FOTO Istoria fascinantă a lui Joseph „Joe“ Boyle, aventurierul canadian care a cucerit-o pe Regina Maria a României

FOTO Istoria fascinantă a lui Joseph „Joe“ Boyle, aventurierul canadian care a cucerit-o pe Regina Maria a României

Joseph „Joe“ Boyle - aventurierul canadian care a cucerit inima Reginei Maria

Joseph „Joe“ Boyle, colonelul canadian trimis de Aliaţi în Primul Război Mondial cu misiuni în estul Europei, a sfârşit prin a fi salvatorul familiei regale şi al României în momente critice. Regina Maria a fost sedusă iremediabil de acest veritabil aventurier care părea că are puteri supranaturale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cel mai exotic personaj din viaţa familiei regale a României a fost, fără îndoială, Joseph „Joe“ Boyle, canadianul aventurier care a acţionat ca un înger păzitor în timpurile cele mai grele pentru monarhie şi pentru ţară. A salvat prizonieri români din mâinile bolşevicilor, a recuperat o parte din tezaurul reţinut de ruşi, a convins bolşevicii să încheie tratatul de pace cu România şi l-a determinat pe fiul rătăcitor Carol al II-lea să renunţe la Zizi Lambrino şi să-şi reia îndatoririle regale.

„Istoria trebuie să-i fie recunoscătoare“, scria Regina Maria în însemnările sale. Ea însăşi îi fusese recunoscătoare, dăruindu-i afecţiunea ei „unchiului Joe“, cel care o subjugase. 

Cine a fost Joseph Boyle şi care a fost viaţa lui în afara perioadei petrecute în România, în preajma familiei regale, aflăm din arhiva documentară păstrată în Biblioteca publică din Woodstock, Canada, oraşul copilăriei „Unchiului Joe“ - cum îl alinta suverana României şi copiii săi.

GALERIE FOTO 

Colecţia dedicată lui Joseph Whiteside Boyle conţine fotografii de epocă şi o scrisoare a Reginei Maria, în care ea vorbeşte despre sentimentele pentru colonel.

Începuturile unui drum care a traversat continente

Arhivele canadiene conţin date extrem de detaliate despre eroul naţional Joseph Whiteside Boyle. S-a născut la 6 noiembrie 1867, în Toronto, Canada, al treilea copil dintre cei patru ai unui crescător de cai, Charles Boyle, şi ai soţiei sale Martha. Când Joe avea 4 ani şi jumătate, familia s-a mutat la Woodstock. Băiatul a absolvit colegiul în iunie 1884 şi s-a dus la New York, unde se aflau fraţii săi David şi Charles. Joseph şi-ar fi dorit să intre în afaceri cu tatăl său în cursele de cai, dar seniorul a fost de neclintit în a-şi lăsa copiii să urmeze acelaşi drum.

Toamna, Joe a plecat din New York fără să-şi anunţe fraţii, cărora le-a lăsat doar un bilet în care le spunea să nu-şi facă griji, pentru că el pleacă pe mare. S-a întors în 1887, după ce îşi făcuse veacul prin porturi din Orientul Îndepărtat şi Africa.

Fraţii au dat o petrecere în cinstea revenirii sale, iar David i-a făcut cunoştinţă cu Mildred Raynor, o brunetă cochetă cu ochi albaştri care se bucura de statutul de divorţată. Pasiunea a fost fulgerătoare. După doar trei zile, Joseph Boyle se însura cu Mildred. După trei ani, în 1890, venea pe lume primul copil, un băiat botezat tot Joseph Whiteside. Fata, Flora Alexander, se naşte în 1894. În acelaşi an, David, fratele lui Joe, reuşeşte să dea lovitura. După trei ani de antrenament, armăsarul său botezat „Distrugătorul“ câştigă o cursă în care nu era cotat cu vreo şansă. David pariază pe calul său cu toate bunurile gajate, în valoare de 5.000 dolari. Familia sa mai pune 2.000 dolari, iar la o cotă de 8 la 1 pe cursă, „Distrugătorul“ aduce un câştig de 56.000 dolari. Cu aceşti bani, mama fraţilor Boyle reuşeşte să cumpere casa visurilor în Woodstock. Denumită „The Firs“ (bradul), locuinţa devine căminul întregii familii Boyle.

