Fascinanta istorie a turcilor şi tătarilor din România: de la stăpânii Dobrogei otomane la supuşii unei ţări ortodoxe

0
Publicat:
Ultima actualizare:
31 mai 1913, Constanţa. Regele Carol I şi Regina Elisabeta la inaugurarea moscheii regale botezate cu numele său. Colecţie personală Guner Akmolla
31 mai 1913, Constanţa. Regele Carol I şi Regina Elisabeta la inaugurarea moscheii regale botezate cu numele său. Colecţie personală Guner Akmolla

La aproape 140 de ani de la alipirea Dobrogei la ţara-mamă, comunitatea turco-tătară îşi revede istoria seculară din România, iar Dobrogea este şi acum pământul pe care-l consideră patria lor.

De aproape opt veacuri, pitoreasca Dobrogea este asemănată unui Orient în miniatură, în care obiceiurile localnicilor, indiferent de religie, au ajuns să se confunde, iar neamurile – să se amestece. „Dobrogea este pământul armoniei, românii sunt fraţii noştri“, încuviinţează muftiul Iusuf Murat, liderul spiritual al musulmanilor din România.

Cercetătorii ridică, însă, chestiunea păstrării identităţii naţionale a comunităţii turco-tătare care trăieşte în Dobrogea. Declinul demografic al populaţiei şi pierderea tradiţiilor şi a limbii materne îi alarmează pe apărătorii naţiei musulmane. Viitorul comunităţii turco-tătare din România este o temă constantă de dezbatere a specialiştilor care poartă discuţii găzduite de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Lucrările acestora vor fi publicate pe parcursul anului 2015 la editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale.

LA CURSUL DE TĂTARĂ - TURCI, TĂTARI, ROMÂNI

În amfiteatrul Universităţii Ovidius din Constanţa, băncile se umplu la cursul de Istorie şi Civilizaţie Tătară. Profesorul Metin Omer, cel care predă cursul, ar rescrie manualul de istorie pentru elevi. „Mereu se pune accent pe confruntarea istorică dintre turci sau tătari, pe de-o parte, şi români. Dar popoarele au colaborat, au convieţuit, au avut relaţii paşnice. Dobrogea este cel mai bun exemplu. Aici nu există probleme etnice. Românii nu i-au exclus pe musulmani, aşa cum s-a întâmplat în Balcani. Iar musulmanii s-au dovedit a fi buni români“, îşi susţine opinia profesorul Omer.

La cursul de la Universitatea Ovidius sunt înscrişi 130 de participanţi, iar jumătate dintre ei vin în mod constant. Sunt studenţi, absolvenţi sau pasionaţi de cunoaştere, tătari sau români. Abduraman Ferdi (23 de ani) este tătar din Medgidia şi student în anul V la Medicină. Ateş Casimceali (27 de ani), din Constanţa, este student în anul VI la Medicină Dentară. Răzvan Ichim (27 de ani) a terminat Istoria în 2009, iar la lucrarea de licenţă a prezentat istoria mongolilor din secolul al XIII-lea. Vine împreună cu Zecheria Taifun (28 de ani), pentru a asista la cursul profesorului Omer, care le-a fost coleg de facultate. Toţi sunt pasionaţi de istorie, de trecutul Dobrogei şi de evoluţia marilor popoare ale lumii.

Ateş are o responsabilitate în plus: este vicepreşedinte al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România. „Trebuie să cunoaştem etnogeneza poporului nostru. Noi, tinerii, trebuie să ne respectăm originile, iar bătrânii ne mai ceartă uneori că nu ţinem la tradiţii, aşa ca ei. Trebuie să fim şi moderni, şi să ţinem cont de cutume. E un echilibru pe care trebuie să-l păstrăm, ca să ne ascultăm înţelepţii“, spune Ateş.



Originar din Medgidia, istoricul Metin Omer (foto) îl dă exemplu pe Kemal Agi Amet, primarul tătar al Medgidiei care a cerut bani pentru biserica românilor. În anul 1898, tătarul a mers la Tache Ionescu, care era atunci ministrul Culturii, şi a cerut bani pentru construirea unei lăcaş de cult ortodox. Cronicarii vremii au relatat savurosul dialog între primarul tătar Kemal Agi Amet şi ministrul român Tache Ionescu.

