula cartierul. Toţi cu talkie-walkie. Minerii puteau să se întoarcă oricând. Erau peste tot. Nimeni nu-i mai putea controla“, încheie el.
Vorbesc apoi la telefon cu Petre Roman. Tipografia nu a fost distrusă îi spun. «Am trimis pază pentru casă. Doar suntem vecini», mi-a zis primul ministru. Mă întorc atunci, acum, şi ne vedem, mâine, în Parlament, a fost reacţia mea.
Ion Raţiu, jurnal Erau încântaţi. Jubilau. M-au prins. Afară, în stradă, mulţi. I-am văzut şi pe ceilalţi. Pe Dragoş, Sandu, Mihai ‒ el era cu mult înainte, fiind capturat primul ‒ pe Rodean. Nu m-au lovit. M-au busculat. Când am sosit în stradă, unde erau parcate camioanele minerilor, m-au tras ba într-o parte, ba în alta.
Vă mai recomandăm:
Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