Primul milion de dolari, făcut din aur

În anul 1896, căsnicia lui Joe şi Mildred ia sfârşit. Aveau deja trei copii (Joseph jr, Flora şi Susan), iar al patrulea, Charlotte (viitoare campioană olimpică la înot), era pe drum. Tatăl ia primii doi născuţi, mama rămâne cu fiicele cele mici.

Joseph Boyle continuă să se ocupe de afaceri mărunte din care să iasă un ban. În 1897 organiza lupte în San Francisco, dar un eşec neprevăzut l-a lăsat fără un sfanţ. Pleacă în Yukon, vestul extrem al Canadei, să caute aur. Era chiar înainte de izbucnirea isteriei secolului - Goana după Aur. Leagă un parteneriat cu un faimos vânător de comori, ‘Swiftwater‘ Bill Gates (foto dedesubt, Boyle în stânga fotografiei) şi reuşeşte să facă primul său million de dolari. 

Obţine concesiunea de la Klondike, ţinutul aurifer pe care trebuia să înceapă să îl exploateze în trei ani, şi o cere şi pe cea pentru lemn. Dar nu adună suma necesară pentru punerea pe picioare a afacerii, aşa că vinde drepturile către compania Detroit-Yukon, condusă de Simon Rothschild, pentru 750.000 dolari. Câştigă în instanţă litigiul cu Rothschild care nu mai voia să-şi achite datoria, iar în 1909 se însoară cu Elma Louise Humphries, pe care o cunoscuse în Detroit. O ia cu el în Yukon, unde pune bazele unui aşezământ industrial, The Boyle’s Bear Creek, cu care face foraj şi dragare.

Războiul şi gradul cumpărat

Dar un incendiu din anul 1914 distruge tot ce construise Boyle. Începuse Primul Război Mondial, iar canadianul voia să se implice în acest nou capitol. „Era prea proeminent ca afacerist să nu se implice, dar era deja vârstnic ca să se implice activ“, notează cronicarii din Woodstock.

Dezamăgit că fiul său refuză să se înroleze, Joseph Boyle cere să se alăture trupelor canadiene. Primeşte, datorită statutului său, titlul de colonel onorific al Miliţiei Canadiene şi echipează un detaşament de război pe care-l pune la dispoziţia Guvernului Canadei. Începea rolul care avea să-l prindă mănuşă: acela de agent secret.

În iunie 1917, când Statele Unite ale Americii intră în război, Joseph Boyle reuşeşte să primească prima însărcinare, de la Comitetul American al Inginerilor: o misiune de transport particular în Rusia. Cu calităţile sale înnăscute de negociator, Boyle depăşeşte toate obstacolele de pe teren. Preia controlul logistic al trupelor militare aflate în degringoladă pe linia de sud-vest şi deblochează situaţia trimiţând mai departe spre front efectivele rămase pe calea ferată. Colonelul organizează chiar apărarea unei aşezări. Pentru acţiunile lor, Boyle şi secretarul său Kennaly sunt decoraţi de comandantul rus pe câmpul de bătălie, cu Ordinul Sfântului Stanislav.

Joseph Boyle avea mare succes în spatele frontului. Aici bătălia se ducea strategic, în furnizare de arme şi provizii, organizare de convoaie, dezamorsări de conflicte, misiuni de salvare şi negocieri diplomatice. Serviciile sale se vor dovedi preţioase în domeniul spionajului, astfel că Boyle devine coordonatorul unei reţele de 450 agenţi secreţi britanici care activau în sudul Rusiei.

Cum a ajuns în România

Canadianul primeşte însărcinări pe măsura ambiţiei, curajului şi spiritului său de aventură. Asta l-a adus în România.

„Ruşii au cerut Aliaţilor permisiunea de a-l trimite pe Boyle să atenueze criza de alimente din România. Peste 1 milion de soldaţi ruşi, întreaga armată română şi toţi refugiaţii români erau înghesuiţi într-un colţ al Moldovei, căile ferate erau paralizate şi alimentele pe sfârşite. Boyle a reuşit să transbordeze pe nave proviziile blocate în vagoane, atenuând temporar ameninţarea foametei. Pentru eforturile sale i s-a decernat Ordinul Sfântului Vladimir“, scrie Hannah Pakula în cartea sa „Ultima romantică“. Volumul este o biografie insolită a Reginei Maria, în care autoarea (soţia celebrului regizor american Alan J. Pakula) a avut acces la corespondenţa intimă a Reginei Maria. 

Bicaz 1918. Joseph Joe Boyle, convalescent, cu Regina Maria şi Principesa Ileana Sursa mywpl.ca

Joseph Boyle este solicitat să lucreze la comunicaţiile ruseşti de front, dar descoperă în curând că nu rezonează cu ideile bolşevicilor. În plus, cunoaşte un căpitan englez, George A. Hill, tot spion. Acesta aflase un complot al ruşilor prin care se punea la cale îndepărtarea reprezentanţilor Aliaţilor din zonă. Cei doi pleacă spre România, rămasă ultimul punct de rezistenţă a Aliaţilor în Europa de Est. Dar până să ajungă acolo, găsesc o nouă misiune de îndeplinit: Constantin Diamandi, ministrul român din Rusia, aflat la Petrograd, le spune că tezaurul României se află în mâinile ruşilor, trimis spre păstrare în timpul ocupaţiei Bucureştiului. Revoluţia bolşevică anulase însă toate înţelegerile cu România. „Era întreaga rezervă de aur şi bancnote, în valoare de 20 milioane dolari, bijuteriile Coroanei şi arhivele Ministerului de Externe“, notează Pakula.

Boyle şi Hill au reuşit să pună mâna pe o mare parte din bani şi din arhivă, pe care le-au încărcat în două vagoane de tren puse la dispoziţie chiar de ruşi. Transportul trebuia să ajungă la Iaşi, străbătând ţinuturi în care cutreierau bandele de revoluţionari, cale de 1.800 kilometri. A fost parcursă astfel o distanţă de 1.500 kilometri, dar la 234 kilometri de Iaşi, la Vapniarka, şeful de staţie opreşte transportul refuzând să-l lase mai departe.

Enciclopedia Canadei dezvăluie şiretlicul la care a recurs Joseph Boyle pentru rezolvarea impasului. Jucând cartea celui care nu are nimic de ascuns, colonelul a organizat o petrecere ad-hoc pentru localnici, oferindu-le tuturor ceai cu rom şi coniac. Băutura a curs din belşug, adormind simţurile, iar când vigilenţa şi puterea de împotrivire au scăzut de tot, Boyle a tăiat liniile de telegraf întrerupând comunicaţiile staţiei şi a pus arma la tâmpla mecanicului de locomotivă forţându-l să pornească trenul.

Aşa a fost trecută graniţa, aşa s-a ajuns la Iaşi, cu tezaurul recuperat. Valorile au fost predate autorităţilor române chiar de Crăciun, la 25 decembrie 1917. Pentru serviciile extraordinare aduse ţării, Regele Ferdinand l-a decorat pe Boyle cu Marea Cruce a Ordinului şi pe Hill - cu Steaua României.

Salvatorul românilor

Anul 1918 îl consacră pe Joseph Boyle drept „salvatorul românilor“. Trimis de guvernul român să intermedieze un tratat de pace cu noua putere din Rusia (regimul bolşevic al lui Vladimir Ilici Lenin, instalat de Revoluţia Rusă la 8 martie 1917), duo-ul Boyle-Hill trece printr-o întâmplare neprevăzută, orchestrată de germani. Luaţi de avântul revoluţionar al răsturnării vechii ordini ţariste, marinarii flotei imperiale ruseşti din Marea Neagră declanşaseră o revoltă la bordul navelor. Ofiţerii fuseseră omorâţi şi aruncaţi în mare cu lanţuri la picioare. 

Sosirea lui Boyle şi Hill fusese anunţată de nemţi ca fiind avangarda unei flote engleze de război care urma să cotropească Marea Neagră, pentru a înăbuşi revolta. Când au ajuns în gara din Sevastopol, cei doi au fost întâmpinaţi de o mulţime înfierbântată care clocotea. Boyle s-a urcat pe ceva înalt şi a început să le vorbească răzvrătiţilor, pe limba lor. La sfârşitul discursului lui Boyle, marinarii trecuseră de partea Aliaţilor.

„Unul ca el nu aveam să mă întâlnesc vreodată. Era un luptător înnăscut, un mare vorbitor şi dăruit cu extraordinar de mult bun-simţ. Independent ca un revoluţionar. Etichetele şi procedurile nu însemnau nimic pentru el, mai ales dacă un lucru trebuia făcut. El se afla în Rusia pentru a contribui la continuarea războiului, pentru a-i hărţui pe germani şi pentru a-i ajuta pe Aliaţi şi nu-i păsa dacă în urmărirea acestor scopuri se purta aspru faţă de cineva“, îl descria camaradul George Hill în memoriile sale.

Salvarea prizonierilor din mâinile „dobrogeanului“ Rakovsky

Un episod extraordinar se consumă la începutul lui 1918, când zeci de cetăţeni de vază ai României, refugiaţi la Odessa din calea înaintării germane, sunt luaţi prizonieri de organizaţia bolşevică din sudul Rusiei în fruntea căreia se afla Cristian Rakovsky. Acesta era un medic bulgar naturalizat în România, care avea să fie unul dintre cei trei fondatori - alături de Lenin şi Troţki - al Cominternului (Internaţionala Comunistă).

Doctorul Cristian Rakovsky avea o moşie în Dobrogea, lângă Mangalia, la Gherengic - actuala Pecineaga. Aici poposise Leon Troţki în august 1913, când a ajuns în Dobrogea în calitate de corespondent de război în Balcani (1912-1913). Cei doi se ştiau din 1903. Rakovsky era liderul Partidului Socialist Român şi avea să fondeze la Moscova împreună cu Troţki şi Lenin în 1919, după terminarea Primului Război Mondial, Cominternul - Internaţionala Comunistă (cunoscută ca Internaţionala a Treia, pentru că primele două Internaţionale Comuniste, fondate la Londra şi la Paris, se dizolvaseră).

„L-am acompaniat pe doctorul Rakovsky într-una dintre călătoriile sale şi nu pot să nu-i admir energia debordantă, spiritul alert şi fără odihnă, bunătatea şi grija pentru oamenii neimportanţi. În 15 minute pe o stradă în Mangalia, Rakovsky a vorbit în română, turcă, bulgară, apoi în germană şi franceză când a discutat cu colonişti sau agenţii comerciali. Apoi a vorbit în rusă cu scapeţii, care sunt numeroşi pe aici. El purta discuţii ca proprietar, ca doctor, ca bulgar, ca roman şi în trecere ca socialist. În ochii mei trece drept un miracol viu pe străzile acestui izolat, plăcut şi lipsit de griji orăşel maritim“, scria Troţki în „Viaţa mea“, scrisă în exilul din Turcia, în 1930. După scurtul timp petrecut în Dobrogea, Leon Troţki s-a grăbit să catalogheze băştinaşii: „Aici, din trei români, doi vor să fie primari“. Perspectiva i-a jucat feste lui Troţki şi în propria viaţă. Creatorul Armatei Roşii, al Revoluţiei din Octombrie (1917) şi al ziarului Pravda a fost exilat de Stalin, fiind asasinat în 1940, în Mexic, la vârsta de 60 ani. Un an mai târziu, la 11 septembrie 1941, prietenul său Christian Rakovsky era executat de Poliţia secretă sovietică NKVD în masacrul din pădurea Medvedev, împreună cu sora lui Troţki, Olga, prima soţie a liderului comunist Lev Kamenev.

Dar în ianuarie 1918, la Odessa, socialistul Cristian Rakovsky ţinea în mâini viaţa a 72 aristocraţi români, luaţi ostatici. Îmbarcaţi pe un vapor „al morţii“, prizonierii aşteptau să fie executaţi, pentru că Rakovsky îi jefuise de bani şi de obiecte de valoare şi plecase, lăsându-i în grija gărzilor. Boyle a plecat după ei.

„Vasul tocmai se desprindea de ţărm când Boyle a sărit la bord, neînarmat şi fără însoţitor. Deşi nu ştia un cuvânt în rusă, i-a ţinut pe bolşevici în şah, timp de două săptămâni, timp în care vasul a trecut din port în port. Singur, cu o voinţă aproape hipnotizantă, acest canadian curajos i-a obligat pe revoluţionarii care nu aveau nicio lege să ducă vaporul cu încărcătura sa de prizonieri înfricoşaţi într-un port românesc. O călătorie extraordinară şi incredibilă, comparabilă doar cu poveştile pline de aventuri din trecut“, nota copleşită Regina Maria.