Civilizaţia turco-tătară din Dobrogea - curs la Universitatea Ovidius din Constanţa Foto Sînziana Ionescu

„Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai început biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama parai pusin şi nu putem merge mai departe! Treba dau ajutor ispraim a la biserica!“. Ministrul Tache Ionescu încearcă să-i explice că nu sunt bani, dar Kemal intervine: „La mine tatar şi musulman este, la tine ruman şi cristian este. La mine vrei facem biserica Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine, bre, aman, aman!“.

„NU VĂ UITAŢI LIMBA MATERNĂ!“

Directorul Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, profesorul Tasin Gemil, este sceptic în ceea ce priveşte supravieţuirea limbii tătare în  Dobrogea. „Mă tem că în mai puţin de cinci decenii, tătarii din România nu vor mai fi în măsură să vorbească limba maternă. Noile generaţii de tătari au în faţă problema pierderii identităţii etnice, problemă rezultată din modificările intervenite în viaţa lor cotidiană, mai ales în ultimele patru-cinci decenii“, arată istoricul Tasin Gemil.

Istoricul de etnie tătară este primul ambasador pe care l-a avut populaţia turco-tătară din ţara noastră şi descendent al primului primar al Medgidiei. La 9 octombrie 1998, Tasin Gemil a fost numit ambasador al României în Republica Azerbaidjan. Profesorul trage semnalul de alarmă pentru comunitatea din care provine, pe care o consideră în pericol de pierdere a identităţii.

„Pentru tătari, problema se arată mai gravă decât pentru alte comunităţi etnice. Mulţi dintre tineri şi dintre copii nu sunt în măsură să folosească limba maternă sau o utilizează rareori şi cu dificultate. Cei mai mulţi dintre tătarii dobrogeni nu cunosc nici măcar datele esenţiale şi coordonatele fundamentale ale istoriei şi culturii tătare. Cele câteva clase opţionale în limba tătară şi cursurile facultative de limbă, istorie şi cultură tătară sunt frecventate de un număr relativ redus de copii şi de tineri“, este de părere profesorul Gemil.

El consideră că apărarea limbii tătare din Dobrogea este deja o misiune foarte dificilă şi complexă, care nu va reuşi fără sprijinul comunităţii internaţionale, în primul rând al factorilor de competenţă din lumea turcică.

ABILITĂŢI DE SUPRAVIEŢUIRE - MOŞTENIRE DE LA STRĂBUNI

Tasin Gemil spune că, odată cu adaptarea la anumite condiţii, vine şi pericolul atenuării până la dispariţia spiritului naţional. Obişnuiţi să supravieţuiască oricăror împrejurări, tătarii îşi însuşesc provocarea pe care caută să o stăpânească.

„Ca alte popoare lipsite multă vreme de protecţia unui stat propriu, cum ar fi evreii sau palestinienii, tătarii şi-au dezvoltat, în timp, abilităţi de supravieţuire. Ei s-au dovedit, de-a lungul istoriei lor zbuciumate, deosebit de rezistenţi la asimilare şi au demonstrat mereu o mare putere de adaptare. Tătarii din România se adaptează relativ rapid la noile condiţii ale apartenenţei ţării la Uniunea Europeană“, afirmă Tasin Gemil.

În Dobrogea, căsătoriile mixte sau înrudirile între musulmani şi ortodocşi sunt consimţite de ambele părţi ale neamurilor. Urmând trendul emigrării, tinerii tătari fac alianţe maritale inclusiv peste hotare. „Tinerii tătari emigrează în număr din ce în ce mai mare în ţările occidentale, unde caută să se integreze, inclusiv prin căsătorii mixte. Căsătoriile mixte cu creştini, blamate până în anii ’90, sunt acum acceptate ca acte fireşti în cadrul comunităţii tătare din România“, admite Tasin Gemil (foto).

Tasin Gemil - directorul Institutului de Turcologie Foto Adriana Cupcea

Istoricul face o paralelă între comunitatea tătară din România şi cea din leagănul civilizaţiei tătare, Peninsula Crimeea. „Noua situaţie din Crimeea a fost resimţită ca o ameninţare şi de către comunitatea tătară din România. Tătarii din România împărtăşesc în esenţă destinul tătarilor din patria lor de origine, Crimeea. Dacă nu vor fi adoptate măsuri urgente şi coordonate de salvare la nivel internaţional a limbii tătare crimeene, mă tem că, în mai puţin de cinci decenii, tătarii din România nu vor mai fi în măsură să vorbească limba maternă. Dar, cred că numele de tătar nu va dispărea, fiind susţinut de coloana spiritualităţii turco-islamice şi de referinţa la tradiţia istorică“, îşi exprimă convingerea fostul ambasador Tasin Gemil.

„TINERII NU MAI VIN LA SLUJBE“

Muftiul Iusuf Murat confirmă temerile istoricului Tasin Gemil. „Tânăra generaţie vorbeşte tot mai puţin limba maternă. Peste trei-patru generaţii, tătara va fi vorbită de foarte puţine persoane. Bătrânii noştri ţineau să ne înveţe de mici limba străbunilor, astfel încât copiii care creşteau pe lângă ei deprindeau limba română abia la grădiniţă.

Dar, în zilele noastre, obiceiul se pierde. Este păcat că în familii nu se mai vorbeşte limba maternă, este un avantaj să ştii o limbă în plus. În lăcaşurile de cult se folosesc limbile arabă, turcă, tătară, dar tinerii nu mai vin la slujbe, sunt prea puţin preocupaţi de aspectul religios. Ei trebuie să nu lase tradiţia să se piardă“, îndeamnă liderul comunităţii musulmane.

DESCĂLECĂTORII DE LA BABADAG

În anul 1262, o armată de oşteni turci descăleca în nordul muntos al Dobrogei. Erau conduşi de Sari Saltuk Dede, dervişul trimis cu misiunea de a răspândi religia islamică. Se întâmpla înainte de fulminanta ascensiune a Imperiului Otoman. Dobrogea era pe atunci un teritoriu al nimănui, aproape nepopulat, stăpânit la sud de Imperiul Bizantin, dar ocupat la nord de Hoarda de Aur.

Dervişul Sari Saltuk Dede a fost Baba (n.r. – tată, părinte, în limba turcă) pentru noua comunitate de musulmani din Dobrogea. Războinicii lui Baba au fost întemeietorii unei moşteniri greu de şters. Datorită taberei lor, aşezarea Vicus Novus (Satul Nou) din nordul Dobrogei a devenit Babadag, însemnând „Muntele lui Baba“.

La Babadag, locul unde Sari Saltuk Dede îşi doarme, de secole, somnul de veci este monument de patrimoniu. L-a construit în 1484 sultanul Baiazid, în onoarea dervişului care a dus islamul pe un tărâm nou. Mausoleul lui Baba este obiectiv turistic cu care oraşul se mândreşte. La festivitatea care a marcat restaurarea sa, de la 26 septembrie 2007, a participat inclusiv premierul turc Recep Tayyip Erdogan.

Nu departe de mausoleul lui Baba se odihneşte un alt conducător de oşti, Gazi Ali Paşa, care a ridicat o geamie ce îi poartă astăzi numele. Lăcaşul este străjuit de cişmeaua Kalaigi, la care se răcoresc pelerinii osteniţi de călătoria prin secetoasa Dobrogea. Babadagul a fost cândva capitala Dobrogei. La finele anilor 1600, aici a fost mutată pentru doi ani (1677-1678), de la Silistra, reşedinţa paşalâcului. Aşezarea avea 100.000 de locuitori, 400 de prăvălii, hanuri, şcoli, seminarii, geamii – un centru urban în toată puterea cuvântului.

Civilizaţia turco-tătară din Dobrogea - Grup de absolvenţi ai Seminarului Musulman de la Medgidia sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX

Grup de absolvenţi ai Seminarului Musulman de la Medgidia sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX. Colecţia Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România, filiala Bucureşti (expozitia ISPMN Turci si tatarii din Dobrogea. Amintiri)

CÂND DOBROGEA OTOMANĂ DEVINE CREŞTINĂ

Un moment de cotitură pentru musulmanii din Dobrogea a fost Războiul de Independenţă din 1877. A însemnat ieşirea de sub ocupaţie otomană şi intrarea sub administraţia românească. Pentru musulmani a fost momentul în care au pierdut supremaţia, trezindu-se supuşii unui stat creştin. După 1878, denumită California României, Dobrogea multietnică avea să intre într-un proces de colonizare, care-i va dezavantaja pe musulmanii ce deţineau deja proprietăţi.

