Gelu Duminică despre experienţa petrecută la Venus: „Mi-am adus aminte de momentul în care a trebuit să-i explic unei nepoate că noi nu furăm copii“

Gelu Duminică despre experienţa petrecută la Venus: „Mi-am adus aminte de momentul în care a trebuit să-i explic unei nepoate că noi nu furăm copii“

Sociologul Gelu Duminică

Sociologul Gelu Duminică a povestit experienţa trăită într-un resort din staţiunea litorală Venus, unde în fiecare seară se organizau evenimente artistice, unde, invariabil, se spuneau glume despre romi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Iată ce povesteşte sociologul Gelu Duminică pe pagina de Facebook: „Acum câţiva ani am decis împreună cu prietenii mei să facem vacanţa de vară în România. Resortul, unul cu regim all-inclusive din Venus, organiza, urmărind modelul turcesc, în fiecare seară mici evenimente artistice pentru clienţi. Într-una din seri a fost, printre altele, o trupă de dans ţigănesc formată numai din români: femeile dădeau lasciv din fund, bărbaţii purtau cămăşi roşii şi tropăiau de ziceai că s-a mutat strâmtoarea Bosfor la Saturn. Bărbaţii încântaţi făceau poze la dansatori (eu cred că mai degrabă la dansatoare), gândindu-se cum le-ar sta între gagicile alea. La un moment dat şi-a facut aparitia şi “ţiganca focoasa” care a venit pe la toate mesele performând ceea ce se dorea a fi belly-dance. Când a venit la noi la masă, eu m-am uitat ca prostu’ la ea şi nu am schitat nici un gest, pentru că eram confuz: ori o face pe ”ţiganca”, ori pe ”arăboiaca”. Aşa că, împreună cu prietenii mei, am hotărât că e româncă şi ca face ce o duce capul pentru a câstiga un ban cinstit.
 
A doua seară a fost stand-up comedy. Un tip încerca să spună chestii pe care le considera haioase fără a reuşi însă să provoace reacţia dorită decât la foarte puţini din cei aproximativ 200 de turişti prezenţi în sală.
Începe gluma aia cu aparatul GPS a cărui voce este în dialectul ardelenilor, a moldovenilor sau a oltenilor. Am mai văzut-o pe Youtube şi cel care o pune în scenă acolo avea, clar, mai mult har decât tipul acela. La un moment dat, „cu riscul de a deveni rasist“, tipul cu stand-ul ne întreabă: „Avem indieni în oraşul nostru?”. Nimeni nu se prinde la ce se referea omul, aşa că răspunsul este „nu”. Insistă comediantul în a primi un răspuns pozitiv şi ne face să realizăm că, de fapt, omul nu se referea la indienii din India şi nici la cei din America de Sud, ci la ţiganii autohtoni. 
 
Bineînţeles că vocea GPS-ului în „dialectul indienilor” este cu un accent considerat specific şi face trimitere la „furt”, „poliţie”, „pirande” şi „puradei”. Unii puşti din sala încep să râdă. Mă simt aiurea la gândul că, în cazul în care aş fi avut un copil, acesta ar fi riscat să se simtă umilit pentru singura vină că aparţine etniei romilor. Mi-am adus aminte de momentul în care a trebuit să-i explic unei nepoate de-ale mele, atunci când am luat-o de la grădiniţă, că noi nu furăm copii şi că „dacă nu stai cuminte, vine ţiganul şi te fură“ e doar o prostie rasistă spusă de una dintre mamele colegilor ei. Nu am reuşit destul de bine, pentru că la un moment dat, după ce a auzit exact aceeaşi sintagmă de la altă mămică, ne-a considerat mincinoşi, punând în practică ceea ce o învăţasem acasă şi anume că dacă aude acelaşi lucru de la două persoane diferite, să se gândească bine dacă nu cumva ceea ce spun acei oameni este şi adevărat.
 
Acum ceva vreme, un prieten îmi povestea cum a trebuit să facă faţă unei crize de panică a băiatului său în momentul în care, conştient fiind de apartenenţa sa etnică, a auzit cântecelele galeriei Stelei la un meci cu Rapid. „Am avut şi vom avea mereu/ Boală pe ţigani” şi „Mori, ţigane!” au, pentru un puşti de 6 ani, doar sensul denotativ, subtilităţile fiindu-i străine. Puştiul a avut nevoie de consiliere de specialitate aproape un an pentru a înţelege că cei din jurul său nu îi sunt duşmani şi că nimeni nu îi vrea răul. Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, a si renunţat să mai ţină cu Steaua. De fapt, a renunţat în a iubi fotbalul cu totul.
 
Gluma (bancul, snoava etc) nu face decat să scoată în evidenţă anumite etichete pe care cel ce este subiectul povestioarei le poartă în viaţa coditiană. Eu însumi, când aud astfel de sintagme, zicători, glume, etc, mă blochez şi mă gândesc cum ar trebui să explic copiilor din jur că ”aşa e vorba populară” şi că ar trebui să zâmbească atunci când, de fapt, îi doare. 
Vă rog să reflectaţi înainte să spuneţi ceea ce am fost invăţaţi să spunem despre ceilalţi! UNELE CUVINTE PROVOACĂ DURERE ŞI ÎNTĂRESC STIGMA!“
 
Iată povestea de viaţă a sociologului Gelu Duminică:
 
„Numele meu este Gelu. Sunt om. Sunt rom. Sunt copilul părinţilor mei. În mod normal, eu nu ar mai fi trebuit să exist. Ai mei şi-au dorit cu ardoare o fată, numai că după ce au avut 4 băieţi au renunţat la idee. Dumnezeu, însă, a avut în plan ca eu să apar pe lume şi acest plan a însemnat ca cel mai mare frate să se îmbolnăvească de leucemie.
Ai mei, oameni simpli şi modeşti, însă extrem de credincioşi, au încercat tot ceea ce au putut ca să-l salveze, în ciuda faptului ca leucemia era incurabilă în Romania anilor 1976. Moartea sa, în 18 mai 1976, a adus cu sine răzvrătirea mamei faţă de Cel de Sus, mama reproşându-I că ale ei rugăciuni nu au fost ascultate. La numai 2 luni după înmormântare, mama a aflat ca e însărcinată. În ciuda sfaturilor medicilor care ii spuneau că trebuie sa avorteze, sarcina fiind una cu risc major pentru mama din cauza unor probleme medicale avute la naşterea fratelui meu cu 5 ani mai mare decât mine, mama a decis să păstreze sarcina, considerând-o „răspunsul Bunului la rugăciunile lor”. Dumnezeu a ales sa răspundă lacrimilor lor altfel decât ei au cerut, aşa că, la data de 26 martie 1977, eu am apărut pe lume. În semn de mulţumire, si spre aducerea aminte a fratelui care nu mai era, ai mei au decis ca eu să port acelaşi nume ca el, respectiv Gelu.
La 6 ani, mama a considerat că trebuie sa fac şcoala de muzică. În tinereţea ei, mama a avut un iubit lăutar şi gândul ei a fost ca ai ei copii sa înveţe muzică pentru a avea o „meserie curată”. Toţi cei 4 fraţi am făcut şi şcoala de muzică în paralel cu şcoala teoretică, însă nici unul dintre noi nu a ajuns lăutar. Eu am urât violoncelul pana în ziua în care mama a înţeles că dacă eu nu fac ceva cu pasiune şi cu dorinţă, nu îl voi face.
La şcoală am mers de la 6 ani şi 9 luni. În clasa a doua, după ce am fost făcut pionier, colectivul de elevi m-a ales sa fiu stegarul clasei. Bucuria şi mândria alor mei nu a durat mult pentru că parte din părinţii colegilor mei nu au fost de acord ca „steagul României sa fie ţinut de un ţigan”. Eu nu m-am supărat, pentru că acest lucru însemna că ai mei nu trebuiau sa-mi cumpere două cămăşi albe necesare serbărilor pioniereşti, ceea ce aducea nişte economii în bugetul familiei, însă mama a fost super-cătrănită. A venit la şcoală şi a cerut ca al ei copil sa primească ceea ce merită şi să nu fie judecat în funcţie de culoarea pielii lui, însă lucrurile nu s-au schimbat. Părinţii celorlalţi colegi erau mai cu dare de mână şi mai influenţi decât ai mei şi acest lucru a contat în luarea deciziei finale“
 
 
Vă mai recomandăm:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările