FOTO Jurnalul unui român căzut prizonier la nemţi. Cum descrie sergentul chinul din lagăre, dar şi omenia ascunsă a civililor
0MOŞTENIRE. Urmaşii unui pastor adventist din Constanţa au găsit printre efectele sale un carnet cu însemnări din perioada de captivitate din Al Doilea Război Mondial. Fănică Marin Caraivan a descris chinul îndurat în octombrie 1944 - septembrie 1945, prin care au trecut ostaşii noştri capturaţi la Tisa de armata germană.
Un soldat român luat prizonier în cel de-al Doilea Război Mondial a ţinut un jurnal în care a notat chinul îndurat în captivitate. În ciuda tuturor greutăţilor (foamete, marşuri prelungite, dormit în ger, muncă silnică, păduchi, ploaie de obuze, explozii), ostaşul Fănică Marin Caraivan din Seaca, Teleorman, a făcut însemnări periodice despre tot ce-a trăit: de la capturare şi infernul din lagăre, până la omenia civililor şi eliberarea.
Jurnalul este o raritate pentru că relatează despre prizonieratul din Germania, despre care există puţine notiţe olografe, majoritatea cercetărilor şi memoriilor româneşti fiind din lagărele sovietice.
GALERIE FOTO CU JURNALUL LUI FĂNICĂ CARAIVAN
Soarta jurnalului este la fel de neobişnuită. Copiii lui Fănică Marin Caraivan au găsit carnetul îngălbenit de vreme abia după ce tatăl lor, pastor adventist, s-a dus la Dumnezeu. Printre obiectele vechi ale părintelui stătea tăcut jurnalul, care avea atâtea de povestit.
1944. Spre seară
La 20 octombrie 1944, spre seară, Fănică Marin Caraivan din Divizia 4 Infanterie a fost luat prizonier de nemţi pe malurile Tisei. Infanteriştii au rezistat asaltului mult superior, timp de două zile, la capătul cărora au fost copleşiţi de inamic. Peste 7.000 militari din unitatea comandată de generalul Platon Chirhoagă au fost atunci ucişi, răniţi sau capturaţi.
Tânărul sergent Caraivan, în vârstă de 28 ani, s-a numărat printre supravieţuitori. Născut la 5 octombrie 1916 şi plecat în cătănie la 13 martie 1938, Fănică fentase deja moartea, fiind împuşcat pe frontul de la Odessa în toamna lui 1941. Crezut mort şi aruncat în groapa cu var, soldatul trecuse apoi prin spitale de campanie, apoi primise o permisie să-şi vadă fiica de 6 luni. După scurtul răgaz, Fănică plecase din nou pe front – ca acum să ajungă să cadă prizonier în mijlocul câmpiei panonice.
Bătălia pentru Tisa
„În zilele de 14-16 octombrie 1944, pe malurile Tisei, s-a desfăşurat drama Diviziei 4 Infanterie. Această mare unitate a fost introdusă sub focul inamicului, în capul de pod de la Szolnok, unde a înlocuit Divizia 409 Infanterie sovietică. Dispusă pe un front de 30 kilometri, pe ambele maluri ale Tisei, divizia avea rezerva şi majoritatea artileriei pe malul de est al Tisei. Divizia avea o situaţie extrem de dificilă: recruţii erau neinstruiţi, armamentul automat şi anticar era insuficient, lipseau muniţiile pentru toate categoriile de armament, iar câmpurile de mine fuseseră ridicate de trupele sovietice pe timpul înlocuirii“, descrie contextul col. (r) Remus Macovei, liderul Cultului Eroilor Constanţa. După o luptă inegală, rămaşi cu mâinile goale, ostaşii români au fost capturaţi.
„Am trecut Tisa într’o barcă care nu mai avea decât câţiva centimetri până a se scufunda. Prima seară n’am simţit nimic. Abia a doua zi au început să se arate colţii suferinţei“, notează sergentul-prizonier Fănică Marin Caraivan la 20 octombrie 1944.
Jurnalul lui Fănică Caraivan, prizonier de război la nemţi Sursa arhiva familiei
A doua zi, la 21 octombrie 1944, toţi prizonierii români au fost aduşi la o fabrică de cărămidă, numită Abani. „Haos de nedescris, numai strigături de’ţi spărgeau urechile. Toţi fierbeau ca într’o oală“, scrie Fănică.
De acolo se pleacă spre Budapesta. Se doarme zile în şir sub cerul liber, în frig şi ploaie, pe o mână de paie sau pe ciment. Resursele erau infime, astfel că militarii români împărţeau, 8 inşi, o pâine unsă cu untură. Mânaţi ca vitele pe camp, prizonierii şi gardienii lor nu aveau voie să stea în picioare, pentru că pe deasupra capetelor se auzeau bombele vâjâind. Când ajungeau într-un loc adăpostit, spaţiul pentru dormit era de 40-50 cm pentru fiecare. „Trebuia să te culci de seara pe care parte credeai că ai să ţii până la ziua, pentru că în timpul nopţii era imposibil de întors“, scrie Fănică.
Prima baie, după mai bine de o lună
Abia în seara de 27 noiembrie 1944, ajunşi în lagărul de la Keizersteinbruck, prizonierii români au parte de o baie cu apă fierbinte. Trecuseră o lună şi o săptămână de la luarea în captivitate.
„O noapte şi o zi au durat deparazitarea şi baia. Erai obligat să bagi într’un sac toate efectele, în afară de bocanci, puneai numele pe o bucată de hârtie şi erau duse în camera de gaze. Aici trebuia să stea o noapte întreagă. Noi treceam prima dată la tuns. 6 oameni, cu 6 maşini de tuns cu curent electric, tundeau încontinuu“, consemnează sergentul.
Prizonierii sunt scoşi la muncă de la ora 5 dimineaţa până la ora 6 seara. Lihniţi, nu vorbesc decât de mâncare. Sunt uzi până la piele şi sapă şanţuri, disperaţi, convinşi că aşa arată iadul pe pământ. O lingură de mâncare pusă deoparte era o condamnare la moarte din partea celorlalţi. „Riscai să fii linşat“, notează sergentul Caraivan.
Pentru foc era voie o singură oră pe zi, de la ora 12 la ora 13, indiferent cât de frig ar fi fost. Dar nu erau nicăieri lemne de tăiat, aşa că românii au găsit soluţia: rupeau pe furiş câte o coadă de târnăcop sau de lopată şi o puneau pe foc. Când se terminau cozile, furau de la alte coloane de prizonieri care treceau pe acolo. Tot ei inventaseră o mâncare care să le dea senzaţia de saţietate: fierbeau zăpadă cu margarină şi pâine. Şi într-adevăr s-au săturat, pentru c-au renunţat rapid la reţetă când au văzut că „le dăunează“. Ar fi existat o scăpare din infern: dacă acceptau să se înroleze în armata germană, regimul pentru ei s-ar fi schimbat dintr-odată şi ar fi fost trataţi diferit, în primul rând alimentar. Voluntarii, mai bine zis soldaţii care cedaseră terorii, aveau baracă separată, unde condiţiile erau mai omeneşti.
Viena!
La 13 februarie 1945, Fănică Marin Caraivan este selectat în grupul de prizonieri care este trimis la Viena. Mare bucurie pentru el: voia să vadă oraşul care jucase un rol aşa important în soarta Europei, mai cu seamă a României, prin Dictatul de la Viena din 1940.
Prizonierii erau puşi să spargă gheaţa din staţiile de tramvai, să scoată cărbuni rămaşi printre surpături pe care îi duceau la spitale. Civilii, şi ei sărăciţi, veneau să ceară cărbuni, oferind la schimb bonuri de pâine. Târgul se făcea la mare fereală de ochii santinelei. Câte o femeie mai milostivă le oferă românilor codri de pâine. Una a înfăşurat bucăţele de pâine şi le-a aruncat de la geam prizonierilor. Într-o zi, printre ruinele unei clădiri bombardate, sergentul Caraivan găseşte o cutie de zahăr. „Cea mai bogată comoară. Cine putea fi mai fericit decât mine?“, socoteşte el.
Raţia de alimente scade, hrana devine şi mai puţină ajungând la câţiva cartofi degeraţi, pe zi. „Zile din ce în ce mai grele veneau asupra Vienei. Ne săturaserăm de privit Viena cu toate frumuseţile ei. Pentru mine nu mai avea nicio valoare, foamea începuse să predomine totul“, scrie prizonierul.
Frontul se apropiase ameninţător de Viena, iar auzul tunurilor şi mitralierelor dădeau speranţe, dar şi temeri, celor captivi. Ei nu ştiau la ce să se aştepte: la eliberare, la evacuare sau poate chiar executare.
Libertatea, de speriat!
La 6 aprilie 1945, seara, se dă ordin de evacuare a coloniei de la Viena. Nemţii dau foc la depozite şi se retrag în mare grabă.
O coloană de 580 prizonieri este mânată în marş şi trece Dunărea noaptea. Timp de o lună aproape, soldaţii primesc doar jumătate de pâine şi se hrănesc doar cu urzici, până la leşin. Peste 100 prizonieri sunt omorâţi de gardieni, în mers. „Cea mai mare atenţie care i se dă unuia istovit erau 2 gloanţe: unul în piept şi al doilea în cap“, scrie Caraivan.
Trecuseră de Linz când au fost închişi într-o şură şi ţinuţi sub pază. Dar în dimineaţa zilei de 3 mai 1945, santinelele au dispărut de la posturi. Buimaci, prizonierii n-au ştiut ce să facă, speriaţi de libertatea mult-visată.
„Am plecat cu Ion Burtan, de loc din comuna Florica, Teleorman, să căpătăm ceva cartofi. Fugeam când într’o parte, când în alta, ca doi buimăciţi. Într’o vale, la o casă, pentru prima dată în viaţa noastră de sclavie am putut întâmpina un om care ne-a dat voie să luăm cartofi cât putem. Intrând în casă, ne-a dat lapte de băut aproape pe saturate. Veniţi de unde plecaserăm, parcă aduseserăm o comoară mică şi pentru ceilalţi care ne aşteptau cu răsuflarea întretăiată. Răsărise soarele libertăţii noastre. O scenă cu adevărat românească. Zeci de focuri au luat fiinţă şi roată prin jurul lor, care mai de care să se sature. Pâlcuri-pâlcuri, săteni sau din judeţ cel puţin, am apucat fiecare unde am crezut că este mai bine. Cinci dintre noi am apucat spre oraşul Brannau“, scrie Fănică Marin Caraivan.
Raiul din lagăr
La 10 mai 1045, soldaţii români ajung într-un lagăr de francezi din Brannau. După iadul suportat, aici li s-a părut Raiul pe pământ.
Mâncare din belşug, bunătăţi de la francezi şi americani de nu ştiau ce sunt şi cum se mănâncă. „Mâncam şi vedeam cu ochii cum ne îngrăşam. Lapte, zahăr, ciocolată, bomboane, biscuiţi – multe bunuri pe care mulţi dintre noi nu le mai văzuserăm până aici“, descrie românul.
După o lună de huzur, porţia este tăiată brusc. Foştii prizonieri sunt trecuţi pe raţia de alimente pe care o primea orice cetăţean german.
Frica de foame îşi face iar locul printre români. La 26 iunie 1945, cei doi camarazi, Fănică şi Ion, înzdrăveniţi, pleacă să-şi caute de lucru, cerând să fie plătiţi în mâncare. Două luni muncesc aşa.
La 1 iulie 1945, Fănică trimite acasă o carte poştală din Brannau, fotografiat la studio cu camarazi de-ai săi (FOTO SUS). Pe verso scrie: „În amintirea celor mai negre zile din viaţa de până aici, când mâncând iarbă ca animalele, am străbătut 400 km Viena-Brannau. Dar şi în amintirea celor mai mari surprize, când devenind liberi şi mâncând din bunătăţile americane, am devenit aşa cum suntem aci“.
Pe o altă ilustrată din Brannau, dedicată fiicei sale, Fănică scrie: „Întreabă-mă, Ligia, unde sunt aşa locuri şi eu îţi voi povesti ca de pe lumea ailaltă“.
Două luni şi o eternitate
„Două luni“ este ultima însemnare făcută în jurnalul prizonierului român, care a rămas în baraca de la Brannau până a plecat în ţară. La 22 octombrie 1945, concentrarea militară a lui Fănică Marin Caraivan este încheiată oficial în Registrul de control al Contingentului 1938.
„Cartea este un excelent instrument de lucru pentru orice iubitor de istorie. Este un omagiu adus celor care au suferit pentru ţară“ Col. (r) Remus Macovei, liderul Cultului Eroilor Constanţa
În civilie, sergentul Fănică Marin Caraivan a devenit pastor adventist la Constanţa, a avut trei copii şi a apucat bătrâneţea, până în pragul a 7 decenii de viaţă. Într-o sâmbătă de 1 februarie 1986, pastorul traversa zebra şoselei din cartierul său, Filimon Sîrbu (actualmente I.C.Brătianu) din Constanţa. Era în apropierea casei, dar n-a mai ajuns niciodată acasă. A fost spulberat de maşina primăriţei din Cobadin, care gonea spre o şedinţă de partid de la Comitetul Judeţean PCR.
Într-o geantă de piele maron, Caraivan purta mereu o Biblie, pe care a avut-o şi în clipa morţii. Ceasul său de buzunar a continuat să meargă un timp, chiar după ce timpul pastorului s-a scurs.
Mereu în oaste
„Doamne, ce destin, să înfrunţi de atâtea ori moartea şi să ajungi să fii ucis pe trecerea de pietoni!“, este marcat Corneliu Caraivan, unul dintre cei trei copii ai pastorului. El a decis să publice jurnalul tatălui, revoltat şi de incidentul de la Valea Uzului, de la graniţa Harghitei cu Bacăul, petrecut în iunie 2019: „Nu pot să descriu durerea şi revolta ce m-au cuprins când am văzut imaginile cu sacii de gunoi puşi peste crucile mormintelor de eroi, căci eroi sunt toţi cei care în acele vremi haine au apărat fiecare palmă de pământ - chiar şi pe acela. Aceste gesturi nesăbuite m-au determinat, pe lângă motivele de ordin sentimental, să public însemnările tatălui meu, care să nu fie date uitării“.
În cartea „Veniră şi trecură vremuri“ (Editura Ex Ponto, 2020, lansată la Muzeul Marinei Române din Constanţa), Corneliu Caraivan a publicat, pe lângă jurnal şi o listă nominală din prizonierat, câteva poezii scrise de el, fotografii ale tatălui său, ale obiectelor sale personale (ceasul de buzunar, Biblia, cufărul, geanta maron), precum şi ale obiectelor moştenite de la bunici (lampa, scaunul, ceasul de masă, bastonul).
„Am dorit să aduc astfel un omagiu celor care, ca tata, au avut curajul, în ciuda vicisitudinilor, să-şi împlinească menirea de om“, mărturiseşte Corneliu, fiul lui Fănică Marin Caraivan, sergentul rămas ostaş în Armata Română chiar şi în prizonierat.
POEZIE DE CORNELIU CARAIVAN
„RĂMAS-AU
Rămas-au după focul, plumbul tunului
Morminte mii, ca-n Valea Uzului,
Dar câte alte neştiute-n patru zări
Mai sunt? Călcăm pe ele deseori.
Deci calcă cu blândeţe pe pământ,
Oriunde-ai fi, căci este sfânt,
E răbdător, şi hrănitor, şi primitor
Îşi are loc pe el, şi-n el, tot ce e muritor“
Corneliu Caraivan privind la efectele tatălui său Foto Sînziana Ionescu
Efectele lui Fănică Caraivan, prizonier de război la nemţi FOTO Sînziana Ionescu
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