Când Joseph Boyle a apărut la Iaşi, la 24 martie 1918, primirea a fost triumfală, din nou. Salvatorul a primit recunoştinţa tuturor şi recunoaşterea publică, fiind decorat cu Steaua României. Peste două zile, Boyle trecea din nou Prutul, mergând în Basarabia unde trebuia să caute provizii pentru a ajuta populaţia.

Joseph Boyle a fost trimis de două ori în Rusia pentru a salva supravieţuitori din familia ţaristă Romanov, rude pe linie maternă cu Regina Maria. Printre cei salvaţi de la Odessa se număra şi verişoara suveranei, Marea Ducesă Maria, cu soţul ei. Ambii au fost aduşi în România, singura Curte din Europa unde au primit găzduire.

Cum să cucereşti inima unei regine

Joseph Boyle reuşeşte o nouă victorie de proporţii: negociază cu bolşevicii şi obţine încheierea tratatului de pace cu România. Revine la Iaşi la 9 martie 1918, în noaptea în care Misiunile Aliate părăseau ţara.

Martorii oculari au relatat că seara aceea a marcat căderea Prinţului Barbu Ştirbey din poziţia de favorit al Reginei Maria şi înlocuirea lui cu Boyle din Klondike. El a luat cina cu familia regală, iar regina şi colonelul au stat de vorbă până când a venit vremea plecării la gară pentru a-i conduce pe generalul Henri Mathias Berthelot şi Misiunea Militară Franceză la ultimul tren. „I-am mărturisit toată durerea mea şi i-am spus că toţi m-au abandonat. El a răspuns foarte calm: ‘Dar eu nu’ şi mi-a strâns mâna cu o forţă de oţel“, îşi amintea impresionată regina.

Atacul

În iunie 1918, colonelul Joe Boyle suferă o comoţie cerebrală în timp ce se afla în misiune în Basarabia. Două săptămâni nu s-a ştiut dacă va supravieţui. „Inima mea se prăbuşeşte în mine“, scria suverana. Paralizat pe o parte, Boyle stă internat în spitalul din Chişinău (foto dedesubt), iar la 1 august este adus cu precauţiile de rigoare în România, la Bicaz, unde se retrăsese conducerea ţării, iar regina se ocupă îndeaproape de recuperarea lui. Pentru canadian, ea devenise figura centrală a vieţii sale. Biografii lui redau declaraţia de dragoste a lui Boyle: „Sentimentele mele pentru tine mă ţin captiv nemailăsând loc pentru nimeni şi nimic altceva“. 

„Pentru prima oară în cei 51 ani, Joe Boyle găsise pe cineva pentru care să trăiască. ’Eu, cel care riscam în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă tot ce aveam şi râdeam de oamenii care se tem, mă rog la Dumnezeu să mă înveţe să-I mulţumesc şi să mă vadă vrednic de tine toate privinţele’, scria el“, consemnează Hannah Pakula în „Ultima romantică“.

Plimbări în aer liber şi în împrejurimi, discuţii, cine prelungite, erau remediul cu care suverana României şi-a tratat favoritul, sub privirile lui Barbu Ştirbey, care continua să rămână omul de bază, sfătuitorul principal al cuplului regal. În tabloul idilic în care războiul era trăit prin veştile care veneau despre front, o veste năucitoare loveşte familia regală. În septembrie 1918, Principele moştenitor Carol al II-lea dezertează şi fuge la Odessa cu Zizi Lambrino, fiica unui general, cu care se căsătoreşte. Gestul lui Carol al II-lea este un dezastru pentru imaginea familiei regale, pentru starea de spirit a populaţiei, o ruşine absolută pentru un bărbat care şi-a abandonat ţara pentru o pasiune amoroasă.

Abia ieşit din convalescenţă, Joseph Boyle este trimis din nou în intervenţie. Negocierile decurg greu, deşi familia regală şi solii săi folosesc toate argumentele. Boyle se ocupă personal de negocierile cu tânărul cuplu, cu fiecare în parte, cu prietenii lui Zizi care ameninţau că vor publica scrisorile de dragoste ale principelui, dar şi cu politicienii care voiau să pună capăt domniei monarhice folosindu-se de slăbiciunile fiilor lui Ferdinand.

În iulie 1919, regimentul lui Carol al II-lea este mobilizat pentru atacul Ungariei, iar Boyle îl convinge pe principe să se întoarcă sub arme. Este depăşit, cu greu, şi momentul renunţării la Coroană. Când a venit pe lume fiul lui Carol cu Zizi, Mircea Carol, la 8 ianuarie 1920, relaţia celor doi era deja compromisă. Carol se întorcea spăşit la datoria sa şi era trimis de rege într-un turneu de 8 luni în străinătate. Zizi era expediată în Franţa cu copilul ei nerecunoscut de Carol. Mariajul era anulat.

Amorul din iatacul reginei

Faptele ieşite din comun ale lui Boyle îi clădesc o aură de supererou. Regina Maria este fermecată de bărbatul dintr-o bucată pentru care nu există oprelişti şi care se dovedeşte a fi protectorul ei, al Coroanei, al României. El a fost impresionat de englezoaica frumoasă şi rafinată care purta cu distincţie şi diadema strălucitoare, şi năframa de ţărancă româncă.

Biografii suveranei îi apără reputaţia arătând că relaţia dintre cei doi a fost platonică. Dar ministrul de Interne Constantin Argetoianu nu avea de ce să o menajeze. El avea să relateze în cartea sa „Pentru cei de mâine…“ un episod elocvent din vara anului 1920. Iată ce descrie Argetoianu, citat de istoricul Ioan Scurtu în cartea sa „Ferdinand I“ (Editura Enciclopedica, 2004). „Fiind chemat la Palatul Cotroceni, l-am găsit pe Barbu Ştirbey care se plimba pe coridor: ‘De azi dimineaţă sunt aici şi o rog să mă primească şi nu vrea… A luat ceaiul cu Boyle, a ieşit apoi călare cu Boyle, s-a închis după asta cu Boyle şi acum e cu Boyle… Pe mine nu vrea să mă vadă’“, se plângea Ştirbey, eternul amant al reginei.

Când a intrat la regină, Argetoianu a nimerit într-un cuib al amorului. Despletită şi îmbujorată, abia stăpânindu-şi răsuflarea, suverana României a apărut aproape dezgolită, într-o rochie vaporoasă din mătase gălbuie. Lui Argetoianu i-a fost limpede că întrerupsese întâlnirea amoroasă a reginei cu oaspetele de casă. „Cu faţa îmbujorată în călduri, abia acoperită, frumoasă ca în poveşti, regina Maria se rupsese vădit din braţele amorului şi, bacantă îmbătată de fericire, a înaintat spre mine cu paşi de balet, pe când uşa din fund, prin care fugise amorul, se închidea – nu însă destul de repede ca ochii mei ageri să nu fi prins silueta canadianului… Încurcată, zdrobită, extaziată, regina a venit spre mine, proptindu-se din scaun în scaun şi m-a rugat sâ şed pe divanul pe care căzuse şi dânsa, şi nu mi-a spus decât atât: ‘Voila!’… I-am sărutat mâna şi cu tonul cel mai ceremonios, ca şi când n-aş fi văzut nimic, nici măcar dezordinea toaletei sale, i-am spus: ‘Sunt la ordinele Majestăţii Voastre’… Biata femeie! Ce frumoasă şi ce încordată era! O mai văzusem eu la Viena, într-o gară, cu părul despletit - dar nu o surprinsesem încă scăpată din braţele cuiva… Încetul cu încetul s-a liniştit şi a început să-mi povestească. Pe măsură ce vorbea, se liniştea şi văpaia de faţa ei se stingea încetul cu încetul, femeia îşi revenea în fire. Şi-a strâns halatul pe piept să-şi ascundă sânii, dintr-o zvâcnire de cap şi-a aruncat părut pe spate şi deodată am simţit că se simţea şi ea… jenată de starea în care se afla“.

Regina se smulsese din braţele lui Boyle tot pentru Boyle. Ea îl chemase pe Argetoianu pentru a-i cere să-l ajute pe canadian, care lucra pentru trustul Royal Dutch-Shell, într-o afacere cu petrol.

Misiune încheiată

Ironic, o dată rezolvată criza dinastică, familia regală a României îi transmite colonelului Boyle că nu mai are nevoie de serviciile lui. Pe de o parte, prezenţa permanentă a lui Boyle începuse să fie criticată de oponenţii monarhiei. „Erau hotărâţi să mi-l ia (n.red – Regele Ferdinand şi sfătuitorii săi). Am luptat din greu, însă în cele din urmă a trebuit să cedez“, scria Regina Maria în jurnal.

Pe de altă parte, suverana avea un motiv personal: era sfâşiată între cele două iubiri, Barbu Ştirbey şi Joseph Boyle. „Doi oameni loiali, două afecţiuni. Îmi era insuportabil să rănesc pe cineva şi cu toate acestea îi răneam pe amândoi, iar eu mă chinuiam cel mai mult“, recunoştea ea. Regina l-ar fi vrut pe Boyle consilierul lui Ferdinand, dar acesta făcea echipă mai bună cu rafinatul Ştirbey.

Cea care i-a cerut lui Boyle să plece a fost însăşi Regina Maria. Boyle a fost deznădăjduit. „Trec prin cea mai dificilă criză din viaţa mea. Nu cred că în întreaga mea existenţă am ştiut ce înseamnă groaza, până în noaptea aceea de la Sinaia când mi-ai spus că trebuie să plec“, îi scria el reginei în iunie 1920.

Despărţirea

Canadianul pleacă din România lăsând-o mai bogată cu cel puţin 25 milioane dolari, aduşi de el ca ajutoare din partea Canadei. Anul 1921 a fost ultimul în care Joseph a călcat în România. „Activ, practic, amuzant, primit de noi cu acea plăcere deosebită pe care el o trezeşte pretutindeni în jur, fortifiant şi unic. (…) Se războieşte cu toată lumea, intră în conflict cu toţi pentru cauzele pe care le consideră drepte“, remarca regina.

Cei doi păstrează o corespondenţă asiduă, în care el mărturisea că-i înţelege poziţia: „Devenise imposibil pentru tine să-ţi păstrezi vechiul prieten şi pe mine. Sunt departe, nu lăsa ca amintirea mea să-ţi umbrească viaţa. Nu mi-ai datorat nimic, întotdeauna mi-ai dăruit şi îţi sunt recunoscător şi te iubesc, aminteşte-ţi numai de asta“.

Boyle întreprinde cea din urmă misiune în 1922, când asigură întoarcerea ţiţeiului din Caucaz în Anglia şi primeşte încă o decoraţie. Se simte din ce în ce mai rău, tânjeşte să se întoarcă la Klondike. Poposeşte lângă Londra, la Hampton Hill, în casa unui prieten vechi, Teddy Brendenberg, cu care se ştia de pe vremea căutării de aur din Yukon. Aici, la 14 aprilie 1923, suferă un atac de cord şi moare. Trăise mai multe vieţi în cei doar 56 ani ai săi. Fusese medaliat de patru ţări: Anglia, Franţa, Rusia şi România, pentru serviciile aduse în Primul Război Mondial, iar o a cincea ţară, Canada, îl va proclama peste ani erou naţional.

Amintiri dureroase despre „unchiul Joe“

Vestea dispariţiei iubitului „unchi Joe“, cum îl numea, o clatină pe Regina Maria. Tocmai primise o scrisoare de la el, ea îi răspunsese, iar în ziua morţii lui îi expediase un pachet cu fotografii făcute special pentru el. „Nu pot scrie mult azi, nu mă simt bine“, scrisese el în ultima epistolă. Voia din răsputeri să se întoarcă în sălbăticia Canadei, fiindcă era obosit de civilizaţie, „de convingerile voastre şi de zeii pictaţi“, după cum spusese reginei.

Ea îi promisese că îl va înmormânta la Bran, aproape de Peleş, dacă e să se stingă în România. „Nu te voi părăsi, regina mea“, „Camarada mea“, „Domnul să te binecuvânteze şi să te iubească, regina mea“ sunt cuvintele spuse de Boyle care-i răsuna suveranei în minte. 

Principesa Ileana suferă şi ea, pentru că unchiul Joe era pentru ei o figură paternă, de care ascultau cu admiraţie. „Părea întotdeauna că înţelege totul şi eu am sentimentul că încă o face. Era ceva primordial la el, ceva care-l făcea să aparţină lucrurilor care nu aveau nici început şi nici sfârşit (…) Un om ciudat de fascinant, care nu se teme de nimic… un adevărat Jack London“, mai scria regina, care amintea de tainicele unghere ale sufletelor lor care s-au înţeles ca nimeni altele. „Lupta era elementul lui, deşi lui îi plăcea şi o oră sau două de linişte cu Ileana sau cu mine. Pentru el, în viaţa lui zbuciumată de om care este veşnic pe drumuri, noi eram o oază“.

Veşti postume

La 30 aprilie 1923, o scrisoare venită de la agentul Hill o consolează pe Maria. El cumpărase 4 crini şi îi pusese pe mormântul lui Boyle, cu o carte de vizită pe care scrisese, în numele reginei: „Colonelului meu“. Joseph Boyle a făcut, dincolo de mormânt, încă un gest de curtoazie pentru regina lui: la 4 mai, ea primeşte două pachete cu scrisorile ei către el. Simţind că i se apropie sfârşitul, colonelul lăsase cu limbă de moarte ca scrisorile primite de la Maria să îi fie trimise tot ei, pentru a nu ajunge în mâinile altora. „Omul cel mai ordonat, cel mai raţional pe care l-am cunoscut vreodată. Un om cu adevărat preţios, numai că prea dintr-o bucată şi prea dominant ca să poată face faţă obişnuitei noastre lumi civilizate“, scria regina.

Atunci când se gândeşte la fiinţele cele mai dragi care au murit, suverana vorbeşte despre mama ei, despre mezinul Mircea şi despre unchiul Joe: „Dragul nostru Joe, am apărut prea târziu în viaţa lui, dar noi îţi venerăm memoria, deşi alţii te-au înţeles greşit şi au încercat să-ţi întineze memoria“.

Versul şi urna de pe mormânt

Ea îşi aşterne sentimentele pe o scrisoare lungă pe care i-o expediază la 23 mai 1923 secretarului personal al lui Joseph Boyle, Dimitry Zvegintzev. Peste un timp, când i-a vizitat mormântul din cimitirul St. George din suburbia Londrei, Regina Maria a luat decizia să i-l împodobească, pe măsura amintirii sale. Ea i-a comandat o cruce din piatră antică adusă de pe meleagurile României, iar pe piatra funerară a scris: „Un om cu inima unui viking şi simpla credinţă a unui copil“. Acesta era un vers din poemul „Legea Yukonului“ scris de autorul favorit al lui Joe, poetul Robert William Service, supranumit „bardul din Yukon“. Pe mormânt, suverana a aşezat o urnă din piatră în care punea flori ori de câte ori venea în vizită la rudele sale din Anglia. Maria venea în pelerinaj, drapată în negru, din cap până-n picioare. Se reculegea la mormânt aranjând florile „în urna care avea o semnificaţie aparte pentru ei doi“ - scrie publicistul Michael Gates în „Din Klondike la Berlin: Yukonul în Primul Război Mondial “. Dar mormântul lui Boyle a rămas în paragină, după ce s-a stins din viaţă Regina Maria, la 18 iulie 1938.

După 60 ani de la moartea colonelului, fiica sa Flora Alexander Boyle reuşeşte să repatrieze rămăşiţele tatălui la Woodstock. Sicriul a fost transportat în Canada cu escortă militară de la Departamentul Apărării Naţionale şi a fost îngropat în cimitirul din Woodstock, cu onorurile cuvenite, la 29 iunie 1983. „Klondike Joe“, eroul canadian al României, se întorsese acasă. 

Placa de la mormântul lui Joseph Joe Boyle Sursa ontarioplaques.com

Pe aceeaşi temă: 

FOTO Gestul regal care a scandalizat Europa. Regina Maria şi amintirile iubirilor ei, adăpostite la Balcic

Balcic în imagini de arhivă. Castelul Reginei Maria de pe Coasta de Argint a Mării Negre, imortalizat în anii ’30

Alianţa care a dat României moştenitorii Coroanei regale. Cum au ajuns doi tineri suveranii unui stat râvnit de toate puterile lumii

Legătura puţin ştiută dintre Familia Regală şi Marea Neagră, care a pus Dobrogea pe harta strategică a României

citeste totul despre: