FOTO Povestea neştiută a unui star radio: Andrei Gheorghe, înainte de a deveni celebru
0
Vreme de trei ani, în perioada 1985-1987, Andrei Gheorghe a fost profesor la ţară, într-un sat din Bărăgan. A predat rusa şi a lăsat amintiri de neşters în locul de unde au mai plecat spre glorie portarii de naţională Rică Răducanu şi Ionel Manu.
Înainte de a intra în presa care l-a catapultat în notorietate, Andrei Gheorghe a fost profesor la ţară, într-un sat din Bărăgan. El a predat rusa în anii ’80, la şcoala din Vlădeni, o aşezare de pe malul Dunării, din judeţul Ialomiţa, situată aproape de Feteşti şi de Ţăndărei.
Vlădeniul se află vis-a-vis de Hârşova, astfel că sătenii văd seara luminile oraşului de peste Dunăre. Satul, fostă colonie penitenciară, a avut din 1990 până în 2016 acelaşi primar, cel mai longeviv în funcţie din judeţ - Lucian Corlău.
Dar Vlădeniul este cunoscut pentru doi fii ai satului care au adus bucurie în casele românilor. De aici a plecat spre glorie Necula „Rică“ Răducanu, portarul de la Rapid, care l-a tras după el pe Ionel Manu, cel care a deschis mai târziu prima şcoală de portari din România. Ambii au fost portari de naţională.
„Salutare, naţiune!“
La mijlocul anilor ’80, la Vlădeni era o comunitate de 3.000 locuitori, din care făcea parte gaşca stagiarilor veniţi prin repartiţie la absolvirea facultăţii. Erau ingineri, economişti, profesori, medici. Tinerii specialişti stăteau în locuinţe puse la dispoziţie de Stat: apartamente de bloc sau case de ţară pe care le împărţeau cu colegii.
„Aici era un fel de tabără, dar care nu putea dura la nesfârşit, toţi voiau un trai mai bun, chit că în partea de sat unde stăteau ei erau chiar condiţii bune, ca la oraş, cu canalizare. Construiseră reţeaua deţinuţii, pentru miliţienii de la penitenciar. Mulţi stagiari s-au perindat pe la Vlădeni, de majoritatea nu-şi mai aminteşte nimeni. Dar de Andrei, da. Oamenii îl ţin minte şi fără să fi fost la radio sau TV“, povestesc localnicii.
În 1985, când a apărut Andrei Gheorghe în sat, uliţa a căpătat culoare. „Andruşa“ - cum era alintat - era de atunci „o figură“. Citea mult (noaptea cu lanterna sub pătură să nu-şi deranjeze colegii), era sufletul petrecerilor, vorbea slobod, asculta muzică şi nu se temea să spună verde-n faţă ceea ce gândeşte. „Lumea îl ştia de nebun, umbla cu o căciulă mare rusească, roşie, de vulpe polară, avea blugi, geacă. Era circul şcolii. Arunca în clasă cu catalogul, se urca pe catedră... “, spun oamenii din sat.
Viaţa de după ore
Adevărul este că statul la catedră nu era de el, deşi el voia să fie formator. Copiii Vlădeniului n-aveau înclinaţie spre lecţiile profesorului de rusă, satele erau izolate de lume, mâncarea se găsea greu, viaţa era cenuşie, dar când orele se terminau, stagiarii începeau să trăiască. În camerele de cămin se prelungea tinereţea, copilăria lor în care jocurile trebuia imaginate şi construite. Andrei Gheorghe a împărţit o astfel de locuinţă cu Cătălin Antoniu, inginer mecanic la IAS, şi cu Paul Damian, profesor de istorie.
„Andruşa era excentricul grupului. Era original, ieşea în evidenţă, voia să fie remarcat. Zăpăcitul, aşa îi spuneau toţi, dar el nu era zăpăcit. Nu se ascundea după cuvinte, spunea în faţă oricui ce-i trecea prin cap - eşti prost, eşti bou, habar nu ai. Pe moment poate te supărai, iar eu îi răspundeam uneori la fel. Apoi îmi dădeam seama că are dreptate să mă taxeze aşa. Era modul lui prin care voia să ne arate nouă, prietenilor, unde greşim. Dar era corect, dăruia mult. Dacă-i cereai haina de pe el, ţi-o dădea. Mi-a dat căciula, blugii lui, geaca. Fără rezerve“, l-a înţeles Antoniu.
Cheful de pomină de la ziua lui Ceauşescu
Anii de la Vlădeni sunt o amintire pitorească pentru stagiarii de altădată. Seara erau chefuri de pomină. Mâncau laolaltă, desfăceau pachetele, inventau distracţii şi îşi umpleau timpul până în weekend, când cei care stăteau mai aproape plecau acasă. Cum făcea Andruşa, care mergea sâmbătă la Constanţa şi se întorcea luni.
„Jucam Popa Prostu’, Andrei era specialist în dat pedepse. Odată, de 26 ianuarie, când era ziua lui Nicolae Ceauşescu şi se întărea paza peste tot, m-a pus să ies cu toporul în mijlocul satului să tai o cracă de pin, care este flexibilă şi se taie tare greu. Am dat nas în nas cu un individ înarmat de la Gărzile Patriotice. ‚Ce faceţi aici, domnu' inginer?’. ’Tai o cracă’. S-a uitat lung la mine, apoi a zis: ’Staţi că vă ajut eu’. Lumea de la ţară avea bun-simţ, deşi era cu ochii pe noi. Ne vorbea tot satul, mai puneau oamenii şi de la ei, că ne distram prea tare.
Tot de 26 ianuarie am făcut un platou cu ce aveam şi noi de-ale gurii, am fiert nişte vin sau ţuică, şi l-am dus directorului de la IAS: ‚Vrem să sărbătorim cu dumneavoastră ziua tovarăşului Nicolae Ceauşescu’. Directorul - să ne mănânce pe noi, nu altceva!
Altă dată, tot la Popa Prostu’, Andruşa a pus o colegă să simuleze un cutremur, la bustul gol, urcată pe o masă. Ne-am cutremurat noi de râs. Şi câte, şi mai câte... Eram tineri şi ne răzbunam cumva pe viaţa aceea plină de interdicţii“, îşi aminteşte inginerul.
Bărbatul, acum în vârstă de 61 ani, era din 1983 în Vlădeni şi a mai stat mult după ce a plecat Andruşa, în 1987. În timp au plecat şi ceilalţi din sat, găsindu-şi un rost mai bun. În 1995, inginerul Cătălin Antoniu s-a întors în Bucureştiul său şi a ajuns să lucreze la Academia de Studii Economice. Celălalt camarad, profesorul Paul Damian, s-a angajat la Muzeul Naţional de Istorie a României. Pentru Andruşa, lucrurile s-au rezolvat mai rapid: a scăpat din Vlădeni după cei 3 ani de repartiţie şi s-a întors la Constanţa. Tatăl lui era comandant al Aeroportului de la Mihail Kogălniceanu. „Am mai ţinut legătura o vreme, după ce ne-au despărţit. Am fost şi la el acasă, la Constanţa, în apartamentul de bloc unde locuia cu soţia Maria şi cu fiica lor Anastasia. Apoi ne mai întâlneam prin Bucureşti“, îşi aminteşte Cătălin Antoniu.
Pedeapsa lui Andrei, cel care nu te lăsa indiferent
Dar evoluţia lui Andrei nu i-a mai plăcut. Cu o ascensiune fulminantă, Andruşa devenise superstarul „Gheorghe. Andrei Gheorghe“ care-şi permitea să fie dur, arogant, sarcastic, caustic cu toată lumea. Făcea alegeri în carieră care au ridicat sprânceana publicului. „Midnight Killer-ul“ de la Radio Sky, care ţinuse Constanţa trează în prima parte a anilor ’90, era acum cunoscut de o ţară întreagă, dar părea că se sinucide profesional.
„Era altfel de cum îl ştiam eu, împinsese lucrurile la extrem. Nu ştiu de ce a ales să se arate astfel oamenilor, într-o variantă brutală, vulgarizată, a lui. Eu ştiam că nu era personajul pe care l-a promovat. Uitaţi-vă la ochii lui, acolo vedeţi totul: sunt trişti! Caragiale avea aceeaşi privire. Vedea că nu înţelegem. Poate a fost dorinţa lui de a-şi pune acea mască. Avea o energie carismatică, dar acea energie nu a avut ecoul potrivit. A fost o fiinţă superioară care a vrut să ne îndrepte, să ne facă mai deştepţi, să ne scoată din zona de confort. Noi am fost proşti. Iar el ne-a lăsat în pace, de la un moment dat. Iar noi am rămas aşa. ‚Suntem noi cu noi şi cea mai grea pedeapsă este indiferenţa, nepăsarea, somnul raţiunii’ - mi-a spus acum cineva, un prieten drag“, lăcrimează Cătălin Antoniu (foto dreapta), camaradul din tinereţe. Vestea morţii lui Andrei l-a afectat profund.
Muzica pentru care făcea orice
Un localnic din Vlădeni are o amintire aparte cu Andrei Gheorghe, cel care avea darul să te exaspereze. „Aveam o casetă cu muzică, doar ce o primisem din Germania. Aveam discotecă vara, în sat, la căminul cultural. Abia aşteptam să o arăt tuturor, dar Andrei mi-a şutit caseta. Am căutat caseta aia de am înnebunit. Când i-am pomenit de asta, după vreo 20 ani, a râs. Un om bun, nebun... acum mort. La cum era, acum ar fi făcut un mişto mare de tot la adresa ăstora care azi postează chestii triste“, consideră Laurenţiu Catrina.
Pentru o carte şi o muzică bună, Andrei ar fi făcut orice. La el acasă a ascultat Pink Floyd pentru prima dată Ecaterina Bălănescu, o prietenă bună din copilărie. „Mamele noastre erau rusoaice şi noi am copilărit împreună, locuiam aproape. În vacanţe mergeam în Rusia amândoi, eu - la bunica la Moscova, el - la bunici în Lipeţk. Mai stătea şi la noi în Moscova, eram ca acasă unii la alţii. Am avut amândoi o copilărie şi o adolescenţă foarte frumoase. Era, în ciuda tuturor contradicţiilor, un om bun“, spune Ecaterina, grafician.
Epilog
Andrei Gheorghe a încetat din viaţă la vârsta de 56 ani, în dimineaţa de 19 martie 2018, singur, în baia de la mansarda casei sale din Voluntari, Ilfov. Destinul lui a fost aparte: s-a născut la 14 ianuarie 1962, la Lipeţk, Rusia. Mama lui era rusoaică, Liudmila, fiica celui mai tânăr general de aviaţie din URSS. Tatăl, Nicolae, era pilot de aviaţie. A fost singurul lor copil. Când Andrei era mic, la 6 ani, familia s-a mutat la Constanţa.
Andrei a intrat la Liceul Mihai Eminescu din Constanţa, dar la treapta a doua a picat cu o medie care nu i-a mai permis decât să se înscrie la seral şi a ales Liceul Mircea cel Bătrân. Ca seralist care trebuia să aibă loc de muncă, s-a angajat la aeroport, ca ajutor de şofer. Apoi a fost admis la Institutul Pedagogic de trei ani de la Constanţa, specializarea Rusă-Engleză. A plecat în armată, ca TR-ist (termen redus), dar la întoarcere, institutul intra în desfiinţare. Andrei a fost transferat la Galaţi, apoi a mers la Universitatea de la Bucureşti, unde a absolvit Filologia, pe specializarea lui. A fost ghid vara, pe litoral. A debutat la Radio Constanţa în 1991, apoi a făcut parte din echipa unui radio nou, Radio Sky. A debutat în televiziune la TV Neptun, dar Adrian Sârbu şi Florin Călinescu l-au vrut la Pro FM, făcându-i o ofertă de nerefuzat. Apogeul a fost urmat de un declin de neînţeles.
Andrei Gheorghe cu echipa Radio Sky Sursa Facebook Beti Fripis
Mama lui Andrei Gheorghe trăieşte încă la Constanţa, la fel şi Maria, fosta soţie cu care s-a însurat de tânăr. Maria a fost retrasă întotdeauna. Fiica lor Anastasia îşi clădeşte o carieră în design vestimentar la Londra, lucrând pentru mari creatori de modă ca Versace, Oscar de la Renta, Stella McCartney. Ea se ocupă de funeralii împreună cu cea de-a doua familie a lui Andrei, care a fost căsătorit pentru câţiva ani cu Petruţa, psihoterapeut, mamă a trei copii. Sâmbătă, 24 martie, Andrei Gheorghe va fi incinerat, conform dorinţei sale. „Moartea e clară. Calitatea vieţii e importantă“, spunea el.
Testamentul lui Andrei Gheorghe
„Nimic nou sub soare, doar durerea care doare
În ’89 existenţa devenise pe nesimţitelea, durere. O viaţa gri cu pulovere, Greii cu oameni, părinţii care mai ieri râdeau. Pe negândite, ca broasca din oala, am ajuns în infern. Şi am vrut libertate.
Da, am vrut, mîncare, haine, curent, presă, pasapoarte, benzină, becuri, fripturi şi Pepsi. Dar în primul rînd, am avut libertate, libertate. Şi ne-am îmbrâncit cu libertatea’n gură şi cu Iliescu, şi cu minerii, şi cu bucureştenii indignaţi.
Treaba ta, Piaţă a Victoriei, e să continui Piaţa Universităţii, dar cu discursul tău, cu grijile tale şi cu nevoile tale. Iar nevoia zilei de azi e dreptatea. Pentru dreptate se iese în stradă, nu pentru conturi sau alte bogăţii“.
Andrei Gheorghe, în primul an de facultate Sursa Ecaterina Bălănescu
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
