George Cuşa, supravieţuitor al „reeducării“ de la Piteşti: „Pentru noi, Canalul era un fel de izbăvire, dar pe mine m-a trimis Ţurcanu la Gherla“

George Cuşa, de 92 de ani, şi-a petrecut aproape toată tinereţea prin închisorile comuniste. A trecut pe rând pe la Jilava, Piteşti, închisoare destinată exclusiv studenţilor, unde a fost bătut de foşti colegi convertiţi la comunism, apoi Gherla, Închisoarea Militară Constanţa şi Aiud. Nici în afara celulei nu s-a simţit liber, fiind urmărit de Securitate până la Revoluţia din 1989.

George Cuşa a visat de mic copil să se facă profesor, venerându-şi dascălii din liceu. A apucat să se bucure pentru o scurtă perioadă de studenţie, fiind înscris atât la Facultatea de Filozofie, cât şi la cea de Medicină Veterinară din Bucureşti. Arestat pentru activitate legionară, drumul i s-a închis pentru totdeauna. 

Este unul dintre puţinii foşti deţinuţi aflaţi în viaţă, care au trecut prin ceea ce s-a numit „Fenomenul Piteşti“. A reuşit să suprevieţuiască „reeducării“, însă viaţa lui a fost definitiv schimbată. Nu i s-a mai permis niciodată să-şi continue studiile şi a trebuit să se mulţumească cu un post în agricultură, la IAS Mihail Kogălniceanu. George Cuşa a povestit drama vieţii sale într-un interviu acordat  „Weekend Adevărul“.

„Weekend Adevărul“: Povestiţi-ne despre copilăria dumneavoastră. Cum aţi ajuns în Dobrogea? 

George Cuşa: M-am născut la 22 februarie 1926 în localitatea Bazargic - Caliacra, într-o familie de fârşeroţi (n.r. – români macedoneni). Părinţii mei, Ion şi Ecaterina, erau din Gramaticova, Grecia şi au ajuns aici odată cu primul mare val de aromâni, în 1925. Am urmat şcoala primară din satul Caraci, apoi mi-am continuat studiile la Liceul „Nicolae Filipescu“ din Bazargic până în 1940, an în care familia mea, asemenea altor zeci şi sute de familii de aromâni, a părăsit Cadrilaterul, ca urmare a cedării de către statul român a sudului Dobrogei, la presiunea Axei Roma-Berlin. 

Cum era pe atunci Bazargicul, fost pământ românesc?

Era un orăşel în care trăiau români, bulgari, turci, tătari, un orăşel cosmopolit. Oraşul era foarte frumos, avea o grădină publică superbă, unde noi, elevii, ne duceam adesea, căci era singurul spaţiu în care te puteai plimba în linişte. Era o grădină naturală, cu bănci frumoase. Orăşelul avea şi două cinematografe unde noi, ca elevi, puteam să mergem cu bilet de voie doar la anumite filme. 

Cu familia în Bazargic Arhivă personală

Cu bulgarii cum vă înţelegeaţi?

Noi am fost în permanentă dispută cu bulgarii, pentru că ei revendicau Dobrogea de Sud. Bulgarii aveau liceu separat, dar în clasă la mine erau şi câţiva de-ai lor. Îmi amintesc că la meciurile de fotbal între echipele româneşti şi bulgare era prăpăd, se terminau întotdeauna cu scandaluri. Nu am avut o viaţă liniştită în Cadrilater.

Câţi ani aveaţi când aţi venit în localitatea Mihail Kogălniceanu, care pe atunci se numea Ferdinand?

Aveam 14 ani.  Mi-am continuat studiile la Liceul „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa. Când am venit din Cadrilater aveam un complex de inferioritate, veneam dintr-un orăşel mic. Când am văzut Liceul Mircea, ca o cetate medievală, am rămas impresionat.

Cum era viaţa unui licean odinioară?

În fiecare dimineaţă, elevul de serviciu spunea rugăciunea, iar după ce se terminau orele, toţi elevii spuneau în cor „Tatăl nostru“. Aveam uniforme foarte frumoase, pe cap purtam şapcă, iar pe braţ un număr matricol. Eu am avut numărul 140. Ca o coincidenţă, după mulţi ani, Corina, fiica mea, care a urmat Liceul Pedagogic Constanţa, a avut acelaşi număr matricol, 140.

Ce materii învăţaţi la acea vreme?

Nu existau cărţi şi noi învăţam după notiţele pe care le luam la clasă. Am urmat profilul uman. Profesorii ne predau, printre altele, istorie, geografie, religie, franceză, latină, italiană şi greacă. Cum părinţii mei rămăseseră la Mihail Kogălniceanu, la sfârşitul săptămânii mergeam pe jos peste 20 de kilometri, până în sat. Făceam cam cinci ore şi jumătate de mers pe jos. Nu erau nici măcar căruţe.

Licean odinioară

După liceu, ce aţi dorit să urmaţi? 

M-am înscris la Facultatea de Filozofie din Bucureşti şi, la dorinţa tatălui meu, am urmat o perioadă şi cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară. Dar eu visam să fiu profesor. Am apucat să predau o scurtă perioadă, prin 1945-1946, cât timp am rămas acasă din cauza unei răceli la plămâni căpătată după un meci de fotbal.

Ce anume a întrerupt această carieră în educaţie?

Pe 21 septembrie 1948 am fost ridicat de la Căminul Matei Voievod pentru uneltire împotriva regimului, fiind simpatizant al legionarilor.

Aţi ajuns la Penitenciarul Piteşti, unde s-a derulat cel mai crunt experiment din spaţiul carceral: reeducarea, unde mai mulţi studenţi au murit din cauza bătăilor şi alţii s-au sinucis.

La Piteşti, mi-amintesc că venise de la Suceava un lot de studenţi, dintre care cinci inşi au format un comitet de reeducare. Liderul lor era Eugen Ţurcanu. Ţurcanu se înrolase într-o organizaţie intitulată „Organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste“ (ODCC), dacă aţi auzit dumneavoastră de aşa ceva. Spunea: „Un moldovean a înfiinţat Mişcarea Legionară, un moldovean o va distruge“.

Ce ştiţi de studenţii morţi în experiment? Cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva?

Unii au fost omorâţi în bătaie, alţii s-au sinucis, alţii au înnebunit. Ştiu că tânărul Corneliu Niţă a vrut să raporteze la o comisie care a venit la Piteşti ce se întâmplă şi a fost bătut până a murit. Colegul meu, Şerban Gheorghe de la Murfatlar, nu a acceptat reeducarea şi s-a aruncat de la etaj. Alţii au fost bătuţi şi omorâţi. Mulţi au rămas cu sechele. 

„Cumplit era că erai bătut de colegi“

Aţi cunoscut şi dumneavoastră „reeducarea“ de la Piteşti?

Şi eu am trecut prin acest proces. La început nu mi-am dat seama că sunt în stare să te omoare dacă refuzi această reeducare. Am realizat asta mai târziu. Când am ajuns în faţa comisiei formate din oamenii lui Ţurcanu, l-am recunoscut pe unul dintre studenţii pe care îi întâlnisem la grevele studenţeşti din Cluj, din 1946. Iniţial am spus că accept reeducarea, dar nu după metodele sovietice ale lui Makarenko, pentru că acele metode vizau delicvenţii de drept comun, lipsiţi de orice crez. Nu m-au lăsat să termin ce aveam de spus, că au tăbărât pe mine şi m-am trezit abia a doua zi. M-au bătut cu bastoane, scânduri şi tot ce mai aveau pe-acolo. Am fost bătut groaznic. Am întrebat apoi un coleg ce s-a întâmplat cu mine, în acele zile din martie 1950, pentru că nu înţelegeam ce se întâmplă. Cumplit era că erai bătut de colegi care avuseseră acelaşi crez cu tine. 

Ce părere aveţi despre sistemul de reeducare?

În nicio ţară din Europa, fostă comunistă, nu s-a petrecut aşa ceva, ci doar la noi, pentru că noi am luptat de la început împotriva bolşevismului. Se spune că bătaia a început la 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae. Nu, începuturile au avut loc în urmă cu o lună, când în camera 1 a penitenciarului au intrat studenţii care veniseră cu reeducarea de la Suceava. S-a provocat intenţionat un incident şi a început bătaia între echipa lui Ţurcanu şi restul deţinuţilor. Brusc, a apărut directorul închisorii cu cinci gardieni. Totul fusese regizat. Şi acest experiment a continuat la Piteşti până în august 1951, când s-a desfiinţat închisoarea pentru studenţi. O parte dintre ei au fost trimişi la Canal,  iar o parte la Gherla. 

„Tu, banditule, mergi la Gherla“

Dumneavoastră unde aţi ajuns?

Credeam că voi ajunge la Canal. Pentru deţinuţii de la Piteşti, Canalul era un fel de izbăvire, era libertatea, dar pe mine m-a trimis Ţurcanu la Gherla, pentru că nu făcusem declaraţii din timpul detenţiei. Ţurcanu mi-a zis: „Tu, banditule, mergi la Gherla, la machedonii tăi, să-i tragi de limbă. Nu cumva să spui că nu eşti de acord, că te lichidez“. Trecusem prin infernul bătăilor şi nu puteam să spun nu. La Gherla erau numai muncitori şi ţărani. La vremea respectivă, închisorile din ţară erau împărţite pe categorii: elevii erau încarceraţi la Târgşor, studenţii la Piteşti, ţăranii şi muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud şi marii demnitari la Sighetu Marmaţiei. Jilava era închisoarea centrală, de unde se făcea distribuirea. Era placa turnantă a Securităţii. Însă, închisorile au ajuns să fie suprapopulate şi atunci s-au înfiinţat coloniile de muncă de la Canal, de la Periprava şi multe altele în ţară.

Pe perioada închisorii de la Piteşti aţi luat legătura cu familia?

Ţin minte că în 1950, la Piteşti, mi s-a dat voie să scriu pentru prima dată acasă şi am cerut un pachet, că avem dreptul la un pachet de trei kilograme, lunar. Cine credeţi că a venit la Piteşti? Mama, săraca! Dar n-au apucat să ne dea pachete, că-n ziua respectivă s-au tăiat pachetele. La timpul respectiv, încă mai puteam circula prin închisoare. Era camera 1, care dădea chiar în curtea închisorii, şi de acolo vedeam şi noi lumea. Era zi de vorbitor. Că s-au făcut şi vorbitoare la Piteşti, până când a venit generalul Alexandru Nicolschi şi ne-a tăiat absolut tot. Stând în camera 1, am văzut femeile venite la vorbitor.  Am recunoscut-o şi pe mama, care venise de la Constanţa. N-am întrebat-o niciodată, să n-o jignesc: „Cum, mamă, ai fost în stare să vii la Piteşti tu, care nu ştii niciun pic de carte?“. Mai târziu, ea singură mi-a spus cât a plâns atunci când a venit la Piteşti: „Ne-am rugat de directorul închisorii «Domnule director, daţi-ne voie să dăm aceste pachete, din sărăcia noastră». «Nu şi nu». Şi ne-am întors“, spunea maică-mea după ce eu am venit acasă. 

Aţi fost trimis singur la Gherla?

Nu, în duba cu care am plecat de la Piteşti eram 150 de studenţi. Ei nu ştiau că mergem la Gherla, ci la Canal. Erau bucuroşi. Eu, care ştiam adevărul, i-am spus unui coleg: „Ioane, nu plecăm la Canal“. S-a făcut ciorchine în jurul meu. „Plecăm la Gherla“. Linişte totală. „De unde ştii?“ „Mi-a zis Ţurcanu“. Au amuţit cu toţii.

Retrăind amintiri FOTO M.I.

„Sunt unul dintre studenţii care au stat în celulă cu Petre Ţuţea“

Ce vă amintiţi despre Gherla?

