FOTO VIDEO Mărturii din Iad. Ultimul supravieţuitor de pe Independenţa: „Am deschis gura morţilor pentru a-i recunoaşte“

FOTO VIDEO Mărturii din Iad. Ultimul supravieţuitor de pe Independenţa: „Am deschis gura morţilor pentru a-i recunoaşte“

Ioan Gomboşanu nu a mai navigat nicioodata pe mare FOTO M.I.

Într-o dimineaţă rece de toamnă, un tânăr de 26 de ani a înotat spre viaţă aproape o oră, după ce a sărit de pe puntea petrolierului Independenţa. Mândria flotei româneşti a sfârşit înecată în foc şi fum pe 15 noiembrie 1979, când se pregătea să treacă Bosforul, după ce a fost lovită de nava grecească Evriali.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Era o vreme exact ca cea de astăzi: puţină ceaţă, frig…“, îşi începe povestea Ioan Gomboşanu, de 61 de ani, ultimul supravieţuitor al tragediei petrolierului Independenţa. 
Tânărul marinar, care avea atunci 26 de ani, plecase în cel de-al treilea voiaj cu Independenţa, comandată de Dorinel Mihai. „Intenţia mea era ca în voiajele următoare să fug în Germania. Lucrasem pe litoral, la Jupiter, dădeam lecţii de condus iahturi şi de la străini aflasem care este viaţa în Vest“, spune el. 
 
În dimineaţa fatidică de 15 noiembrie, nava se pregătea să traverseze Bosforul. Era încărcată 95.000 de tone de petrol şi venea din Libia. Întâmplarea a făcut să ajungă cu două ore mai devreme în Marmara. „Comandantul avea preaviz, voia să plece din marină şi să se ducă la Buzău, ca inginer la CFR şi se grăbea să ajungă în ţară la timp şi de la 14 – 15 noduri pe oră cu cât mergeam am mărit viteza la 17 noduri. Aşa se face că am ajuns în strâmtoare la ora 4, cu două ore mai devreme“, îşi aminteşte timonierul. 


 
La bord erau 45 de oameni: 42 membri ai echipajului, dar şi trei ingineri cercetători de la Bucureşti care în acel voiaj efectuau teste pe motor.
 
Timonierul doar ce intrase în cart. Era ora 4.10 minute când pe radare a apărut o navă. „Mi s-a părut că face o manevră dubioasă: s-a întors cu 90 de grade de la drumul ei. Noi trebuia să intrăm în Bosfor, ei ieşeau. Mare parte din echipaj era pe punte. Bosforul e feeric noaptea şi mulţi aveau aparatele de fotografiat în mână pregătindu-se să facă poze.

Ne-am dat seama că nava ne va lovi, însă nu avem cum să ne ferim. Am sunat goarna, am semnalizat cu lanterna de focalizare, însă cei de pe navă nu au răspuns. Nu ştiam ce navă este atunci. Ne-a lovit la mijloc, în dreptul tancurilor 3 şi 4. S-a auzit iniţial un scârţâit de fiare. La scurt timp a apărut prima explozie şi petrolul a luat foc“, povesteşte fostul timonier. 
 
Prima explozie

Nimeni nu s-a panicat. Fiecare ştia ce are de făcut în astfel de situaţii. „Eu, de exemplu, am aruncat scara de pisică pe care trebuia să coborâm, am desfăcut  siguranţele de la barcă“. O parte din echipaj se îndreptase spre una dintre cele două bărci de salvare, care erau pe navă. 
 
„O astfel de barcă e ca un submarin, închisă etanş ca să nu pătrundă apa în ea şi prevăzută în exterior cu un sistem de duş, ca să nu ia foc. Noi avem două astfel de bărci, fiecare putând lua 40 de oameni. În acest timp, la apă mai fuseseră aruncaţi colaci de salvare şi o plută pe care puteau încăpea 20 de oameni, dar şi o navetă cu apă minerală, care să ne ajute să supravieţuim“, îşi aminteşte Ioan Gomboşanu. 
 
La un moment dat, comandantul a strigat: „Daţi-vă jos din barcă pentru că nu se poate lansa la apă întrucât nava şi-a schimbat centrul de greutate“. Ce se întâmplase? Înclinându-se nava pe o parte, nici bărcile de salvare nu au mai putut fi folosite. După tragedia navei Independenţa, bărcile de salvare pot fi date la apă printr-un sistem tip tobogan. 
 