FRISONUL COMUNITĂŢII MUSULMANE

Profesorul universitar doctor Constantin Iordachi, de la Universitatea Central-Europeană din Budapesta, a analizat integrarea Dobrogei în România cu toate consecinţele administrative, demografice şi etnice. „Procesul de colonizare a fost dublat de asimilarea culturală prin intermediul învăţământului şi al Bisericii. Acest fapt a contribuit la iniţierea unui fenomen de emigraţie în rândul turcilor şi tătarilor din Dobrogea, fenomen care va culmina în anii ’30“, relatează profesorul Constantin Iordachi.

În sânul comunităţii confruntate cu schimbări fundamentale, a încolţit gândul emigrării în locurile de origine: Turcia sau Crimeea. Dorinţa de a-şi găsi leagănul cultural – spaţiul identitar, cum îl numesc cercetătorii – a cuprins minoritatea turco-tătară.

„Motivul invocat în luarea deciziei de emigrare era imposibilitatea ca un musulman să trăiască într-o ţară creştină. Mulţi tineri alegeau să părăsească Dobrogea pentru a nu face parte dintr-o armată nemusulmană“, arată istoricul Metin Omer.

ROMÂNIA, O GAZDĂ PRIMITOARE

Curentul s-a intensificat odată cu reconfigurarea statală determinată de încheierea Primului Război Mondial. Imperiile se prăbuşiseră, lăsând loc formării unor state precum Republica Crimeea sau Republica Turcia – care îl avea la cârmă pe fondatorul Kemal Atatürk. „După destrămarea Imperiului Otoman, o problemă cu care s-au confruntat noile autorităţi de la Ankara a fost deficitul demografic. Pentru a repopula mari zone ale Anatoliei, noile autorităţi turce au promovat procesul de emigrare al popoarelor turcice din Balcani“, relatează profesorul Omer.

Totuşi, elita atrăgea atenţia că, spre deosebire de Bulgaria, România fusese o ţară de adopţie primitoare pentru musulmani. Aceştia se bucurau de libertate religioasă şi de facilităţi, inclusiv în armată, unde mâncarea le era pregătită şi servită special de bucătari musulmani.

„Cum se poate să fie părăsită o ţară care se purtase atât de bine cu turcii? Turcii şi tătarii se născuseră pe aceste meleaguri, crescuseră aici, respiraseră aerul curat şi pur al acestor locuri şi se hrăniseră cu hrana binecuvântată a Dobrogei“, erau de părere ziariştii vremii, precum Ahmed Hamdi Zandalı, în ziarul „Romanya“.   

„STRĂJERII ROMÂNIEI LA GRANIŢA DE SUD“

Poetul naţional tătar Mehmet Niyazi, şcolit la Istanbul, s-a opus cel mai mult emigrării din Dobrogea a tinerilor turco-tătari cu studii. Poetul încerca să îi convingă pe cei care plecau să înveţe în străinătate să se întoarcă în Dobrogea. „Stoparea emigrării valorilor era datoria fiecărui patriot, deoarece această părăsire a Dobrogei de către tinerii cu studii nu putea duce decât la sărăcire şi la dezastru. Da, emigrarea era o caracteristică a istoriei turco-tătare de 5.000 de ani, dar acum nu mai era o necesitate“, susţineau intelectualii vremii pentru care principala preocupare era păstrarea identităţii.



Şi doctorul Ibrahim Temo, lider al Junilor Turci, refugiat din Istanbul în Dobrogea pentru că se opusese sultanului, s-a numărat printre cei care s-au opus emigrării, numind-o „o mare tragedie pentru popor“. Cei care decideau să plece erau obligaţi să-şi vândă proprietăţile statului român, care dorea să se asigure că acestea vor ajunge în posesia coloniştilor români. Legea se dovedise necesară, mai ales că o parte a celor care doreau să emigreze prefera să vândă bulgarilor care ofereau preţuri mult mai mari.

O MINORITATE SIGURĂ

„Indiferent de opţiunea lor, pro sau contra emigrării, intelectualii turci şi tătari s-au declarat tot timpul mulţumiţi de administraţia românească, descrisă ca fiind foarte bună şi garantată de legi foarte judicioase. Această cordialitate avea, totuşi, şi un substrat mai practic. Pentru România, tătarii şi turcii reprezentau o minoritate sigură, fără revendicări teritoriale, ei fiind folosiţi pentru contracararea revendicărilor teritoriale bulgare. Acest obiectiv era înţeles şi de tătari şi turci care se declarau «străjerii României la graniţa de sud». Pentru a-şi îndeplini acest rol, ei erau îndemnaţi «să umple golul lăsat de plecarea lor cu români»“, descrie istoricul Metin Omer situaţia din prima parte a anilor 1900.

Principala frământare pentru musulmanii din România a fost găsirea spaţiului în care comunitatea să îşi poată păstra principalele repere: religia, limba, obiceiurile. Dacă ei au rămas în Dobrogea, înseamnă că acesta a fost pământul pe care l-au considerat patria lor.

În 1913, Regele Carol I inaugura marea moschee din Constanţa, în semn de preţuire pentru „loiala comunitate musulmană“. Drept recunoştinţă, musulmanii au făcut un gest rarisim: au numit moscheea „Carol I“. Numele a fost păstrat până în zilele noastre.

Cel mai vechi lăcaş de cult din Dobrogea se află la Mangalia: Geamia Esmahan Sultan. A fost ridicată în anul 1520 din dorinţa frumoasei Esmahan, fiica sultanului Selim al II-lea. Geamia este monument de arhitectură în stil maur, având un stil aparte faţă de construcţiile de cult turceşti din Dobrogea, deoarece intrarea în geamie este precedată de o verandă acoperită. La zidurile sale, meşterii pietrari au folosit piatră din cetatea antică Callatis.

SECURITATEA ŞI „PROBLEMA MUSULMANĂ“

Cercetătorul Laura Stancu de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a acordat atenţie specială „problemei musulmane“, aşa cum o intitula Securitatea, în ceea ce-i privea pe turco-tătarii din Dobrogea. Organul represiv viza acţiunile întreprinse de membri ai comunităţii pentru ajutorarea tătarilor crimeeni prigoniţi de Stalin, în special. Intenţiile de emigrare în Turcia erau, de asemenea, intens monitorizate, Securitatea temându-se că acestea ascundeau planuri de spionaj.

Civilizaţia turco-tătară din Dobrogea Sursa foto UDTTMR Medgidia

Studiul elaborat de Laura Stancu arată că Securitatea s-a ocupat încă de la înfiinţarea sa, în 1948, de comunitatea musulmană. Planul de muncă al Securităţii pe anul 1952 fixa termene pentru Regionala din Constanţa: până la 30 iunie prevedea „educarea“ unui informator local, iar până la 30 octombrie trebuia recrutat un teolog de la Seminarul Musulman din Medgidia pentru a sprijini acţiunea informativă. Erau monitorizate personalităţile comunităţii: imami, foşti muftii. Ce relaţii cu străinătatea au, ce rude au în Turcia şi dacă mai ţin legătura cu acestea erau ţintele muncii de urmărire a agenţilor Securităţii.



„Ochiul şi timpanul“ erau fixate pe Consulatul Turc de la Constanţa, centru al unei organizaţii înfiinţate în 1928, care voia să ajute familiile turco-tătare să emigreze. Alt obiectiv era Uniunea Democrată a Musulmanilor din România, fondată în 1946 de avocatul Hamdi Musuret, fost director al Penitenciarului Constanţa. Acţiunile uniunii nu au fost pe placul organului de represiune, care nota că organizaţia „are o linie reacţionară“, iar liderii săi au o „atitudine antisovietică şi anticomunistă“, militând pentru independenţa Crimeii.

ŢINTELE SECURITĂŢII

Etem Kurt Mola a fost unul dintre liderii spirituali din Medgidia urmăriţi îndea¬proape de Securitate. Născut la 1884, Kurt Mola a fost hoge, muftiu şi baş muftiu. Era supravegheat pentru că „desfăşura o politică naţionalistă pro-turcă, instigând populaţia să sprijine războiul antisovietic“. A scăpat de urmărire doar când a murit, în 1963.

 Civilizaţia turco-tătară din Dobrogea - Securitatea şi problema musulmană în arhiva CNSAS Foto Sînziana Ionescu

Negip Hagi Fazal a fost o altă ţintă a Securităţii. Născut în anul 1906, în satul Tătaru, din judeţul Constanţa, Negip a coordonat adăpostirea celor 24 de fugari care făceau parte din Comitetul Tătar din Crimeea. Lider al organizaţiei dobrogene Comitetul de Ajutorare a Refugiaţilor Tătari, Fazal a fost arestat, torturat şi ucis în 1948, în sediul închisorii din Piaţa Ovidiu. Familia a fost anunţată de moartea sa abia după o săptămână.

Considerat un erou naţional al tătarilor, Negip Hagi Fazal a fost înmormântat în satul natal, iar şcoala din sat poartă numele său. Toată familia lui a avut de suferit. Cumnata lui Negip, Sultana Fazal, a făcut ani grei de temniţă comunistă la Arad, pentru că îi împărtăşea „atitudinea ostilă“ faţă de regim. Dosar de urmărire avea şi ginerele acesteia, Memet Nuredin.

NUME DE COD: „SULTANUL“

Nu avea cum să scape de urmărirea Securităţii tocmai şeful Cultului Musulman din acea vreme, muftiul Iacub Mehmet. El sprijinise curentul de emigrare în Turcia, fiind învinuit că aducea injurii URSS şi dorea să înfiinţeze în 1950 un front mondial musulman pentru pace. Acţiunea operativă, prin care muftiul pacifist era urmărit, primise numele de cod „Sultanul“. Dosarul conţinea file şi fotografii din filajul căruia îi era supus muftiul Mehmet la vizite şi deplasări.

„În perioada anilor ’50-’60, sutele de planuri de măsuri întocmite prevedeau mărirea numărului de lucrători operativi implicaţi în gestionarea problemei musulmane şi lărgirea agenturii folosite în scopul identificării «elementelor duşmănoase»“, arată dr. Laura Stancu (foto jos).

Laura Stancu - cercetător CNSAS Foto Arhivă personală

Până la mijlocul anilor ’60, fusese folosit ca informator calificat sursa «IFRAN», nume de cod sub care acţiona secretarul Seminarului Musulman, Latif Gemaledin.

Alţi membri ai comunităţii, precum Mustegio Huseim Samdi, cedau presiunii şi semnau angajament de colaborare. Turnătorul asigura organele statului că va ţine sub observaţie şi va anunţa de îndată orice acţiune suspectă a conaţionalilor săi. „Principala noastră problemă constă în faptul că nu ne-am preocupat îndeaproape de creşterea tovarăşilor din problemă de la Regiunea Constanţa pentru a-şi organiza o agentură informativă suficientă pentru cuprinderea problemei“, constatau tovarăşii.

În anii ’80, prioritare deveniseră „reanalizarea potenţialului informativ“ în problema cultului musulman, precum şi influenţarea pozitivă a celor care puteau relata în străinătate realităţile din România.  

VINA DE A FI MUSULMAN ŞI PRIGOANA CRIMEEANĂ

Adriana Cupcea, cercetătoare la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, cu sediul la Cluj-Napoca, cunoaşte îndeaproape comunitatea musulmană din Dobrogea. În cercetările sale asupra regiunii Balcanilor şi a Orientului Apropiat, Adriana Cupcea a studiat dinamica populaţiei turco-tătare din ţara noastră, axându-se pe anii comunismului.

Cercetătoarea arată că în Dobrogea, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, a avut loc un proces de deşteptare naţională a musulmanilor. După destrămarea Imperiului Otoman şi proclamarea Republicii Turcia în 1923, valurile de emigranţi depăşeau cota anuală prevăzută de guvernul de la Ankara, de 15.000 de persoane.

REŢINERI ÎN A-ŞI DECLARA ETNIA

„La declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru securizarea graniţelor, guvernul român opreşte emigrarea populaţiei turce şi tătare. În Dobrogea, ce includea atunci şi Cadrilaterul, aceasta ajunsese la 119.481 de persoane, comparativ cu 177.166 – în anul 1918. Din 38 de sate majoritar musulmane în perioada 1918-1921, cum ar fi Mihail Kogălniceanu (Karamurat), Hasancea (Valu lui Traian), Independenţa (Bayramdede), Valea Seacă (Omurcea), Veteranu (Idriscuius), Dulceşti, Izvoru Mare, rămân doar trei în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. Minoritatea turco-tătară coboară astfel de pe locul al treilea pe locul al şaselea, departe de lipoveni, ruşi şi de germani“, specifică dr. Adriana Cupcea.

Comunismul, cu instrumentele sale de teroare, a reuşit să reprime sentimentul de apartenenţă al turcilor şi tătarilor. De frica asocierii cu statele lor de origine, aceştia aveau reţineri în a-şi declara etnia. Fenomenul s-a manifestat îndeosebi la primele recensăminte comuniste.

„Sub presiunea politicii externe a URSS, autorităţile comuniste asociau etnicii turci cu Republica Turcia, putere capitalistă şi membră NATO. Acest fapt a determinat în rândul populaţiei turce un sentiment de reţinere în asumarea etniei turce, mai ales la primele recensăminte comuniste. Totodată, o mare parte a populaţiei tătare avea un sentiment de frică viscerală de a fi asociată cu problema crimeeană, asociere sinonimă în perioada dejistă cu represiunea dictată de către NKVD“, crede Adriana Cupcea (foto dreapta). În plus, tătarii aveau sentimentul de anxietate cauzat de absenţa protectoratului statului-mamă.

REPRESIUNILE

„Acest sentiment s-a conturat după anexarea Hanatului Crimeean în anul 1783 de către Rusia Ţaristă şi a fost amplificat după deportarea forţată a tătarilor crimeeni de către Stalin în 1944, fapt care a distrus speranţele creării unui stat independent tătar crimeean“, este constatarea specialistei.

Din 1948 a început prigoana asupra tătarilor dobrogeni implicaţi în găzduirea refugiaţilor din Crimeea. Campania de represiune a culminat cu arestarea în noaptea de 19 aprilie 1952 a unui grup de 39 de tătari – preoţi, medici, avocaţi, proprietari de terenuri. „Erau consideraţi vinovaţi de constituirea organizaţiei contrarevoluţionare Mişcarea Naţională Tătară şi de propagandă pentru Mişcarea de Eliberare a Crimeei, în favoarea unui stat independent tătar. La acestea se adăuga acuzaţia de spionaj în favoarea Serviciului de Spionaj Turc“, menţionează dr. Adriana Cupcea.

DIFERENŢA DINTRE TURCI ŞI TĂTARI

Confuzie des întâlnită, a fi turc sau tătar este pentru restul lumii cam acelaşi lucru. Până şi recenzorii români care lucrau la strângerea datelor din teren aveau greutăţi în a face distincţie între cele două naţii. Deşi sunt grupuri etnice diferite, turcii şi tătarii sunt descrişi etnic ca minoritate turco-tătară sau religios – drept comunitate musulmană. Numitorul lor comun este originea turcică. Dar tătarii au o identitate aparte datorată rădăcinilor din Crimeea. În timpul regimului comunist, teama de represalii şi faptul că nu aveau un stat naţional făceau ca aproape o treime din tătari să se declare turci. Temerea persistă şi în zilele de astăzi.

„Comunitatea tătară numără în prezent circa 35.000 de persoane, deşi statisticile oficiale arată date mai mici, de aproape 25.000 de persoane. Aproximativ 15-20% dintre tătari se declară turci când sunt întrebaţi oficial de apartenenţa lor etnică. Până la căderea regimului comunist, în decembrie 1989, tătarii din România erau numiţi «turci» de către români. Cauza acestei duble identităţi se află în teama tătarilor de persecuţii şi deportare, aşa cum li s-a întâmplat de atâtea ori sub regimul ţarist şi sovietic, în patria lor istorică – Crimeea“, explică profesorul universitar doctor Tasin Gemil, directorul Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Dobrogean de origine tătară, Tasin Gemil preţuieşte ajutorul dat de Turcia etnicilor tătari rămaşi ai nimănui. „Regimul comunist a împiedicat dezvoltarea identităţii minorităţilor naţionale din România, în primul rând a celor mici. Tătarii aveau o situaţie specială, dat fiind faptul că ei nu se puteau raporta la un stat naţional de origine. Spre cinstea ei, Turcia şi-a asumat sarcina de a suplini această nevoie, luând tătarii sub protecţia sa şi tratându-i ca pe propriii conaţionali. Păstrarea identităţii naţionale a tătarilor crimeeni, în primul rând a celor din România, se datorează în foarte mare măsură acestei protecţii asumate a Turciei“, afirmă profesorul Tasin Gemil.

image



UN TĂTAR DIN DOBROGEA, CONSULTANT LA CASA ALBĂ

Un personaj de seamă al comunităţii musulmane din România, Kemal Karpat (foto), va fi serbat la 15 februarie, de ziua sa de naştere. Istoricul nonagenar, consultant pentru administraţia de la Washington în probleme de Orient, va fi celebrat în lipsă, la sediul de la Bucureşti al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România. Aflat peste Ocean, Karpat le transmite musulmanilor din ţară să aibă grijă atât de trecutul, cât mai ales de viitorul lor. „Ţineţi mai mult la moştenirea lăsată de strămoşi, aveţi grijă de limba maternă, de tradiţii, de cimitirele musulmane unde ni se odihnesc străbunii! Dobrogea este casa noastră, iar copiii trebuie să-şi păstreze întotdeauna identitatea, oriunde s-ar duce în lume!“, a arătat istoricul de talie mondială care a trăit pe trei continente, în România, Turcia şi Statele Unite ale Americii.

EVOLUŢIA POPULAŢIEI TURCO-TĂTARE

În România, mai sunt 50.000 de turci şi tătari declaraţi la recensământul din 2011. 

Kemal Karpat - istoricul dobrogean consultant la Casa Albă Foto Arhivă personală

La 1878, ţinutul avea 226.000 locuitori şi era populat cu precădere de tătari şi turci. Cei mai mulţi erau tătarii (71.000), urmaţi de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), iar restul erau evrei, greci, armeni, ruşi, circasieni şi germani. 

La cele nouă recensăminte realizate din 1878 până acum, datele arată în felul următor:
1878 - 49.000 de turci şi 71.000 de tătari;
1918 - 177.166 de turci şi tătari;
1939 - 119.481 de turci şi tătari;
1948 - 28.782 de turci şi tătari;
1956 - 14.329 de turci şi 20.460 de tătari;
1966 - 18.040 de turci şi 22.151 de tătari;
1977 - 23.422 de turci şi 23.369 de tătari;
1992 - 29.832 de turci şi 24.956 de tătari;
2011 - 28.226 de turci şi 20.464 de tătari.

„MULŢUMIM STRĂBUNILOR CĂ S-AU AŞEZAT AICI“

La ceremonia de aniversare a 25 de ani de existenţă a Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România (UDTTMR), preşedintele acesteia, Gelil Eserghep, a ţinut să aducă prinosul comunităţii pentru patria-mamă România: „Ne bucurăm de un respect deosebit din partea populaţiei majoritare şi din partea statului român. Mulţumim strămoşilor noştri că în pribegia lor au ales să se stabilească pe meleaguri româneşti, aici găsind înţelegere şi respect pentru valorile noastre tradiţionale, pentru limba noastră maternă, pentru cultura tătară şi pentru religia islamică. Depinde numai de noi, tătarii, dacă peste ani şi ani se va vorbi despre noi la trecut sau dacă vom fi aceeaşi comunitate activă şi consolidată“.

Civilizaţia turco-tătară din Dobrogea Sursa foto Muftiatul Cultului Musulman

Vă mai recomandăm

Iusuf Murat, muftiul Cultului Musulman din România: „Sunt fiu de cioban din Poarta Albă şi păstor al comunităţii mele. Şi profeţii noştri au fost păstori“

EXCLUSIV Istoricul de talie mondială Kemal Karpat, fost consultant la Casa Albă: „Islamului îi lipseşte un Vatican al lui“

FOTO VIDEO Tătarul din Carpaţi. Istoricul de talie mondială Kemal Karpat, consultant pentru Reagan şi Carter la Washington

„Sunt musulman şi sunt mândru că trăiesc în România“. Moment de reculegere ţinut în memoria victimelor atentatului terorist din Franţa

Biblia versus Coranul. Ce au în comun şi ce le separă pe cele mai filosofice dintre cărţile lumii

Istoricul Tasin Gemil, primul ambasador musulman al României: „Atentatele vor continua. Mii de tineri din fostul bloc comunist au devenit jihadişti“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite