FOTO Cele 14 păpuşi care descriu perfect miracolul etnic al Dobrogei. Cum arată fermecătoarele opere de artă
0Le-a creat o fiică a Dobrogei, născută din tată grec şi mama lipoveancă. Fiecare reprezintă o etnie care trăieşte în armonie în sud-estul României, pe pământul care le-a devenit strămoşilor lor casă.
Primul a venit pe lume grecul, Aris. Apoi s-a născut Varvara, lipoveanca. Apoi Ana ucraineanca, Canan turcoaica şi fraţii lor mai mici.
De ce a început cu grecul şi cu lipoveanca? Pentru că asta erau părinţii ei, cei ce i-au dat viaţă creatoarei Elena Orbocea, „mama“ celor 14 păpuşi etnice. Grecul din Izvoarele şi lipoveanca din Mila 23 s-au întâlnit la Mila 23, unde el venise la lucru. S-au plăcut, s-au luat şi au avut-o pe Elena, fetiţa născută primăvara, căreia i-au dat nume de împărăteasă. Prima păpuşă a copilei a fost făcută chiar de mama ei; era din carton şi cârpă şi avea părul roşu - cum îl are Elena acum. Fetiţa a crescut petrecându-şi timpul la bunicii din ambele sate, printre ceilalţi copii de diferite etnii. Când vedea o păpuşă, o cerceta să vadă cum i-ar putea croi nişte hăinuţe frumoase. Iar rudele ştiau deja: când venea micuţa în vizită, îi făceau cadou bucăţi de materiale rămase de la hainele făcute la croitor.
GALERIE FOTO CU PĂPUŞILE DOBROGEI
Elena a plecat la oraş, a făcut Facultatea de Litere la Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi, apoi un master la Facultatea de Arte de la Universitatea Ovidius din Constanţa. A rămas pe meleagurile natale, lucrând la Muzeul de Artă din Tulcea, apoi la Teatrul Jean Bart, ca secretar literar.
Păpuşile au apărut întâi una câte una, pe rând, apoi s-au îngrămădit toate. Când au fost gata, în ajunul Anului Centenarului, Elena s-a minunat şi ea de cât de frumoase erau - parcă vorbeau. „Uneori sunt convinsă că păpuşile prind viaţă şi vorbesc între ele. Fiecare îmi vorbeşte oricum când o creez. Îmi spune cum o cheamă, cum s-o îmbrac, ce păr vrea să aibă, ce podoabe, ce atitudine. Rar fac schiţe pentru ele, pentru că aş rupe vraja creată“, mărturiseşte artista.
Din micul atelier improvizat acasă, păpuşile au ieşit în lume: la Tulcea, Bucureşti, Braşov, Constanţa, apoi mai departe - la Bruxelles şi Madrid. Sunt mereu împreună: Aaron evreul, Ana ucraineanca, Anaid armeanca, Aris grecul, Canan turcoaica, Chira aromânca, Elsa nemţoaica, Floarea ţiganca, Istvan ungurul, Marco italianul, Maria românca, Milena bulgăroaica, Serin tătăroaica, Varvara lipoveanca. Unele poartă numele unor apropiaţi ai Elenei: al părinţilor ei, al armencei Anaid Tavitian (colega ei de la Teatrul de Stat din Constanţa), al mentorului ei din Ucraina, artistă renumită - Anna Pinciuk (Annadan).
Păpuşile sunt mici de-o şchioapă (51-84 centimetri), au trăsături specifice neamului lor, au costume populare tradiţionale şi uimesc oriunde merg. „Sunt aşa recunoscătoare pentru tot ce am învăţat de la Anna şi de la oamenii care m-au înconjurat cu dragoste încă din copilărie. Am pus mult suflet şi pasiune în păpuşile mele, de aceea arată de parcă ar fi vii“, spune artista Elena Orbocea.
Cele 14 păpuşi etnice pot fi văzute actualmente la Muzeul de Artă Populară din Constanţa, iar detalii despre crearea lor se află pe site-ul Elenei. Vestea despre îndemânarea tulcencei a trecut graniţa Dobrogei, astfel că artista meştereşte acum păpuşi pentru cine îşi doreşte să aibă una acasă. Cea mai mica păpuşă artizanală costă 50 lei, iar preţul unei astfel de jucării („păpuşă de budoar“, cum este cunoscută în lume) urcă în funcţie de dorinţa clientului şi a imaginaţiei artistei - oricum, de câteva ori sub nivelul pieţei internaţionale, arată Elena.
„Unii vor păpuşi cu chipul cuiva, alţii îmi lasă libertatea să creez. Fie că le vor pentru sine sau pentru a le face cadou, oamenii vor păpuşi unicat, nu de plastic, ci una care să spună o poveste, să aibă un accesoriu special, să fie realizate manual. E o fărâmă de copilărie în fiecare“, spune Elena Orbocea (50 ani), mama celor 14 păpuşi şi a unui băiat student la Arhitectură, David („cel mai vârstnic David din Tulcea“ - după cum râde ea).
Păpuşile sunt realizate printr-o tehnică originală - din polimer modelat pe armatură de sârmă. Sunt unice, aşa cum este Dobrogea pe care o reprezintă. „Este omagiul meu pentru Dobrogea în acest an, în care sărbătorim 140 ani de la revenirea Dobrogei la sânul patriei-mamă şi 100 ani de la Marea Unire. Păpuşile mele vorbesc cel mai bine despre respectul şi iubirea pe care oamenii Dobrogei, de orice naţie ar fi, le au unul pentru celălalt. Ei spun că sunt „fraţi“ - şi chiar nu sunt cuvinte mari. Aici doresc să trăiesc, să lucrez şi să vorbesc lumii despre miracolul acestui pământ românesc“, transmite Elena Orbocea (foto jos).
Scurt istoric despre etnii ale Dobrogei, adunat de Elena
Evreii formau, în 1899, o comunitate numărând 1903 persoane, cam 10% din populaţia Tulcei. În timpurile acelea, Tulcea era un oraş prosper, cu numeroase consulate străine, și o activitate portuară intensă, favorabilă comerțului. Majoritatea evreilor se ocupau cu negustoria, dar, printre ei, se aflau și buni meșteșugari: cizmari, croitori, tinichigii. Prăvăliile comercianţilor evrei se găseau mai ales în centru şi în sectorul comercial vechi, numit „Coloanele turceşti“. Pe la 1930 existau aici peste o sută de proprietăţi evreieşti, case de locuit, dar şi prăvălii. Comunitatea deţinea trei sinagogi, o şcoală pentru studiul Torei (Talmud Tora), Mikve Teara, o casă de bătrâni și o baie rituală. Astăzi, comunitatea israelită mai numără 28 de persoane, cea mai mare parte dintre evrei emigrând, de-a lungul timpului, în Israel.
Ucrainenii din Dobrogea își spun haholi, și se consideră urmașii luptătorilor cazaci care s-au refugiat din calea trupelor țarinei Ecaterina a II-a, după distrugerea Secei Zaporojene. Au câștigat cu sabia pământ în Delta Dunării, unde s-au stabilit începând cu secolul al XVIII-lea. Haholii sunt viteji și la petreceri. O nuntă, la Sfântu Gheorghe, durează trei zile și trei nopți, în care se bea, se mănâncă bine și se chiuie cu voie bună. Limba tradițională este ucraineana, în care sunt amestecate cuvinte din română, turcă și greacă.
Armenii s-au stabilit în teritoriile românești, în diferite perioade istorice, ca urmare a unor masacre săvârșite asupra lor de diferite nații cotropitoare. Odată stabiliți pe aceste meleaguri, armenii s-au acomodat vieții pe care o duceau localnicii, însă și-au păstrat cu sfințenie și propriile obiceiuri, moștenite din străbuni. Limba armenească este, astăzi, din ce în ce mai puțin utilizată, chiar și printre membrii comunității. Neamurile s-au „împrospătat“ și cunoștințele legate de limbă au fost din ce în ce mai greu de transmis, în familiile mixte. Se consideră că este o limbă foarte grea, nu se asemănă cu nicio altă limbă, chiar și alfabetul este complicat. Pentru cei care doresc să o învețe, fie că sunt sau nu membri ai comunității, biserica armenească organizează cursuri de limbă. În Dobrogea, armenii au format o comunitate, cândva numeroasă, de negustori, ceasornicari și bijutieri apreciați.
Grecii au rădăcini vechi în Dobrogea. Unii au fost armatori, navigatori sau industriași, veniți cu afaceri pe vremea când în Sulina exista porto-franco; alții erau simpli agricultori și crescători de animale, în special oi și capre. Aceștia din urmă au ajuns în Dobrogea, fugind din calea războiului civil din Grecia. Există o frumoasă legendă legată de întemeierea unui sat de greci. Bătrânii spun că localitatea Izvoarele ar fi apărut datorită nașterii unui copil, mai multe familii de refugiați fiind nevoite să se oprească din călătorie, pentru a rămâne alături de tânăra mamă, pe perioada de lăuzie. Însă iarna năprasnică din acel an a făcut ca popasul de 40 de zile să se prelungească. Astfel, aceste familii au rămas pentru totdeauna aici, mai ales că peisajul și condițiile climatice semănau foarte mult cu cele din zona lor de origine.
Turcii au venit în nordul muntos al Dobrogei, ca oșteni în armata care a descălecat în anul 1262. Erau conduşi de Sari Saltuk Dede, dervişul trimis cu misiunea de a răspândi religia islamică. Aceste evenimente se întâmplau înainte de fulminanta ascensiune a Imperiului Otoman. Dobrogea era, pe atunci, un teritoriu al nimănui, aproape nepopulat, stăpânit, la sud, de Imperiul Bizantin, dar ocupat, la nord, de Hoarda de Aur. Dervişul Sari Saltuk Dede a fost baba (tată, părinte, în limba turcă) pentru noua comunitate de musulmani din Dobrogea. Războinicii lui baba au fost întemeietorii unei civilizații care s-a păstrat peste timp. Se face frecvent o confuzie între turci și tătari. Până şi recenzorii români, care lucrau la strângerea datelor din teren, aveau greutăţi în a face distincţia între cele două naționalități. Deşi sunt grupuri etnice diferite, turcii şi tătarii sunt descrişi etnic ca minoritate turco-tătară sau religios drept comunitate musulmană.
Germanii dobrogeni au fost singurul grup etnic german din România care nu a venit direct din Germania, ci din alt spațiu colonizat de germani, și anume din Basarabia și Rusia de Sud. De asemenea, a fost singura populație germană care a trăit vreodată sub directa stăpânire otomană (până în 1878, Dobrogea a fost o componentă integrală a Imperiului Otoman). În 1763, Ecaterina a II-a a Rusiei a semnat un document, invitând germanii să se stabilească în Rusia și să lucreze aici pământul, asigurându-i, totodată, că își pot păstra limba și cultura. Mai târziu, între 1814-1824, țarul Alexandru I al Rusiei a chemat coloniști germani, care s-au instalat în Basarabia. Acești coloniști veneau din sudul Germaniei, dar și din nord-est, și ei au înființat mai multe sate în Basarabia. Țarul i-a atras, promițându-le: libertate de organizare, libertate religioasă, scutire de serviciul militar și scutire fiscală timp de zece ani. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a introdus serviciul militar obligatoriu și pentru germanii din Basarabia, încercându-se rusificarea lor. Nemulțumiți de noua situație, dar și de faptul că nu le mai ajungea pământul pentru copiii, unii au decis să plece și, parte din ei, s-au stabilit în Dobrogea.
Rromii sunt atestați documentar, pentru prima dată, în Țările Române, în anul 1385, când Dan I, domnitorul Ţării Româneşti, dăruieşte Mănăstirii Tismana posesiunile care aparţinuseră mai întâi Mănăstirii Vodiţa. Între aceste bunuri mobile şi imobile se aflau şi 40 de sălaşe de „ațigani”. Rromii au primit numele de „athinganoi” (,,de neatins”), denumire atribuită iniţial unei secte eretice din Imperiul Bizantin din secolul al XI-lea. Termenul ,,rrom” provine din cuvântul pankrit ,,dom”, care înseamnă „om”. Rromii folosesc cuvântul „rrom” pentru confirmarea etniei, însă unii preferă să fie numiţi ,,ţigani” de către majoritari. În cultura tradiţională a rromilor, noţiunea de „neam” nu se referă la înrudirea de sânge, ci la gruparea lor după următoarele criterii: meseria tradiţională, structurile de organizare socială, obiceiurile de familie şi sărbătorile calendaristice. În Dobrogea trăiesc rromi-turci, de religie musulmană. Femeile lor poartă şalvari.
Maghiarii din Dobrogea nu sunt foarte numeroși și nici nu au rădăcini vechi prin aceste ținuturi. Ei au venit fie benevol, în căutare de lucru, fie repartizați cu forța în diferite locuri de muncă, în anii comunismului. Aceștia s-au stabilit aici, în cele mai multe cazuri, întemeindu-și familii cu femei din părțile locului. Prezența lor confirmă o vorbă din batrâni, care circulă prin zona Dobrogei: „Cine bea apă din Dunăre nu mai pleacă niciodată.”
Italieni care au încercat să scape de sărăcie au venit în Dobrogea după anul 1878. Cioplitori în piatră, şlefuitori sau agricultori, italienii s-au amestecat cu localnicii, schimbând istoria unor aşezări, în care, şi astăzi, se mai vorbeşte limba italiană. Prima dată au venit câţiva bărbaţi. Încet-încet, atraşi de bogăţia şi frumuseţea acestui ţinut, şi-au adus şi familiile cu ei. Cândva, comunitatea a numărat peste 1.000 de suflete. Italienii, care se pricepeau să lucreze câmpul, au renunţat la cetăţenia italiană şi au devenit cetăţeni români. Doar ei au primit pământ de la regele Carol I, câte cinci hectare pentru fiecare familie. Italienii care au rămas în Dobrogea au apreciat bogăția acestui pământ, dar s-au plâns de lipsa apei: aveau doar o singură fântână în colonie, care se închidea seara. O localnică își amintește: „Bunica ne spunea că vinul era, pe atunci, foarte ieftin, şi, când rămâneau fără apă, cumpărau vin. Dacă seara nu mai aveau apă, să-şi spele farfuriile, le spălau cu vin”.
Românii, care reprezintă populația majoritară, erau, în mod firesc, cei mai stabili, mai legați de locurile natale. Chiar dacă, în vremuri de restriște, se refugiau, trecând Dunărea în cealaltă ”țară românească”, ei reveneau, de cele mai multe ori, pentru a-și reface casele și gospodăriile. Au trăit și trăiesc în perfectă comuniune cu celelalte etnii, împrumutând unii de la alții elemente din cultura și civilizația specifică a celorlalte naționalități conlocuitoare.
Bulgarii au avut o predilecție pentru acest spațiu, stabilindu-se în Dobrogea sub forma unor colonii. Pătrunderea bulgarilor în ținutul dobrogean a avut loc în mai multe etape. Primele două etape ale acestei migrații s-au produs în timpul când Dobrogea era inlcusă în primul și al doilea țarat bulgar, în secolele al VII-lea-al X-lea și, respectiv, al XII-lea – al XIV-lea. Comunități bulgare, cu numeroși membri, s-au stabilit în Dobrogea începând cu anul 1850, după ce luaseră parte la războiul ruso-turc din 1828-1829, sperând că Bulgaria va fi eliberată. Speranța lor nu s-a realizat și au fost nevoiți să se refugieze din calea răzbunării turceşti. S-au stabilit în Ţara Românească şi în Dobrogea și au avut un rol important în evoluţia economică a acestui spațiu. După 1877, teritoriul dobrogean devine pământ românesc şi intră sub autoritatea statului român, moştenind totodată şi un mozaic etnic extrem de interesant.
Tătarii au sosit în mai multe valuri pe teritoriul României actuale. În secolul al XIII-lea îşi fac apariţia primele comunităţi tătare în Dobrogea. După războiul din Crimeea, sosește un nou val de imigranţi tătari. Asupra originii lor etnice, în lucrările de istorie, etnografie, geografie sau lingvistică, părerile sunt împărţite: unii susţin originea mongolă, iar alţii originea turcă a tătarilor. Oricare ar fi concluziile, tătarii au existat în istorie ca o entitate distinctă, dovedindu-și această identitate prin realizări memorabile. După unirea Dobrogei cu România, în 1878, a început o nouă epocă pentru tătari, prin fondarea unor instituții publice de cultură națională și de cult islamic, între acestea, un Seminar Musulman. Tătarii dobrogeni și-au creat o cultură proprie, inspirată din istorie și tradiții. Cu timpul, unii dintre tătarii dobrogeni, puțini la număr, s-au mutat în alte zone de pe teritoriul României.
Macedonenii poartă nume diferite în izvoarele istoriografice: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fârşeroţi, saracaceni, armâni, rrămâni etc. Potrivit documentelor, vlahii din Balcani, adică aromânii, ar fi urmaşii dacilor învinşi de Traian. Părerile istoricilor despre localizarea acestor vlahi sunt împărţite, unii susţinând că ar fi fost români din nordul Dunării, în timp ce alţii îi plasează în Balcani sau Dobrogea. Aceștia și-au păstrat limba, tradițiile și obiceiurile cu mare grijă. Chiar și astăzi, în comunitatea lor, sunt destul de rare căsătoriile mixte. Macedonenii sau aromânii s-au ocupat și încă se mai ocupă cu agricultura și creșterea oilor.
Lipovenii din România sunt credincioși ortodocși de rit vechi, cunoscuți în întreaga lume sub denumirea de staroveri („de credință veche”) sau staroobreadti („de rit vechi”). Schisma religioasă, care a avut loc în Rusia, în secolul al XVII-lea, și prigoana declanșată asupra celor care se împotriveau reformei au determinat mii de ruși staroveri să-și părăsească patria natală și să migreze în diferite colțuri ale lumii. De-a lungul timpului, lipovenii și-au păstrat cu sfințenie tradițiile, portul, religia. Şi în prezent, slujbele religioase se ţin în limba slavonă, iar calendarul pe care-l folosesc ei este cel iulian.
Pe aceeaşi temă:
FOTO Regiunea fără ie. Cum arată în Dobrogea cămaşa tradiţională a portului popular românesc
Se încarcă comentariile...
