Fost diplomat: „Dacă Federaţia Rusă îşi propune recuperarea spaţiului post-sovietic, Moscova are întreaga capacitate de a îndeplini acest obiectiv“

Profesorul universitar Dorin Popescu a povestit într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“ ce înseamnă să fii diplomat Rusia, Ucraina şi în Bosnia-Herţegovina.

Dorin Popescu (48 de ani), în prezent profesor universitar şi preşedintele Asociaţiei de geopolitică „Casa Mării Negre Constanţa“, a ocupat trei funcţii diplomatice: în Federaţia Rusă, în Ucraina şi în Bosnia-Herţegovina. 

Adevărul: Cum aţi ajuns să deţineţi aceste funcţii?
 

Dorin Popescu: În anul 2001 am susţinut concurs la Ministerul Afacerilor Externe, iar ulterior am ocupat trei funcţii diplomatice, cu durata de patru ani fiecare. Am fost Secretar 3 la Ambasada României din Federaţia Rusă în perioada 2002 – 2006, consilier diplomatic la Consulatului României de la Cernăuţi (Ucraina) între anii 2007 – 2011. Un an de zile din cei patru am fost şeful consulatului general, în rest cei trei ani consilier diplomatic. Alţi patru ani am fost consilier diplomatic şi ministru consilier la Ambasada României din Bosnia şi Herţegovina în Sarajevo.
 

Cum a fost prima misiune?

Aveam 32 ani şi e o experienţă rarisimă, pentru că extrem de rar ţările europene trimit în Federaţia Rusă diplomaţi la o astfel de vârstă şi în primul lor post diplomatic. A fost o provocare din toate punctele de vedere. 

Ce v-a marcat?

Contactul a fost covârşitor. Am descoperit un spaţiu de o cultură şi civilitate extrem de rar în lume cu o politică internă şi externă complexă şi complicată, care se mişcă pe o alonjă destul de largă: de la duritate şi inflexibilitate, la o artă colosală a negocierii. Diplomaţia rusă este cunoscută prin abilitatea şi eficienţa tehnicilor de negociere. Este o negociere care, în general, convinge. 

Dar diplomaţii ruşi folosesc întotdeauna doar calea legală?

Această diplomaţie este dublată de tehnici şi politici non diplomatice: violări ale sistemului juridic internaţional, încălcări ale ordinii juridice statuate la nivel internaţional. Am făcut acolo politici interne şi externe extrem de sofisticate. Dacă Federaţia Rusă îşi propunere recuperarea spaţiului post-sovietic, şi reintrarea acestuia în spaţiul de influenţă, atunci Moscova are întreaga capacitate şi abilitate de a construi în plan politico-diplomatic mijloacele îndeplinirii acestui obiectiv. Este vorba de statele care formează aşa zisa comunitate a statelor independente: Ucraina, republica Moldova, Georgia, Kazahstan, Turkmenistan... e un spaţiu pe care Federaţia Rusă l-a pierdut din punct de vedere al influenţei. Unele ţări: Ucraina, Georgia, Republica Moldova, se orientează spre UE şi Federaţia Rusă a pierdut acest tempo odată cu Gorbaciov. Ultimii ani par a sugera o revenire de forţă a Rusiei în recuperarea influenţei proprii în acest spaţiu.

Care era percepţia diplomaţilor ruşi faţă de români în acea perioadă?

În acea perioadă m-a marcat absenţa cvasitotală a României în abordările analitice din presa rusească. Era ca şi când am locui pe continente diferite, ca şi când nu am fi aproape geografic şi istoric. Era o absenţă copleşitoare. Existau în presa rusească trimiteri, studii cu privire la Ungaria, Bulgaria, dar România nu. Nu era o tăcere comandată. Plus şi simplu, România nu interesa Federaţia Rusă. Odată cu consolidarea relaţiilor dintre Washington şi Bucureşti lucrurile s-au schimbat considerabil, dar atunci tăcerea privind România era asurzitoare.

Despre oamenii simpli ce ne puteţi spune?

Foarte mulţi ruşi aveau nostalgii cu privire la exportul de produse româneşti. Toţi ne spuneau că mobila românească în perioada comunistă era cea mai bună din URSS. Nu oricine îşi permitea să o aibă şi cine o avea era apreciat a fi un deţinător al unei comori. De asemenea, tenişii de Drăgăşani erau foarte căutaţi. M-a marcat căldura poporului rus, omul simplu care, dincolo de orice clivaje ideologice, identitare, dincolo de percepţia românilor ca aliat al americanilor,  ca inamic în războaie, rusul simplu are o căldură pe care ştie să o manifeste. Păcat că felul acesta de a fi al ruşilor nu se transpune în politica lor internaţională. Ruşii îi iubesc foarte mult pe cei care le vorbesc limba, au porţi deschise către sufletele lor.

V-aţi întâlnit aici cu Regele Mihai.
 

Da, eram la Hotelul Moskva, la 9 mai 2005, în cadrul vizitei oficiale a Majestăţii Sale şi a Reginei Ana la Moscova, la invitaţia preşedintelui Federaţiei Ruse, pentru marcarea a 70 de ani de la sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial. La eveniment a participat şi preşedintele Traian Băsescu.

Povestiţi-ne cum a fost la Cernăuţi.

Aici am avut o experienţa memorabilă: am aflat ce înseamnă iubirea necondiţionată a unei uriaşe mase de români din nordul Bucovinei. Este o iubire care nu ţine cont de ignorarea, de sprijinul rudimentar al statului român acordat acestor români, sau ţine cont de acest lucru, dar îl înţelege şi îl iartă. 

Autorităţile nu sunt prea permisive cu cei care ţin la limba şi la cultura lor.

Există în mediile ucrainene percepţia potrivit căreia minorităţile naţionale nu sunt folositoare intereselor naţionale ale Ucrainei, ba ar putea fi chiar primejdioase şi asumarea identităţii de român nu întotdeauna este însoţită de privirea normală a celui de lângă tine. Asumarea identităţii înseamnă câteodată şi asumarea nevoii tale de a fi în continuare purtător al limbii materne. Ceea ce s-a întâmplat odată cu adoptarea legii privind educaţia al cărui articol 7 spune că predarea învăţământului în Ucraina să nu se mai poată realiza în limbile minorităţilor naţionale, ci în limba de stat, reprezintă o expresie a rezervei pe care statul ucrainean o are vizavi de asumarea normală a identităţii şi a nevoii de a vorbi limba maternă. Toate m-au şocat de la început şi am devenit partenerul acestor forme de expresie ale comunităţii etnice româneşti. 

Aţi fost la Cernăuţi în perioada în care la Haga se judeca procesul privind delimitarea platoului continental al Mării Negre.

Da, am prins punctul de vârf al tensiunilor legat de Tribunalul de la Haga privind delimitarea platoului continental al Mării Negre. România, în sondajele de opinie din Ucraina, ocupa primul loc pe lista inamicilor externi ai României. 

S-a creat o fantomă unui aşa-zis imperialism românesc, şi populaţia Ucrainei era rezervată cu privire la posibilitatea ca Bucureşti să îşi reactiveze un plan de revizionism. 

Ce alte amintiri frumoase mai aveţi din acea perioadă?

Acolo mi-am cunoscut viitoarea soţie, pe Dorina şi acolo mi s-au născut şi cei doi băieţi. Vreau să vă zic şi două versuri făcute de un român din nordul Bucovinei: «E frumoasă Bucovina/ Cu Dorin şi cu Dorina». Soţia mea provine dintr-o familie cu adânci rădăcini româneşti în nordul Bucovinei, iar în familia ei oamenii care au vrut să-şi păstreze valorile româneşti au avut de suferit. Aşa s-a întâmplat cu unchiul ei care, învăţător fiind, a refuzat să se lepede de alfabetul latin şi să-l accepte pe cel chirilic.

Au urmat Balcanii.

Da, a treia perioadă a însemnat Bosnia Herţegovina. Aici, chestiunile esenţiale sunt legate de cunoaşterea unui spaţiu geopolitic plin de provocări, de bombe neexplodate. Una ar fi existenţa unor tensiuni interetnice între bosniaci şi sârbi şi tensiuni care mocnesc şi care oricând pot să producă un conflict de mari proporţii, similar celui care abia s-a încheiat în 1995. Existenţa unor relaţii tensionate între comunitatea musulmană din Balcani şi lumea creştin ortodoxă şi catolică care nu a putut construi relaţii de toleranţă cu cea musulmană. De aici o anumită a tuturor ţărilor europene de a dezvolta relaţii extrem de echilibrate cu comunităţile etnice care sunt bine reprezentate în ţările respective. De exemplu, desfăşurarea unei vizite de curtoazie la universitatea musulmană, de exemplu, într-o logică a echilibrului şi toleranţei diplomatice, trebuie să fie urmată într-un termen rezonabil de o vizită similară la cele mai importante universităţi ale sârbilor şi croaţilor pentru a se respecta această cutumă a echilibrului de raportare la toate comunităţile etnice din ţară. 

Ce alte apropieri aţi mai făcut între culturi atât de diferite?

Recunosc, am meritul de revitalizare a unor relaţii între cele mai importante şi puternice universităţi din Bosnia şi Herţegovina şi cele din România. Aveam în fişa postului posibilitatea de a impulsiona aceste relaţii şi am şi făcut-o. Urmare a unor vizite pe care le-am făcut la Universitatea din Sarajevo, a etnicilor bosniaci, la Universitatea Sarajevo din Est, o şcoală a etnicilor sârbi, am reuşit crearea unor relaţii de parteneriat şi colaborare între aceste instituţii de învăţământ superior cu cele din România. Au fost 17 universităţi din România care şi-au declarat intenţia de a statua relaţii de parteneriat cu fiecare dintre acestea.