Era o cetate galbenă, desfăşurată pe trei nivele, unde am poposit exact atunci când 68 de deţinuţi politici erau înşiraţi în curtea închisorii şi trebuiau să plece spre Timişoara. Este vorba despre cei care au fost împuşcaţi în „dubele fantomă“. Dintre ei, 38 erau din Dobrogea. Dintre aceştia, patru erau de la mine din sat, doi veri primari: unul era fratele lui Gogu Puiu şi celălalt văr cu Gogu Puiu. 

Când au plecat de la Gherla, directorul de aici îl ruga pe cel din Timişoara să-i trimită înapoi echipamentele cu care erau îmbrăcaţi cei 68 de deţinuţi. Bineînţeles că deţinuţii nu au ajuns la Timişoara, în schimb au ajuns la Gherla rufele: bocancii şi cămăşile. Oamenii nu se ştie unde au fost duşi. 

„Să se ferească de studenţi“

Ca să scăpaţi de Ţurcanu, aţi intrat în jocul lui. Ce a însemnat Gherla pentru dumneavoastră?

Eram trimişi de Ţurcanu la Gherla să spionăm şi să vedem care a rămas pe metereze, urmând ca aceşti oameni să fie băgaţi în camerele de tortură şi să fie bătuţi. O astfel de cameră a fost cea cu numărul 99. De altfel, cum am ajuns la Gherla ni s-a trasat următoarea directivă: să nu spuneţi că veniţi de la Piteşti. Dar eu, care îmi găsisem în închisoare prieteni şi rude din Kogălniceanu, i-am avertizat: să se ferească de studenţi. Un alt coleg ardelean i-a pus în gardă pe cunoscuţii lui din închisoare. Dar nu toţi au fost avertizaţi şi mulţi au fost bătuţi. Refractarii erau izolaţi în camera de tortură şi acolo erau bătuţi cumplit. Dar nu era singurul loc al terorii, ci şi camerele studenţilor se transformau, când era cazul, în locuri de tortură. 

Cum aţi reuşit să scăpaţi de sarcinile lui Ţurcanu?

Când vreun deţinut se aşeza lângă mine pe bancă şi voia să-mi povestească ceva politic, schimbam vorba, evitam subiectele care îl puteau pune în pericol. Lăsam să se înţeleagă faptul că fusesem reeducat, ca să se ferească de mine. Astfel, nu aveam ce să raportez şi, în felul acesta, rămâneam, într-un fel, împăcat sufleteşte.

Îngerii care i-au luat fetiţa

Cum a decurs viaţa mai departe? Viaţa în libertate, dintre cele două condamnări?

Întors acasă, am avut domiciliu obligatoriu până 1955, timp în care am fost contabil la IAS. Mi se refuzase continuarea studiilor universitare. Suferinţa nu avea să se termine pentru mine. În anul 1958 am fost din nou condamnat, de data aceasta la 21 de ani de muncă silnică, pe motiv că la anchetele din 1948 nu denunţasem activitatea de rezistenţă din Mihail Kogălniceanu din perioada 1941-1948. În 1947, ajutasem două femei cu banii strânşi de la colind de organizaţia legionară de rezistenţă. Împreună cu Buciuneanu Anastase, şeful organizaţiei, am mers la Bucureşti, la doamnele Moţa şi Codreanu, ai căror soţi muriseră cu zece ani în urmă. Am fost acuzat că nu am spus asta la anchetă. Aşa am ajuns la Aiud. Am lăsat acasă o fetiţă de 11 luni.

Ce s-a întâmplat cu familia în tot acest timp?

Într-o noapte, la Aiud, în 1962, am avut un vis straniu: zburau îngerii în valuri peste curtea casei mele. Roiau ca nişte păsări în stoluri. La un moment dat, cinci îngeri au coborât şi au luat-o pe fiica mea. La două zile după aceea, am primit pentru prima dată dreptul de a trimite acasă o carte poştală. Am solicitat un pachet cu alimente şi îmbrăcăminte. La două săptămâni, am primit un pachet în care am găsit o fotografie a fetiţei, alături de  bunicul meu. Fără nicio explicaţie, ceea ce m-a pus pe gânduri. Abia la eliberare, după încă doi ani, am avut confirmarea visului. La vârsta de patru ani şi jumătate, fetiţei i se făcuse o injecţie greşită la dispensar, în urma căreia şi-a pierdut viaţa.

Ce alţi deţinuţi erau la Aiud?

Sunt unul dintre studenţii care au stat în celulă cu Petre Ţuţea. Aiud, celula 258, nivelul 3. Erau patru aristocraţi: Petre Ţuţea, părintele Sofian Boghiu, Nae Cojocaru din Vulturu, o legendă, şi Petre Pandrea, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Petre Ţutea avea o statură fermă şi impunătoare. Am stat cu ei în celulă vreo 40 de zile. Într-o zi, în timp ce vorbeam despre reeducare, ne-a spus: „Ascultaţi la mine, noi n-o să facem prea multă închisoare. Simt eu ceva deosebit, pentru că se coace ceva. Suntem prea mulţi în închisori şi ăia de dincolo fac presiuni, pentru că România a semnat Carta de la Helsiki şi nu o respectă“. Ce a intuit Petre Ţuţea s-a adeverit. A început o altfel de reeducare şi la Aiud. Cu aceleaşi presiuni psihice, dar fără bătăi. „E semn bun, a zis Profesorul, cum îi spuneam noi. Ăştia ne pregătesc de eliberare, ca să nu recunoască faptul că au fost obligaţi s-o facă, ci ne-au dat drumul pentru că ne-au reeducat“. Şi cam aşa a fost. În 1964 a apărut Decretul 411, şi închisoarea Aiud, cu cele 312 celule, a rămas pustie. Gardienii noştri, care ne păziseră, stăteau rezemaţi de zidurile închisorii şi sufereau, pentru că obiectul muncii lor dispăruse.

Cu familia, la treierat

Participaţi în fiecare an, din 2001, la Simpozionul Piteşti, PERT.

Sunt singurul care mai pot să mai vorbesc. Şi particip cu încăpăţânare, pentru că trebuie să fie cineva acolo. Adică, trebuie să fie o piesă autentică, care a trecut prin acel fenomen, experiment sau ce alte denumiri i-au dat diverşi scriitori şi istorici. Eu am avut şansa să supravieţuiesc şi să vorbesc despre cei care nu mai sunt. Vorbesc pentru că am rezistat celor două reeducări: cea de la Piteşti, cu bătăi, şi cea de la Aiud, cu presiuni psihice inimaginabile. Sunt martorul acelor ani. Astăzi, vorbesc deschis pentru că trebuie. Am menirea şi obligaţia morală să vorbesc despre cei care au fost şi pe care încă îi purtăm în minţile şi în sufletele noastre, în fiecare zi.

„I-am înţeles! Dacă nu acceptau să mă toarne, erau daţi afară din serviciu“

„Weekend Adevărul“: Cum a fost viaţa dumneavoastră în libertate?

Când am ieşit din detenţie prima dată, sub teroarea de la Piteşti şi de la Gherla, am tras fermoarul la gură şi nu răspundeam la nicio întrebare. Nu ştiam că sunt urmărit însă. Pentru că în 1953 aveam domiciliu obligatoriu, nu puteam să circul decât pe o rază de şapte kilometri. Noroc că mă cunoştea lumea din sat. Între 1940 şi 1948, în localitatea Ferdinand am fost o generaţie aparte. Am fost, cum se spune acum în fotbal, generaţia de aur. Când am venit din Cadrilater în comuna Ferdinand, mare şi frumoasă, cu nume regesc, am venit mulţi elevi şi studenţi. În sat am găsit atunci doar doi elevi de liceu: unul la Liceul Pedagogic şi unul la Liceul Industrial din Constanţa. Până în 1948 am coordonat o trupă de teatru, am fost dirijorul corului şi antrenorul echipei de fotbal, pe care am promovat-o până în faza regională. Am jucat piese de teatru începând de la Vasile Alecsandri până la Molière. Am pus în scenă, printre multe altele, „Trilogia“ lui Delavrancea, „Năpasta“ şi „O scrisoare pierdută“ ale lui Caragiale. Aveam un cor superb, cercuri literare în sat, echipe de fotbal şi de volei. Când mergeam la Cogealac, după meciurile de fotbal, prezentam uneori şi piese de teatru. Lumea auzise de noi. Ne invitau şi alte comune la competiţii sportive. Murfatlarul era o comună mare, în zonă. După un meci de fotbal în care am învins echipa Murfatlarului, şoferul nostru a găsit la roţile camionului scânduri cu piroane. 

După ce aţi fost eliberat prima dată aţi reluat activitatea sportivă şi culturală?

După prima eliberare, m-am angajat la IAS şi am condus corul IAS-ului şi al Căminului Cultural din Kogălniceanu, cu care am ajuns în finala pe ţară, după ce am trecut de etapele comunală, raională şi regională. Cum aveam restricţie de ieşire din sat, la faza regională am trimis un coleg, pe care l-am instruit cum să dirijeze. În comună, am avut o activitate complexă, inclusiv politică. Din comună, în jur de 40 de inşi au fost condamnaţi, dintre care 11 au pierit în detenţie sau împuşcaţi în dubele fantomă. Am fost una dintre comunele cu cele mai numeroase jertfe.

La comemorarea victimelor de la Piteşti FOTO C.S.

Din profesor, economist la IAS

Familia nu a avut de suferit? 

Ba da, când eram în detenţie, soţia a fost somată să se despartă de mine, căci acestea erau metodele lor. Eu i-am spus că s-ar putea să mai intru o dată la puşcărie, dar ea mi-a zis: „Nu are importanţă, e prea târziu. Voi răbda“. Era un fel de Penelopă.

După 1964 aţi ieşit definitiv din închisoare. De ce nu v-aţi urmat visul de a deveni profesor?

Păi m-am dus la Universitatea din Bucureşti să mă reînscriu la filozofie. Un angajat de la cadre, după ce a aflat că am fost condamnat, m-a întrebat ce fel de politică am făcut. „De dreapta“, i-am răspuns eu. „Nu cumva eşti legionar?“ „Ba da“. Şi a început să ţipe la mine: „Şi mai îndrăzneşti să vrei să înveţi?!“

Studiile nu le-aţi mai continuat. Cum v-aţi descurcat?

Unde era să mă duc? Am optat pentru IAS. Mai întâi, casier. După două luni, am trecut la contabilitate. Am devenit apoi economist, după ce am absolvit cursuri de specialitate la Bucureşti. În 1988 m-am pensionat.

Comunismul v-a luat tot.

Da. După ce mi-am luat dosarul de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, am văzut că după eliberare am fost urmărit până în 1989. Dintre informatori, unii erau chiar dintre cei cu care fusesem în detenţie sau copiii celor cu care am fost în detenţie. Dar i-am înţeles: erau şantajaţi. Dacă nu acceptau să mă toarne, erau daţi afară din serviciu. 

Ce scriau despre dumneavoastră?

Toţi au spus lucruri frumoase despre mine, dar nici eu nu le-am dat ocazia, pentru că nu am discutat niciodată, cu nimeni, despre detenţie. Doi informatori m-au întrebat în 1968 cum comentez ceea ce s-a întâmplat în Cehoslovacia invadată de trupele ruseşti. Eu am zis: „Bravo lui Ceauşescu că s-a opus!“

V-aţi gândit vreodată să fugiţi din ţară?

Nu, niciodată. Nu mi-am dorit nicicum să-mi părăsesc ţara. Avem obligaţii faţă de neamul meu. Am spus că dacă este scris să mă realizez, o pot face şi în ţara mea.

Cu foştii colegi de liceu ce s-a întâmplat? 

Nu am fost singurul din promoţia mea care a avut de suferit. Prin închisori au trecut şi Mircea Cojocaru, Tiberiu Cunia, Eugen Ştefănescu, Vasile Munteanu, Ion Căciulă şi Sergiu Condrea. 

Eugen Ştefănescu şi alţi doi colegi au fugit din ţară trecând Dunărea înot, iar Tiberiu Cunia prin Banat. Primii trei au fost prinşi de grăniceri şi timp de şapte luni au muncit în lagăre sau în mine de cărbuni, în Iugoslavia. Apoi au evadat din lagărele lui Tito. Un singur coleg a fost împuşcat la graniţa cu Italia, Gheorghe Caramiciu, iar ceilalţi au ajuns în Franţa, apoi în Canada.

Deşi aveau diplome în Franţa, actele de studii nu le-au fost recunoscute în Canada, aşa că au luat-o de la capăt. Ştefănescu şi Cunia au fost simpli tăietori de lemne, apoi şi-au desăvârşit studiile la Montreal. Între timp, familiile din ţară sufereau. Părinţii lui Ştefănescu fuseseră evacuaţi din casă. Însă, la o vizită a lui Nicolae Ceauşescu în Zair, acolo unde Eugen era director la Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite (FAO), fostul meu coleg s-a dus la unul dintre consilieri şi a intervenit pentru părinţii lui, dislocaţi. Nu a trecut mult de la revenirea lui Ceauşescu în ţară şi bătrânii evacuaţi au primit permisiunea de la regimul comunist să se mute din nou în casa lor din Constanţa.

Ştiu că în fiecare an vă reîntâlniţi cu foştii colegi. De la an la an sunteţi mai puţini...

Până în anul 1979 nu am reuşit să ne întâlnim. Nu voiam să le periclităm viaţa colegilor, dar şi ei se fereau să ia legătura cu noi, foştii deţinuţi politici. Până când Eugen Ştefănescu, care era cetăţean canadian şi reprezentant FAO-ONU în Africa, a venit în 1976 în România. La o masă la care ne aflam doar câţiva foşti colegi de clasă, Eugen i s-a adresat lui Ghergic, şeful promoţiei 1944 a Liceului Mircea cel Bătrân: «Tu, Gicule, eşti însărcinat să organizezi un colectiv care în trei ani să-i adune pe toţi foştii colegi, din ţară şi din afara ei, pe foştii profesori şi pedagogi». Unii erau prin America, alţii în Germania, alţii în Bulgaria. În 1979, când ne-am reunit prima dată, profesorul nostru de ştiinţe naturale, Dabija, ne-a trasat sarcina să ne întâlnim an de an cei din ţară şi o dată la cinci ani cu cei din străinătate. În 2014, la întâlnirea de 70 de ani, eram prezenţi doar trei. Ne vom întâlni, însă, până când vor rămâne doi: unul să strige catalogul, iar celălalt să răspundă: „Prezent“.

Fotografie după diploma de Bacalaureat

Arestat de două ori

Numele: George Cuşa

Data şi locul naşterii: 22 februarie 1926, Bazargic – Caliacra

Starea civilă: căsătorit, doi copii, Ion şi Corina 

Studiile şi activitatea profesională: 

Scoala primară din satul Caraci. 

Liceul Nicolae Filipescu Bazargic.

Liceul Mircea cel Bătrân, Constanţa.

Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti. Nu a terminat studiile, întrucât a fost arestat.

A fost încarcerat de două ori: 1948 -1953; 1958 – 1964

A lucrat ca economist la IAS Mihail Kogălniceanu, până la pensionare, în anul 1988.

A primit diplome de excelenţă din partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării (2007), Arhiepiscopiei Constanţa şi Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveanu“ (2008), Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor (2011), Asociaţiei Centrul Regional de Formare, Consiliere şi Mediere în Managementul Schimbării şi Editurii InterArtes Press (2012) ş.a.

Lucrează la un roman autobiografic

Din 2010 este cetăţean de onoare al Comunei Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa.

Locuieşte în: Constanţa