Abandon navă
 
Dându-şi seama că nu mai e nicio scăpare, comandantul a dat ordinul de „Abandon navă“. „Atunci s-a instalat haosul. Vreo zece oameni din echipaj s-au îndreptat spre scara de pilot. Atunci îmi aduc aminte că s-a produs a doua explozie. O perdea de foc i-a acoperit pe toţi cei zece… În faţa mea s-a aruncat ajutorul de şef mecanic, care era mai în vârstă ca mine. M-am ghemuit şi am sărit şi eu cam de la o înălţime de opt etaje…

Apa era foarte rece, avea cred cam 10 grade. Am încercat să desfac barca de salvare care nu se deschisese atunci când luase contact cu apa. Prin apă mai erau câţiva. Nu ştiu cine erau… Nu mai ştiu cu cine am vorbit… Mi-am dat seama că barca nu se desface şi atunci am început să înot disperat, pentru a mă îndepărta de navă. Am înotat către ţărm, vreo trei kilometri cred. Nu m-am oprit nicio clipă, pentru că aş fi îngheţat şi aş fi murit. În schimb, mi-am impus o anume cadenţă, ca să nu obosesc. La un moment dat focul se apropiase la opt  - nouă metri de mine. Căldura îmi încălzea omoplaţii prin hainele ude…“, e tot ce îşi aminteşte din acea dimineaţă.


Salvat de un pescar turc
 
Când mai avea 50 de metri până la ţărm, a fost salvat de un pescar turc, care nu avea un picior. „M-a urcat în barcă. Nu ştiam turceşte şi atunci mi-am dat seama că ne puteam scufunda. Era o barcă mică şi i-am dat un pumn în piept pescarului pentru a-l împinge în partea cealaltă a bărcii. Omul şi-a dat seama ce a însemnat gestul meu şi aşa am ajuns la mal“. Imediat, m-a preluat o ambulanţă şi m-a dus la spital. 
 
Abia după ce a ajuns la spitalul Haida Paşa l-a luat frigul. A tremurat continuu timp de opt ore. Acolo a aflat că scăpase şi şeful mecanic Gheorghe Mihăilescu şi au fost mutaţi în aceeaşi rezervă. El fusese salvat de un iaht. Cel de-al treilea supravieţuitor a fost ofiţerul mecanic 3 Dragoş Voicescu. Recuperat de pe mare de militari, el a fost dus la un spital militar. 
 
Printre amintirile teribile au rezistat celor peste trei decenii şi unele haioase. „La baie nu era hârtie igienică, iar instalaţia de apă nu funcţiona. A venit un instalator care nu a reuşit să  repare. Am făcut-o eu până la urmă. Drept mulţumire, omul ne-a adus o ladă de bere. În spital a venit şi turcul care mă salvase şi mi-a adus prăjituri şi table“, râde acum Gomboşanu.
 
Zece marinari, daţi dispăruţi 
 
Asta a fost partea frumoasă. A stat trei zile în spital. Din a doua zi au început să fie chemaţi la morgă pentru a-şi recunoaşte foştii colegi. „A fost cea mai groaznică perioadă din viaţa mea. Ne duceau la mai multe morgi. Cum murea cineva în Istanbul ne ducea şi pe noi. Noi am recunoscut 25 de cadavre, multe după semnele particulare: tatuaje, semne, dar şi după lucrările dentare. Ajunsesem să desfacem gura morţilor pentru a ne da seama dacă sunt românii de pe Independenţa. Am spus că nu mai rezist şi am cerut să fiu trimis în ţară“, spune fostul timonier. 
 
Revista presei la Securitate
 
Securitatea făcea revista presei. Conform unei note interne, informaţiile care curgeau de la Istanbul erau doar pentru uz intern. Restul lumii primea câte o ştire în Scânteia. 
Iată câteva fragmente din reportajele făcute în acel an la epava petrolierului Independenţa: „Pe fundalul flăcărilor, pe cerul pe care mijeau zorile se profila Palatul Topcapî, iar al un moment dat vechiul palat al sulanilor otomani, Atone Tije, părea în pericol de a fi cuprins de flăcări. Un cânt din răsărit părea să îndrepe flăcările spre coasta asiatică, ameninţând cartierele rezidenţiale“, scria AGERPRES. 
 
Aceeaşi agenţie de ştiri relata: „Până acum au fost găsite 11 cadavre carbonizate din cei 53 de membri ai echipjului petrolierului românesc, la o distanţă de câteva mile de locul ciocnirii. Numai trei din membrii echipajului român au supravieţuit“. 
 
A ars aproape o lună
 
Zece marinari au fost daţi dispăruţi. Nava a ars o lună, rând pe rând explodând fiecare tanc. Bucăţi din epavă au stat în apă mai mulţi ani. Ulterior, ele au fost aduse în ţară şi aruncate pe un câmp din Tuzla.  
Vinovat de producerea accidentului a fost găsit comandantul grec al cargoului Evriali, Alekos Adamopulos, care a fost condamnat la 20 de luni de închisoare. Ziarele din Turcia au scris la vremea respectivă şi au publicat fotografii cu femeile care se aflau la bordul vaselor. Perioada de detenţie rămasă de executat a fost transformată în cauţiune de numai 850 dolari. 
 
Ioan Gomboşanu a plecat spre ţară cu un avion, întrucât a refuzat să se mai urce pe un vas. A lăsat în urmă locul unde îşi îngropase prieteni, colegi şi visuri. 
 
La aeroport îi aşteptau familiile şi… Securitatea. „ Ţin minte că soţia mea venise cu un buchet cu trei garoafe. Ceilalţi doi colegi au primit şi ei câte una din buchetul meu“, îşi aminteşte el. O noapte au fot cazaţi în hotelul ceferiştilor, iar apoi fiecare a plecat la casa lui. „Nu ne-au pus la dispoziţie nici măcar o maşină, nimic“. 
Ca supravieţuitor al tragediei a primit suma de 1.200 de dolari, reprezentând „sacul marinarului“.  Familiile celor decedaţi au fost răsplătite cu suma de 10.000 de dolari.
 
Sorin Mihăilescu a murit în 2010, la vârsta de 66 de ani, iar despre cel de-al treilea supravieţuitor, Dragoş Voicescu, nimeni nu mai ştie nimic. 
 
Pe Nilul Alb 
 
După două luni de la tragedie, Ioan Gomboşanu şi-a dat demisia de la Navrom şi s-a transferat la Căile Navigabile şi a lucrat pe draga Callatis, apoi a plecat în Africa, unde a fost căpitan pe un împingător pe Nilul Alb, timp de şase ani. „Era să mor şi pe acolo, de malarie. Dar, aşa cum i-am spus soţiei mele, Anişoara, când a aflat că am supravieţuit pe Indepedenţa «Drac mort nu o să vezi», nu am murit“. 
 
Blestemul botezului
 
Petrolierul Independenţa avea o înălţime de 42 de metri şi o lungime de 304 metri. Era primul petrolier de 150.000 tdw, considerat nava amiral şi mândria flotei maritime româneşti. Din această serie au mai făcut parte Unirea (1979), Libertatea (1981) şi Biruinţa (1984). 
 
Nava a făcut doar 19 voiaje. La ceremonialul de botez la care au fost prezenţi Nicolae şi Elena Ceauşescu, sticla de şampanie Zarea nu s-a spart, ci doar a lovit bordajul navei. Toţi cei prezenţi au spus că este un blestem. 


 
Dramă la puterea 45 
 
Unele din cele mai emoţionante mărturii ale familiilor celor care au murit în urma tragediei le găsiţi în volumul „Tragedia navei Independenţa, cea mai mare catastrofă din istoria navigaţiei româneşti“ a lui Constantin Cumpănă, apărută în 2006.
 
Autorul ne mărturiseşte că a cules informaţii vreme de 16 ani. Păstrează şi acum, în casa sa, într-o cutie, fotografii ale foştilor marinari, scrisori trimise de ei familiilor, mărturii impresionante. A lucrat metodic. Pe o foaie mare de hârtie a trecut numele fiecărui membru al echipajului, adresa, număr de telefon, urmaşii. „Am vorbit cu văduvele, le-am scris şi mi-au răspuns“, spune Cumpănă. S-a încărcat cu drama fiecărei familii care-şi pierduse omul drag în acel teribil incendiu.
 
„Eu cred că aşa a vrut Dumnezeu, să mi-i ia pe amândoi, pe soţ şi băiat“
 
În carte găsim mărturia emoţionantă a Ştefaniei Dima, soţia electricianul Dima Anghel. „Mi-e greu sămă obişnuiesc cu idea pierderii soţului meu, deşi, iată, au trecut atâţia ani de câd l-a pierdut. Dar şi mai greu am suportat întrebarea repetată obsedant, aproape zilnic, multă vreme după data nenorocirii, de către fiul nostru în vârstă de opt ani. Când venea de la şcoală, Sorin mă înreba: «Mamă, tot nu a venit tata?»
 
Pe soţul meu l-au găsit abia după două săptămâni, pe 28 noiembrie, iar sicriul –am primit pe 5 decembrie… Vremea a trecut, copilul a crescut şi a înţeles într-o bună zi că nu îşi va mai vedea tatăl decât în fotografii. Ce a fost extraordinar a fost hotărârea lui de a se face marinar, la fel ca tatăl lui. Cred că a fos aşa, ca o chemare, poate chiar soarta. A terminat liceul de marină şi la 19 ani s-a îmbarcat pe Balota. De câte ori trecea prin Bosfor, prin zona accidentului, arunca în apă ţigări şi pâine. Este un vechi obicei marinăresc. În loc însă ca aceste lucruri să-l liniştească, îl răscoleau şi mai tare. Simţea acut asta şi îmi mărturisea adesea că se simte neîmplinit fără tatăl lui. În cele din urmă, în 1992, a cedat şi a fost răpus de un puternic sindrom depresiv. Avea numai 21 de ani… Eu cred că aşa a vrut Dumnezeu, să mi-i ia pe amândoi, pe soţ şi băiat, ca ei să fie împreună Acolo…“
 
Constantin Cumpănă crede în blestemul navei pornind de la faptul că sticla de şampanie Zarea nu s-a spart la ceremonia de botez. „Când aproape terminasem de scris cartea am pierdut-o din calculator şi am luat-o de la capăt. Între timp mi-a murit soţia şi nu a mai apucat să se bucure de reuşita mea…“, mărturiseşte autorul.
 
Vă mai recomandăm:
 

 

 

citeste totul despre: