Fascinanta poveste a ceangăilor care au ridicat un sat în pustiul dobrogean stăpânit de şerpi: „Veneau colonişti şi ne furau tot, până şi lanţul de la fântână“
0Satul Oituz este unic în peisajul dobrogean. Localitatea care aparţine de comuna constănţeană Lumina, din punct de vedere administrativ, a fost înfiinţată în urmă cu un secol de către familii de ceangăi din satul băcăuan Luizi-Călugăra, veniţi în Dobrogea în căutarea pământului făgăduinţei.
Sutelor de soldaţi ceangăi (n.r. - colonişti de origine maghiară, catolici, emigraţi de-a lungul timpului din regiunea sud-estică a Transilvaniei în Moldova) care s-au înrolat în Primul Război Mondial li s-a promis de către oficialii statului român că vor primi pământ la sfârşitul serviciului militar. Cum în Moldova nu era suficient pământ, alternativa oferită acestora a presupus acceptarea unui nou exil, către pământurile pustii din Dobrogea.
Majoritatea au acceptat şi au plecat pentru totdeauna într-o nouă aventură. S-au stabilit într-un loc pustiu, pe care l-au botezat „Oituz“, în amintirea locului cu semnificaţii istorice deosebite, unde ostaşii români au oprit înaintarea inamicului strigând: „Pe aici nu se trece!“ şi unde au rămas îngropate oasele celor dragi.
Satul numără acum 700 de suflete, fiind locuit în majoritate covârşitoare din urmaşii primilor colonizatori ceangăi, aproximativ 40 de familii. Doar câteva familii ortodoxe şi câţiva musulmani şi-au mai găsit refugiu acolo de-a lungul timpului.
Bordeie printre jivine
Veronica Ţâmpu, de 83 de ani, este fiica lui Anton Pal, cel care a bătut primul ţăruş în pământul dobrogean, în anul 1923, şi şi-a amenajat un bordei pentru soţia şi copilul cu care a plecat să-şi întemeieze o nouă familie. Femeia îşi aduce aminte cum le povestea tatăl său începuturile vieţii noi departe de casă, într-un bordei săpat în pământul plin de şerpi.
„Au venit mai mulţi, dar au plecat mulţi pentru că nu le-a plăcut. Nu era nimic pe aici, în afară de şerpi. Din primele familii venite, au rămas doar câteva“, povesteşte femeia. Câţiva s-au încăpăţânat să rămână şi au trăit în bordeie până când şi-au făcut o casă. După ce s-au văzut cu un acoperiş deasupra capului, nu s-au mai luptat cu jivinele, ci cu hoţii.
„Erau colonişti la Mihail Kogălniceanu şi voiau pământul nostru. Veneau noaptea şi furau până şi lanţul de la fântână, dar şi animale. Atunci, tata, care avea puşcă de vânătoare, a început să stea la pândă. Şi aşa a prins hoţul. Când a plecat cu juninca, tata l-a împuşcat în picior. Nu voia să-l omoare, pentru că şi el, la rândul lui, fusese rănit în război şi i se mai vedea pe picior rana“, mărturiseşte fiica colonistului.
Dar oamenii nu au plecat în ciuda greutăţilor, fiind foarte mulţumiţi de pământul pe care l-au primit. „Era un pământ foarte bun. A venit prefectul de la Constanţa şi a măsurat pentru fiecare familie câte nouă hectare de pământ arabil şi câte unul de loc de vie, spre şosea. Părinţii noştri au plantat pe el grâu, porumb. Apoi, au cumpărat oi“, povesteşte femeia.
Colectivizarea le-a luat tot
Încet-încet, satul s-a mărit cu alt val de colonişti ceangăi. Casele, ridicate spre şosea, au fost construite în stil tradiţional, dar au fost demolate între timp, făcând loc construcţiilor moderne, dobrogene. În sat au apărut şi primii ordodocşi şi câţiva romi. „Alţii nu voiau să-i primească pe venetici, dar tatăl meu era un om bun şi zicea mereu « Cum ne-a căzut nouă bine, să vină şi ei»“.
Dar ceangăii nu aveau să se bucure prea mult timp de pământul roditor pentru care îşi lăsaseră departe locurile natale, întrucât a venit colectivizarea. Au rămas săraci lipiţi pământului. Mai mult decât atât, bătrâna îşi aminteşte că, atunci când s-au făcut actele de predare-primire ale terenului, nu s-a trecut toată suprafaţa, de zece hectare, ci doar şase: „Ziceau că, dacă trec 10 hectare, însemna că eram chiaburi, dar erau minciuni de-ale comuniştilor“, crede femeia.
Primii colonişti îşi dorm somnul de veci în cimitirul de la marginea satului. Pe multe pietre funerare nu se mai citesc nume, ci doar amintiri. Unele plăci funerare, vechi de un secol, s-au făcut una cu pământul. Memoria lor este însă păstrată în biserica catolică, unde sunt amintiţi la fiecare slujbă de preotul Daniel Abalintoaie, născut şi el pe meleaguri moldave, dar care a fost trimis în Dobrogea să menţină credinţa în sânul romano-catolicilor.
Monografia satului Oituz
În zi de sărbătoare, în satul Oituz, totul capătă culoare. După slujba de la biserica catolică din localitate, una dintre cele mai frumoase din zona Dobrogei, localnicii, îmbrăcaţi în costume populare, cântă şi dansează. Aşa s-a întâmplat şi duminică, când ei au sărbătorit înfiinţarea a 95 de ani de la întemeierea aşezării. Cu această ocazie, a fost lansată şi monografia Oituzului, coordonată de un fiu al satului, Emanoil Rujanschi, de 62 de ani, descendent pe linie paternă din etnici germani stabiliţi în zonă. Plugar de felul său, aşa cum îi place să i se spună, omul şi-a dorit mereu să aducă ceva locului unde a crescut şi unde şi-a înmormântat băiatul.
El s-a născut în Sibioara, dar a trăit în Oituz. „Nu este meritul meu“, spune omul de fiecare dată. „Am avut un profesor de psihologie care m-a ajutat, Ciprian Butăcel, cu care stăteam până la două noaptea şi sunam peste tot să vedem cum să facem“, spune omul. Singur a mers la filiala din Constanţa a Arhivelor Naţionale şi la Biblioteca Judeţeană I.N. Roman de unde a strâns date şi le-a pus într-o carte. „Urmaşii mei să o completeze şi să o facă mai frumoasă“, le-a spus el celor prezenţi. Ideea de a scrie o monografie i-a venit după ce nepoata sa a avut de făcut o temă „De unde ne tragem noi“.
Monografia, scoasă în câteva zeci de exemplare, a fost tipărită doar din banii lui. „Pentru mine, banii nu contează. Pentru mine, cartea este un reper pentru istoria locului“, spune omul care se trage din germani. A avut o copilărie grea. Tatăl său, Paul, avea 17 ani atunci când a fost luat de pe stradă din Cogealia (în prezent, Lumina) şi deportat în fosta U.R.S.S.
„Era 14 ianuarie 1945 când tatăl meu şi alţi nemţi din localitate au fost ridicaţi şi trimişi la muncă silnică. El nu mi-a povestit niciodată prin ce a trecut, însă cei care l-au însoţit au spus drama lor“, spune bărbatul.
Viaţa tatălui său nu avea să fie uşoară nici după deportare.
Fiind etnic german, era considerat hitlerist şi nimeni nu îi dădea un loc de muncă. Aşa se face că omul a fost nevoit să facă multă vreme chirpici, folosit la construirea caselor, pentru a-şi putea întreţine familia. Fiul său, Emanoil, visa să înveţe mai multă carte, dar părinţii erau săraci. Aşa că omul s-a făcut tractorist, dar toată viaţa sa a încercat să-şi depăşească condiţia. Strângea din dinţi atunci când îi puneau să arunce şi pământ în sacii cu cereale pentru a ieşi producţia record. A trăit, spune el, în praf. Dar era fericit când asculta ciocârlia. Acum, la bătrâneţe, îşi cheltuieşte toţi banii pentru satul său. După monografie, vrea să construiască copiilor talentaţi un centru cultural - sportiv.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
