FOTO VIDEO Suedia, mâna care ne-a hrănit. Cum au salvat scandinavii copiii României în timpul Marii Foamete
0
În timpul Marii Foamete din anii 1946-1947, cel puţin 30.000 copii au fost salvaţi de intervenţia ţărilor scandinave, în frunte cu Suedia, Danemarca şi Norvegia. După ce a primit ajutorul consistent pe care ea însăşi îl implorase, România a răspuns solidarităţii acuzând voluntarii străini de spionaj şi izgonind toate organizaţiile „imperialiste“ din ţară.
România s-a confruntat cu o criză majoră în anii 1946-1947, când a fost lovită de secetă. Regiuni profund afectate, precum Moldova şi Muntenia (dar şi Basarabia, luată deja de sovietici), au avut de suferit o foamete cumplită.
Calamitatea ameninţa însuşi viitorul demografic din aceste provincii, astfel că regimul a luat o decizie fără precedent: a decis trimiterea copiilor din judeţele sinistrate în alte regiuni ale ţării, considerate „excedentare“ la recoltă.
GALERIE FOTO - ROMÂNIA ÎN TIMPUL MARII FOAMETE DIN 1946-1947
Dar pentru că ţara gemea de sărăcie, regimul comunist a cerut ajutorul statelor Europei trimiţând membri ai Guvernului să le solicite intervenţia de urgenţă. Dr. Florica Bagdasar, ministrul Sănătăţii de la acea vreme, a fost în Suedia ca să prezinte dezastrul arătând că naţiunea română este pusă în pericol.
România, prioritate pentru Scandinavia
Suedia s-a mobilizat imediat, alături de alte ţări scandinave ca Danemarca şi Norvegia. Nordicii au colectat alimente, medicamente, vitamine, untură de peşte, haine, materiale sanitare, lenjerii, ţesături şi multe alte obiecte trebuitoare, organizând transporturi umanitare pe care le-au trimis în România. Trenuri şi vapoare au sosit în România cu astfel de ajutoare, însoţite de delegaţii de voluntari care să înfiinţeze cantine sociale şi să se ocupe personal de această acţiune de amploare. Pentru a ajuta copiii din România, organizaţiile au lăsat deoparte alte acţiuni, îndreptându-şi resursele spre ţara care avea nevoie de salvare.
Ţintele C.A.R.S.
Dobrogea sau Ardealul au fost destinaţii primitoare unde micuţii subnutriţi, bolnavi şi năpădiţi de păduchi, îmbrăcaţi în zdrenţe, au fost primiţi în familii de împrumut din vara lui 1946. Părinţii copiilor au fost puşi întâi să semneze declaraţii precum că sunt de acord cu trimiterea copiilor şi găzduirea lor în alte familii. „Subsemnatul... declar că dau copilul de bună voie să fie întreţinut de C.A.R.S. pe tot timpul secetei. Mă oblig să primesc copilul înapoi de îndată ce voi fi anunţat“, semnau oamenii de nevoie.
Copii înfometaţi din anii 1946-1947 Sursa „Rädda Barnen şi Securitatea 1946-1949“, Vadim Guzun
C.A.R.S. era Comitetul de Ajutorare a Regiunilor Secetoase înfiinţat la nivel naţional, ce avea filiale judeţene, în care unele se ocupau cu transportul copiilor în locurile-gazdă, iar altele aranjau întâmpinarea copiilor şi supravegherea familiilor în care erau ţinuţi pe termen nedefinit, până la încetarea situaţiei de dezastru. Prin ultima frază din declaraţia părintelui, autorităţile se asigurau că micuţii vor fi luaţi înapoi în familiile lor şi nu vor fi uitaţi în grija altora. În satele Moldovei, sărăcia era nemiloasă. Într-o localitate ieşeană, Andrieşeni, dintre cei 150 copii au supravieţuit foametei doar 75.
Comitetul de Ajutorare a Regiunilor Secetoase a funcţionat între anii 1946 şi 1948. O statistică întocmită în mai-iunie 1947 arăta că 54.000 copii intraseră în grija comitetului. Dintre aceştia, peste 42.000 copii fuseseră plasaţi în familii, institute şi cămine. C.A.R.S. înfiinţase 1.800 cantine în care mâncau cel puţin 200.000 persoane. Pe timp de criză, românii donaseră suma de 52 miliarde lei.
În Arhivele Naţionale ale României există puţine referinţe despre acţiunea desfăşurată la nivel naţional. Fondul documentar C.A.R.S. conţine tabele nominale cu copiii asistaţi din judeţele Vaslui, Teleorman, Iaşi, Râmnicu-Sărat (cum era pe atunci), declaraţii amănunţite ale responsabililor din teritoriu care se ocupau de „transporturile foamei“, relatări ale greutăţilor întâmpinate pe teren (oamenii refuzau să facă donaţii pentru cantinele sociale), precum şi cuvântări şi dări de seamă despre felul în care România făcuse faţă „cu succes“ dificultăţilor.
Ajutorul „imperialist“, lăsat la o parte
Analele nu reţin, însă, decât câteva documente despre ajutorul venit dinspre statele „imperialiste“. Un grafic întocmit de C.A.R.S. pe judeţe arată câţi copii mâncau zilnic datorită ajutoarelor internaţionale de cereale: Buzău, Putna, Tecuci, Covurlui – 1.500, Tutova, Tulcea, Vaslui – 1.000, Râmnicu Sărat – 600, Baia, Brăila – 500, Bacău – 400.
„Multe organisme internaţionale s-au implicat în sprijinirea populaţiei României, fapt care contravenea strategiei Guvernului român, întrucât atrăgea atenţia străinilor asupra stării de mizerie în care se trăia. Graţie implicării efective a Principesei Ileana, o bună parte a populaţiei a beneficiat de pachetele trimise de CARE (Cooperative American Relief Everywhere), Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din SUA sau de alte instituţii prin intermediul Crucii Roşii“, notează specialiştii de la Arhivele Naţionale ale României în fişa de prezentare a fondului documentar C.A.R.S.
Ajutor contra spionare
În paralel cu munca intensă dusă de voluntarii străini pentru a ne ajuta ţara, organele statului duceau o muncă la fel de intensă – spionându-i. Deşi iniţial a salutat mâna întinsă de scandinavi, România comunistă avea să alunge apoi organizaţiile străine, considerând că acestea fac, de fapt, spionaj.
Membrii acestora şi colaboratorii români, majoritatea voluntari, au fost supuşi urmăririi de către Siguranţa statului, precursoarea Securităţii (înfiinţate oficial la 30 august 1948). Oamenii erau bănuiţi că sub acţiunile caritabile ascund subminarea şi sabotarea regimului comunist, pentru a crea o breşă în lagărul instaurat de URSS. De acest tratament s-au lovit Crucea Roşie din Danemarca sau „Salvaţi copiii“ din Suedia (Rädda Barnen), cărora li s-a alăturat şi misiunea similară din Norvegia, care hrăneau zilnic mii de copii săraci. Arhivele Securităţii şi arhivele Suediei dezvăluie întreaga operaţiune.
Adevărul despre spionaj
Vadim Guzun, diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, a activat în Ambasada României din Suedia, având prilejul să cerceteze oficial arhivele acestui stat. El a descoperit astfel date interesante despre intervenţia suedeză în România. Coroborând datele găsite cu cele extrase din arhiva CNSAS, Guzun (originar din Basarabia), a completat tabloul cu piesele care lipseau din spaţiul public. Informaţiile scoase la lumină despre istoria URSS, a României şi a sovietizării sunt expuse în colecţia iniţiată de el în 2011 - „Afaceri orientale“ de la Editura Argonaut, dar şi pe pagina de Facebook dedicată.
România avea să cunoască efectele imediate ale întreţinerii trupelor sovietice şi treptat pe cele ale impunerii modelului sovietic de administrare. Unul dintre efectele includerii în lagărul socialist a fost foametea în masă, mai ales în estul, nord-estul şi sudul ţării, cu primele victime în anul 1946. Pe fondul secetei şi al reacţiei tardive a noilor autorităţi, criza umanitară se transforma în ritm galopant în catastrofă umanitară. Vadim Guzun, diplomat
În cartea sa intitulată „Rädda Barnen şi Securitatea 1946-1949“ (apărută la Editura Argonaut, în anul 2015), cercetătorul arată că Marea Foamete este un episod aproape necunoscut, dar foarte important, al relaţiilor dintre România şi Suedia. „După includerea arbitrară a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa în componenţa URSS, România avea să cunoască efectele imediate ale întreţinerii trupelor sovietice şi treptat pe cele ale impunerii modelului sovietic de administrare. Unul dintre efectele includerii în lagărul socialist a fost foametea în masă, mai ales în estul, nord-estul şi sudul ţării, cu primele victime în anul 1946. Pe fondul secetei şi al reacţiei tardive a noilor autorităţi, criza umanitară se transforma în ritm galopant în catastrofă umanitară“, arată Vadim Guzun.
El subliniază că regimul comunist de la Bucureşti a folosit înfometarea ca instrument politic, după modelul sovietic, apoi au lăsat deliberat criza să se aprofundeze. Primind sprijinul consistent al organizaţiilor caritabile străine şi apoi forţându-le să părăsească ţara, România a fost ceva mai blândă decât URSS. Sovieticii au blocat de-a dreptul ajutorul internaţional lăsând oamenii Basarabiei, sute de mii, să moară de foame şi de boli.
Debarcarea vikingilor la Marea Neagră
Primele ajutoare scandinave au venit în cursul anului 1946. Materialele erau distribuite populaţiei afectate, prin intermediul spitalelor şi al cantinelor sociale (acestea din urmă 132 la număr) pe care nordicii le-au deschis în zonele sinistrate. „Masa este bogată şi substanţială în vitamine, iar numărul copiilor alimentaţi zilnic este de 100-150 de fiecare cantină“, constată agenţii Direcţiei Generale a Siguranţei Statului în nota din 25 noiembrie 1947.
Ei raportează cine sunt străinii responsabili de misiune, unde stau, cu cine se întâlnesc, cu cine stau de vorbă şi ce anume, care le sunt principalii colaboratori şi prieteni, unde se deplasează, ce maşini folosesc, cum îşi petrec timpul şi de cine sunt mai apropiaţi.
Din fişa de urmărire făcea parte şi secţiunea „Vicii“, unde obiectivul trebuia neapărat să aibă trecut un cusur care să permită abordarea, şantajarea şi compromiterea lui. „Eventual le dăm bani“, găseau soluţia agenţii, acolo unde constatau că urmăriţii obişnuiau să joace cărţi acasă la cineva sau le plăcea să mai bea, făceau datorii sau aveau vreo slăbiciune. Securitatea statului (fie că s-a chemat Siguranţă, fie altfel) a făcut şi-a desfăcut destine, legături amoroase şi relaţii din interes. Orice rudenie, contact sau cunoştinţă nepotrivită aduceau după sine catalogarea drept „suspect“ – asta, bineînţeles, dacă nu erai în cârdăşie cu organul de represiune.
Alerta din Delta Dunării
În preajma persoanelor vizate erau plasaţi informatori care interpretau negativ orice remarcă a străinilor privind starea precară a ţării ori bunăstarea altor state. Într-o vizită la Tulcea, judeţ care - spre deosebire de Constanţa - fusese afectat de secetă, delegaţii străini discutaseră situaţia de după război şi comentaseră că statele occidentale progresau spre civilizaţie, în timp ce ţările comuniste se zbăteau în mizerie. „Sunt reacţionari“, au pus ştampila oamenii Securităţii otrăvind populaţia din calea oaspeţilor. S-a ajuns astfel ca străinilor, care veniseră să împartă ajutoare, marinarii tulceni să nu vrea (sau să le fie frică) să le închirieze o barcă pentru vizitarea Deltei Dunării, pe motiv că aceştia sunt potrivnici regimului.
Copii înfometaţi din anii 1946-1947 Sursa „Rädda Barnen şi Securitatea 1946-1949“, Vadim Guzun
Numai prin simpla prezenţă în nordul Dobrogei, afectat de ravagiile foametei şi de malarie, nordicii au trezit alerta Siguranţei. Prin aşezarea sa, Tulcea era vecin apropiat al URSS, de care nu o despărţea decât Dunărea sau Marea Neagră. La fel de strategice erau considerate judeţele de la graniţa sovietică, astfel că preocuparea nordicilor pentru aceste zone – care, poate nu întâmplător, erau cele mai afectate de sărăcie – a fost catalogată ca un semn clar al intenţiilor duşmănoase.
În judecata lor, securiştii nu luau în calcul că uneori primarii disperaţi erau cei care cereau prefecţilor ajutorul străinilor, prin consulii regionali, pentru înfiinţarea de cantine sociale – cum a fost cazul mahalalei Radu-Negru din Brăila, în iunie 1947. Cartierul sărac era populat de hamali care lucrau, când apucau, în portul Brăila. Aici, 4.600 suflete de la periferia Brăilei implorau, practic, ceva de mâncare.
Distribuire de alimente versus strângere de informaţii
Rapoartele Siguranţei nu lasă niciu dubiu asupra ostilităţii regimului totalitar. Când România murea de foame, comuniştii vedeau conspiraţii peste tot. Comparând harta cantinelor sociale, ei au tras concluzia că locurile sunt înadins alese. „De ce s-a deschis acolo şi nu dincolo“ erau întrebările cu care Inteligenţa din Servicii îşi bătea capul. Eminenţele cenuşii au conchis că nordicii au instalat cantine, printre altele, în Râmnicu-Sărat şi în Buzău, pentru că acolo „sunt noduri importante de comunicaţie cu Moldova, Muntenia şi Dobrogea, iar Balta Dunării constituie un punct strategic de mare importanţă, terenul fiind prielnic oricăror operaţiuni“.
„Având în vedere că activitatea delegaţilor Crucii Roşii suedeze şi daneze se desfăşoară în special în regiunile care reprezintă un interes strategic – Gurile Dunării, Dunărea Inferioară, Dobrogea şi Moldova, regiuni care sunt în mod special vizate de către spionajul anglo-american, este necesar a se supraveghea îndeaproape întreaga activitate a acestor delegaţi străini. În acest scop se vor efectua pătrunderi informative, recrutându-se anumite persoane făcând parte din personalul românesc detaşat de către Ministerul Sănătăţii pe lângă delegaţii străini“, stabileşte raportul Siguranţei din 26 noiembrie 1947, cuprins în volumul lui Vadim Guzun, „Rädda Barnen şi Securitatea 1946-1949“.
Orice material util pentru informarea populaţiei (cum ar fi banalele instrucţiunile de folosire a conservelor) era socotit propagandă. Folosirea unei limbi străine trebuia justificată, iar solicitarea unei hărţi pentru deplasarea în judeţ, pentru atingerea celor mai greu accesibile puncte, era de-a dreptul o tentativă de strângere de informaţii. Strategie, interese obscure peste tot, spionaj străin – toate menite să ne fure sărăcia cruntă instalată deja.
Suedia explica populaţiei sale de ce trebuie ajutată România
În acest timp, Suedia îşi continua misiunea umanitară în România şi o documenta prin filmuleţe menite să arate populaţiei scandinave cum au fost folosite donaţiile sale. Într-un video de arhivă postat pe canalul Youtube şi tradus pentru „Adevărul“ de Alexandra Carlsson, o tânără cu mamă româncă şi tată suedez, suedezii descriu ce probleme au întâlnit aici şi ce ajutor au putut da, schimbând soarta unor familii prin salvarea copiilor de la moarte prin inaniţie şi boli.
„În ultimii ani, românii au trebuit să se acomodeze cu temperaturi extreme. Soarele a lăsat urme catastrofale pentru agricultura românească. De trei veri, ogoarele din Moldova sunt uscate şi lipsite de viaţă. Zăpada a venit şi ea prea târziu pentru a proteja pământul în sezonul următor. Oricât s-ar fi chinuit ţăranii să are ogoarele, întâmpină o secetă şi o foamete care se repetă în fiecare an. Porumbul crescut se usucă an de an. Porumbul este unul dintre alimentele de bază pentru români. Mălaiul fiert cu apă rezultă în felul naţional de mâncare numit <mămăligă>. Însă acest aliment nu se mai găseşte nicăieri de 3 ani. Oameni şi animale deopotrivă au suferit de foame şi de sete şi au trăit în acelaşi fel, hrănindu-se cu buruieni fierte şi tocăniţă de iarbă. Au murit mulţi oameni de foame, iar Europa a suferit de foamete. După război, însă, au venit şi ajutoarele“, arată suedezii.
Situată în afara împărţirii Est-Vest, Suedia vedea solidaritatea Europei
Naţiunile care au ajutat România sunt enumerate laolaltă, punând accent pe solidaritate. Suedezii menţionează că sprijinirea ţării este necesară, deoarece resursele C.A.R.S. sunt limitate. „Englezii au trimis făină de cartofi ca ajutor principal. A venit ajutor şi din Rusia; aici este un vapor acostat în portul din Constanţa, cu alimente uscate de bază. De la vecinii din Bulgaria au venit mult-aşteptatele alimente pe tren. O cantină franţuzească - francezii nu au uitat că românii i-au ajutat în ultima parte a războiului cu alimente de bază“, spun suedezii.
Despre contribuţia Suediei la salvarea din criză a României, realizatorii filmului precizează că ajutorul suedez nu a întârziat să apară. Ei menţionează că suedezii au trimis organizaţii care să susţină, printr-un program bine pus la punct, alături de autorităţile locale, copiii care aveau cel mai mult nevoie de hrană şi îmbrăcăminte.
„Acesta este depozitul suedez din Tecuci, Moldova. Nevoia de sprijin a venitîn urma ratei mortalităţii infantile din 1947, care a ajuns la 22%. În capitala Moldovei, Iaşi, cifra ajunsese undeva la 40.2%. Cantina principală a ajutoarelor suedeze se afla la Iaşi. Soldaţii români au ajutat la distribuirea alimentelor în cele 150 de filiale organizate în toată regiunea.
Caravana de maşini de teren a reuşit să pătrundă în zonele cel mai greu accesibile, iar proiectul a fost un real succes. Zi de zi şi lună de lună, <clientela> formată cel mai des din copii a beneficiat de hrană şi tratament. Au fost ajutaţi aproximativ 30.000 copii să fie repuşi pe picioare. Laptele praf a fost ingredientul principal, împărţit în mai multe porţii zilnice. În satele româneşti s-au organizat cantine temporare care ajutau familiile să pună ceva cald pe masă - supe, macaroane, tocăniţe de legume. Controlul a fost riguros. Este important ca asistenţii sociali suedezi să verifice starea de sănătate şi evoluţia fiecărui copil în parte. Astfel am reuşit să oferim rezultate foarte bune - oferind continuitate în dezvoltarea celor mici“, punctează suedezii.
„Vom continua cu ajutorul, copiii sunt cei care vor marca viitorul“
Echipele umanitare de la „Salvaţi copiii“ promiteau că vor asigura cele trebuincioase copiilor români, care nu aveau nici îmbrăcăminte şi cărora copiii suedezi le-au donat hăinuţe. „Vor urma şi alte expediţii suedeze cu ajutoare. Însă această expediţie a liderilor organizaţiei suedeze s-a dovedit anevoioasă, din cauza lipsei autostrăzilor şi a infrastructurii. Comunicarea cu primarul acestei localităţi ne-a ajutat să înţelegem ce familii aveau mai mult nevoie de ajutor. După ce am îmbrăcat toţi copiii, urmează pregătirea alimentelor. Aici vedeţi copiii cum iau o pastilă cu vitamine înainte de masă. Spitalul de copii din Galaţi este centrul principal pentru ajutoare suedeze din sudul Moldovei. Aici se pregăteşte Pablum, un preparat canadian din cereale care ajută copiii la creştere. Acest produs a salvat mii de vieţi de-a lungul ultimilor ani“, explicau ei.
În urma hranei substanţiale, generos acordate de societatea suedeză «Salvaţi copiii», vizibila restabilire a forţei copiilor ofiliţi de foamete, este cea mai reală dovadă că scopul de a salva aceste fiinţe va fi cu certitudine atins. Zaharia Tanasiu, medicul-şef al Serviciului Sanitar Brăila
Concluzionând, suedezii demonstrau de ce acţiunile lor s-au concentrat foarte mult pe salvarea copiilor. „Ei sunt cei care vor marca viitorul. Organizaţia <Salvaţi Copiii> Suedia este mulţumită de rezultatele aduse până în anul 1948. Aceşti copii din Iaşi îmbrăcaţi în hăinuţe suedeze sunt o dovadă vie a succesului programelor noastre.
Aşa cum a spus o femeie din expediţia suedeză: <Nu împărţim ciocolată la copii şi nu vrem să fim văzuţi drept nişte persoane romantice. Vrem să oferim hrană copiilor, o hrană corectă şi acesta este cel mai important lucru>“
„Gesturi de ameninţare“: fotografierea cozilor la mâncare
La 22 aprilie 1947, ajutorul scandinav se vede în ameliorarea stării copiilor. Medicul-şef al Serviciului Sanitar Brăila, Zaharia Tanasiu (originar din Basarabia), transmite consulului suedez mulţumiri şi recunoştinţa tuturor: „În urma hranei substanţiale, generos acordate de societatea suedeză <Salvaţi copiii>, vizibila restabilire a forţei copiilor ofiliţi de foamete, este cea mai reală dovadă că scopul de a salva aceste fiinţe va fi cu certitudine atins“.
Dar mai mult decât întremarea şi salvarea copiilor, mai mult decât cauza (trimiterea resurselor ţării în URSS, ceea ce a îngreunat simţitor situaţia ţării) şi decât efectul scontat, dar scăpat de sub control al crizei (debilitarea populaţiei), pe comunişti îi preocupa acoperirea dezastrului. Oamenii care fotografiau cozile la alimentele raţionalizate erau consideraţi pe dată agenţi acoperiţi infiltraţi de agenturile străine. Serviciile informative engleze şi americane erau principala ameninţare, duşmanul din umbră al comunismului – deşi tocmai acele state acceptaseră, prin Tratatul de la Yalta (februarie 1945), ca România să intre în sfera de putere a Rusiei după Al Doilea Război Mondial.
În volumul „Triumf şi tragedie“, Winston Churchill, premierul britanic (mai 1940 - iulie 1945), avea să descrie cum a decurs împărţirea sferelor de influenţă din Europa între cele două mari puteri - Rusia şi Marea Britanie susţinută de Statele Unite ale Americii: „La prima întâlnire importantă de la Kremlin, eram eu, Stalin, Molotov şi Eden. Momentul era prielnic pentru afaceri, aşa că am zis: <Hai să stabilim cum vor fi afacerile în Balcani. Trupele voastre sunt în România şi Bulgaria. Noi avem interese, misiuni şi agenţi acolo. Ce ziceţi să aveţi 90% influenţă în România, noi să avem 90% în Grecia, iar Yugoslavia s-o împărţim?>. Pe o bucată de hârtie am scris cifrele. În Bulgaria, influenţa Rusiei ar fi fost de 75%. În timp ce lui Stalin i se traducea propunerea mea, el a luat stiloul său albastru şi a parafat procentele. A urmat o pauză lungă. Hârtia era în mijlocul mesei. <Am rezolvat chestiunea asta, care decide soarta a milioane de oameni, în aşa manieră improvizată? Hai să ardem hârtia>, am zis. <Nu, păstreaz-o>, a zis Stalin“.
Închiderea legaţiilor
În vizorul Siguranţei au intrat şi consulatele suedeze, „aşa-zisele consulate suedeze“, cum le numeau securiştii, care le catalogau drept „rezidenţe informative care lucrează în interesul imperialismului anglo-american“. În decurs de niciun an, România urma să impună Occidentului închiderea, spre exemplu, a legaţiilor de la Constanţa, oraş-port cosmopolit care avea prin tradiţie un „cartier“ diplomatic încă de la intrarea Dobrogei în componenţa României, la 1878. În anul 1881, la Constanţa funcţionau viceconsulate ale Angliei, Greciei, Franţei, Suediei-Norvegiei, Germaniei, Italiei, Rusiei şi Austriei şi consulate ale Turciei şi Belgiei.
Dar în vara lui 1948, Elveţia, Suedia, Italia şi Portugalia fuseseră „invitate“ să-şi închidă consulatele onorifice de la Marea Neagră. În locul deschiderii spre modernitate promovate de România monarhistă dinainte de 1900, comuniştii alegeau să întoarcă spatele lumii. „De la data de 31 iulie 1948, niciun act emanat de la aceste consulate nu va fi luat în considerare“, puneau în vedere autorităţile de la Bucureşti, conform unui document datat 27 iulie 1948, semnat olograf indescifrabil de doi funcţionari de la Ministerul Afacerilor Interne, Direcţiunea Generală a Administraţiei.
Securitatea: „X este informator. Până la obţinerea de dovezi îl supraveghem“
Reprezentanţii diplomatici, cetăţeni străini sau români, erau consideraţi din start agenţi imperialişti. Siguranţa „ştia“ asta despre toţi, deşi singură recunoştea că n-avea dovezi care să susţină bănuiala. Un simplu exemplu: Ştefan Bessy era consulul onorific de la Constanţa şi era prieten cu Niculae Moratis, ei activând în domeniul maritim, la agenţii de vapoare. „Ambii lucrează în favoarea cercurilor imperialiste anglo-americane. Până la obţinerea de dovezi este în supraveghere“, consemnau urmăritorii în fişele obiectivelor.
Coordonatorii acţiunilor umanitare erau permanent în vizorul Siguranţei: Eric Leonard Kingberg, Anne Maria Toll şi Ulla Lindevall (Suedia), căpitanul în rezervă Sven Christian Uhrscov, soţia sa Bodie şi adjunctul său, locotenentul (r) Nissen Adler Bent (Danemarca), Margareta Sturdza (Norvegia). Toţi cei cu care veneau aceştia în contact deveneau obiectul monitorizării. Străinii vizaţi ştiau că sunt filaţi de Securitate şi spuneau acest lucru anturajului, în care erau infiltraţi informatori. Uneori, agenţii de urmărire erau arătaţi şi fotografiaţi chiar de către „obiective“. Oficialii de la Stockholm, Copenhaga sau Oslo erau înştiinţaţi de suspiciunea autorităţilor române, care pe o parte le primeau ajutorul şi pe de altă parte îi făceau „imperialişti“.
Având în vedere că activitatea delegaţilor Crucii Roşii suedeze şi daneze se desfăşoară în special în regiunile care reprezintă un interes strategic – Gurile Dunării, Dunărea Inferioară, Dobrogea şi Moldova, regiuni care sunt în mod special vizate de către spionajul anglo-american, este necesar a se supraveghea îndeaproape întreaga activitate a acestor delegaţi străini. Siguranţa statului, raport din 26 noiembrie 1947
Rapoartele informative relatează drama unui astfel de colaborator al scandinavilor, judecătorul Nicolae Movilă de la Tribunalul Tulcea. Magistratul avea un frate prizonier de război în URSS şi fusese prins în corzi („captat“, cum era termenul tehnic folosit) de Securitate, pentru că avea datorii mari pentru că bea şi îi plăceau femeile. Judecătorul Movilă este pus să informeze Securitatea despre mişcările delegaţilor nordici care aduceau ajutoare în regiune. La 31 ianuarie 1948, după ce a dat câteva informări verbale, magistratul a luat arma unui gardian şi s-a împuşcat în piept – „pentru că străinii îl puseseră să facă rost de informaţii despre transporturile către URSS“, motivau agenţii Siguranţei statului.
Ei specificaseră în rapoartele anterioare că din contactele lui „se deduce“ că Movilă „lucrează pentru misiunea suedeză“. Judecătorul Nicolae Movilă a supravieţuit tentativei de suicid pentru că glonţul a nimerit la 2 centimetri mai sus de inimă. Subchirurgul Panait de la spitalul din Tulcea a fost pus de Securitate să-l păzească strict pe judecător, ca să nu-l otrăvească cineva. Panait aude cum Movilă spune că este urmărit de Siguranţă şi nu vrea să mai vadă pe nimeni. „Judecătorul Movilă trădează misiunea încredinţată şi ca să scape de consecinţe a căutat să-şi curme zilele“, scrie dezamăgit agentul Securităţii în raportul din 5 februarie 1928.
Lichidarea asistenţei străine
Punând în cumpănă binele şi salvarea copiilor cu suspiciunile legate de „interesul naţional“, România comunistă a decis închiderea oricăror forme de ajutor străin, chiar dacă acesta venea de la o organizaţie recunoscută pe plan mondial precum Crucea Roşie sau „Salvaţi copiii“. Străinii au fost somaţi să lichideze misiunile de ajutorare şi să predea statului român alimentele pe care le mai aveau în stoc de împărţit populaţiei. Astfel că după ce au beneficiat de ajutoarele lor substanţiale, care au scos ţara din criză, comuniştii au interzis funcţionarea asociaţiilor umanitare şi a societăţilor de binefacere străine pe teritorul naţional.
Vadim Guzun, diplomatul care a cercetat arhivele Suediei Sursa Facebook Vadim Guzun
„Pentru stoparea acţiunilor caritabile, Guvernul român a introdus taxe ridicate ajungându-se în cele din urmă ca organizaţia CARE să-şi închidă depozitele din România. Altor organisme li s-a interzis efectiv să mai întreprindă orice activitate pe teritoriul României, aşa cum a fost cazul lui Swedish Relief, ce cuprindea şi un fond special «Salvaţi copiii», prin care au fost hrăniţi zilnic 60.000 de copii. Suedezii au fost obligaţi să se retragă în 1948. La fel, organizaţia «Catholic War Relief», care ajutase populaţia României prin Monseniorul Kirk, încă din primăvara lui 1947 a fost presată să-şi înceteze activitatea în toamna lui 1948“, încheie specialiştii de la Arhivele Naţionale ale României fişa de prezentare a fondului documentar C.A.R.S.
Plecarea şi evadarea
Liderii nordici care avusese grijă de întreaga acţiune de ajutorare a copiilor săraci ai României au părăsit ţara pe rând în primăvara lui 1948. Inspectoratul Regional de Siguranţă Constanţa „avea onoarea“ să raporteze că suedezul Eric Ljunberg plecase, în sfârşit, din România, prin Portul Constanţa, la 27 mai 1948. Ljunberg lichidase misiunea „Salvaţi copiii“ din România, dând în primire Ministerului Sănătăţii alimentele rămase. El se îmbarcase pe vasul Skagoland împreună cu soţia sa, românca Maria Magdalena, şi spuseseră „Adio“ României.
Unii români care erau potrivnici regimului au profitat de vânzoleala creată pentru a fugi din ţară. Cu toate măsurile luate de Securitate, Ştefan Cosmovici, delegat Crucea Roşie pe lângă misiunea suedeză şi daneză, a reuşit să plece la Viena cu potera pusă pe urmele lui. Cosmovici era un obiectiv atent monitorizat, deoarece fusese condamnat la spionaj în favoarea Marii Britanii şi avea o relaţie cu Adriana Georgescu, fosta secretară a generalului Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al României (7 decembrie 1944 - 1 martie 1945) înainte de instaurarea regimului comunist. O apropiată a lui Cosmovici, Ileana Munteanu, a fost racolată pentru a permite accesul în casa acestuia, dar l-a avertizat că i se pregăteşte ceva. Trimiţându-i pe urmăritori pe piste false, Ştefan Cosmovici a scăpat de sub nasul Securităţii, plecând spre libertatea Occidentului.
Ultima redută. Ultima cafea
La 2 decembrie 1949, suedezul Hans Ehrenstrale, şeful misiunii UNICEF din România care îşi împletise eforturile din februarie 1947 cu organizaţiile nordice, a fost chemat de ministrul-adjunct al Sănătăţii şi i s-a pus în vedere să părăsească România în 24 ore, pentru că misiunea urma să-şi înceteze activitatea.
Ehrenstrale era un exemplar foarte dubios, după standardele securiste: „excesiv“ de amabil cu toată lumea, nu refuza aproape niciodată să primească pe nimeni şi căuta „prin orice mijloace (cadouri, servicii personale etc)“ să câştige de partea sa personalul român. Era atât de abil încât reuşise să nu creeze fricţiuni serioase între UNICEF şi Ministerul Sănătăţii. Başca, suedezul colinda oraşul vizitând expoziţii. Categoric, era văzut un element reacţionar care s-a „deconspirat“ prin atitudinea sa.
Vadim Guzun redă în cartea sa „Rädda Barnen şi Securitatea 1946-1949“ dezamăgirea lui Ehrenstrale la auzul răsplatei românilor. El i-a spus funcţionarei de la UNICEF că se aştepta măcar la un tratament politicos, pentru tot ce a făcut pentru România: „Guvernul maghiar a lichidat misiunea UNICEF cu multă politeţe, nu cu brutalitatea Guvernului român. Şi ungurii, şi românii, folosesc metodele respective conform dispoziţiilor date de Guvernul sovietic“. Suedezul a menţionat că-şi va continua misiune de caritate pe alte meleaguri şi că speră că va reveni cândva aici. Invitat de funcţionară să bea împreună o ultimă cafea înainte de plecare, Hans Ehrenstrale i-a răspuns scurt: „Ultima cafea o vom bea la eliberare“.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
