Femei care au scris istoria: Teodora Angela Lefterescu, prima femeie căpitan de cursă lungă
0
A muncit cot la cot cu mateloţii, ba uneori încercările la care a fost supusă ar fi pus la pământ cel mai vânjos lup de mare. Dar nu s-a lăsat doborâtă: nici de valuri şi nici de oameni.
Teodora Angela Lefterescu, născută pe 3 august 1926 în codrii Sucevei, s-a îndrăgostit la un moment dat de mare, pe care a iubit-o până la sfârşitul vieţii ei. S-a luptat cu societatea şi, în cele din urmă, a ajuns să se îmbarce pe o navă, meserie destinată la acea vreme doar bărbaţilor, şi a devenit apoi prima femeie căpitan de cursă lungă.
Teodora Angela Lefterescu a văzut pentru prima dată marea atunci când a venit împreună cu părinţii ei la Eforie. Adolescenta a fost atrasă imediat de întinderea necuprinsă de apă. Şi dorul nu i s-a stins niciodată.
Deşi părinţii ei au vrut să se facă medic, ea şi-a urmat visul: acela a înfrunta valurile. „Vreau să mă fac marinar!“, a spus Angela într-o bună zi. Întâi au crezut că glumeşte. Vinovat a fost găsit bunicul, şi apoi ceilalţi, care nu au avut atâta minte să o strunească.
Cariera ei a început prin a fi asistent pe o navă comercială, apoi căpitan secund pe nava „Filimon Sîrbu“ şi „Octombrie Roşu". A secondat comandanţii de pe navele „Trotuş", „Jiul", „Polar I" sau „Dorna". Din data de 6 februarie 1982 a fost comandantul navei „Ceahlăul", specializată în pescuitul oceanic.
Întâmplări hazlii din voiaj
Angela Lefterescu era şi un bun povestitor. Iată câteva fragmente din jurnalul ei, preluate de jurnalistul Rodica Simionescu în cartea „Angela Lefterescu – Un căpitan de cursă lungă“.
„Mă aflam în portul Luanda din Angola, unde sosimen pentru schimbare de echipaj. În cabina mea torcea fericit un motan călduţ şi prietenos. Pentru că trebuie să ştiţi, dragii mei, că în privinţa animalelor am încălcat întotdeauna regulile. Interdicţia de a avea animale la bord se hotărâse numai pentru că trebuiau respectate legile sanitare, carantina mai precis, de 3 săptămâni, iar o navă ca a noastră, de exemplu, stătea în port câteva zile. Totdeauna în voiajele mele am avut prieteni câini, pisici, papagali, hamsteri şi chiar maimuţe, care îmi înseninau ceasurile de relaxare şi chiar pe acelea de tensiune. Tacit, echipajul , format din oameni buni, îngăduiau răsfăţul meu femeiesc. Unicul de altfel! Sper!
Aşadar, într-un ceas de pace, de visare şi de calm, stau în salonaş cu prietenul meu motanul. Ne uităm la televizor. Deodată văd cum motanului i se fac ochii cât cepele şi sub el apare o băltoacă inconfundabilă. M-am întors spre uşa care era deschisă, cu gând să cer ajutorul cuiva. Când, în cadrul uşii, un negru uriaş, cu albul ochilor atât de alb încât am crezut că-i orb, aproape gol, avea doar un slip roz, mă întreabă direct dacă nu-i vând televizorul sau frigiderul. Tipul avea la brâu o punguţă doldora de bani. Sigur că n-aveam nimic de vânzare! Atunci a plecat imediat (…)
Amintiri din Luanda
Angela Lefterescu descrie, în caietul ei de însemnări, şi oraşele pe care le vizita în scurtul timp cât nava era la ancoră. „Arta neagră era la mare cinste, povesteşte căpitanul despre Luanda. Atât în muzeu, cât şi în în magazinele, tarabele unde se vindeau elefanţi, giraffe, sculptate în mahon sau lemn de tek. La tarabe găseai imitaţii grosolane, făcute din esenţe de lemn pe care amicii noştri angolezi de dădeau cu cremă neagră şi încercau să ne păcălească. Ei, dar dincolo de toate acestea, în apropierea noastră, lângă inima noastră, exista Oceanul. Oceanul care în această regiune este extraordinar de calm şi atât de plin de peşte încât navele de pescuit oceanic, GÎR-GÎR-urile sovietice, nici nu se mai osteneau să se deplaseze dintr-un loc în altul pentru pescuit. Lanul sau năvodul îl ridicau plin de peşte la bord şi iar îl aruncau până îşi făceau plinul şi se duceau la nava de bază să îl predea“.
A încercat să înveţe să trăiască pe uscat
A murit pe 29 aprilie 2007. A fost înmormântată în cimitirul localităţii dobrogene Urluia, unde un meşter i-a ridicat o cruce pe care a încrustat conturul unui vapor. Ultimii ani şi i-a petrecut în Constanţa, aproape de mare. „Făcuse legământ să nu se uite niciodată înapoi şi să nu-şi chinuie sufletul cu amintiri şi cu dor de mare. Încerca să înveţe să trăiască pe uscat, aşa cum învaţă copiii să meargă. Mai întâi şi-a aranjat gospodări. Iniţial semăna cu o cameră de hotel, fără intimidate, fără duh. A decorat pereţii cu obiecte mici, fără valoare, fleacuri cumpărate dintr-un bazar african sau dintr-o librărie olandeză. Şi-a adus nenumărate ghivece cu flori pe care le-a aşezat pretutindeni. A încropit o mică bibliotecă şi şi-a făcut un locşor călduş, într-un fotoliu, de unde poate să privească la televizor. Bucătăria, care n-o interesează în mod special, e un fel de cameră într-un cămin de fete. Mănâncă puţin, îi plac fructele exotice şi cafeaua. Nu fumează. Când are chef, bea, cu înghiţituri mici, câte un pahar de vin, dar să fie bun, parfumat şi natural, aşa cum sunt vinurile pentru sărbători. Pensia este bună. Atât cât să trăiască decent. Fără pretenţii. N-o interesează toaletele, nu-i plac bijuteriile, nu cumpără nimic din ce nu-i face trebuinţă. Are sănătate şi o luciditate de invidiat“, scrie despre ea Rodica Simionescu.
În ultimii ani din viaţă, îşi revarsa afecţiunea pe cele câteva pisicuţe şi câini care trăiesc în jurul casei. „Pe animele le poţi iubi fără rezerve. Te răsplătesc cu credinţă. Sigur, şi oamenii sunt buni. Dar ei au treburile lor, viaţa lor. Este riscant să te năpusteşti asupra lor cu toată iubirea de care eşti în stare… N-a făcut oare rău că s-a dăruit cu totul meseriei? Dacă vrei să ştii asta, pune-o să-ţi povestească ceva, orice despre viaţa marinarilor. Se însufleţeşte. Se transformă. Parcă este un toxicoman care şi-a luat doza…“, notează Rodica Simionescu.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
