EXCLUSIV Gabriela, a doua soţie a lui Sergiu Nicolaescu, povesteşte amintirile cu marele regizor: „Rămân cu energia lui în memorie“

EXCLUSIV Gabriela, a doua soţie a lui Sergiu Nicolaescu, povesteşte 
amintirile cu marele regizor: „Rămân cu energia lui în memorie“

Gabriela Nicolaescu - schiţă de Vali Ivan

La 61 ani are o voce plăcută care se înviorează pe măsură ce povesteşte despre viaţa sa. Nici nu-i rosteşte numele. Pentru ea, Sergiu Nicolaescu, idolul unei naţiuni de cinefili, este simplu „el“.

Ştiri pe aceeaşi temă

La malul mării locuieşte retrasă Gabriela Nicolaescu, cea de-a doua soţie a regizorului Sergiu Nicolaescu. Este artist plastic şi i-a stat alături maestrului în viaţa personală şi profesională. S-au căsătorit la 3 ani după ce s-au cunoscut, au divorţat 10 ani mai târziu. Marea i-a unit şi după despărţire. El şi-a ales loc de refugiu la 2 Mai, iar ea stă la Constanţa.

La 61 ani are o voce plăcută care se înviorează pe măsură ce povesteşte despre viaţa sa. Nici nu-i rosteşte numele. Pentru ea, Sergiu Nicolaescu, idolul unei naţiuni de cinefili, este simplu „el“.

-          Cum v-aţi cunoscut?

-          Ne-am întâlnit la pregătirile pentru primul meu film, «Duelul». Era 1980. Atunci am debutat. Am fost asistentă, apoi m-am ocupat de costume, ca pictor de costume. M-am îndrăgostit foarte tare şi l-am urmat peste tot. Am făcut parte din echipa de lucru la toate filmele lui. A fost o iubire sinceră şi frumoasă din partea mea. În 1983, relaţia noastră s-a materializat în căsătorie. Am continuat să lucrăm împreună, dar am realizat curând că trebuie să separăm foarte bine lucrurile. Nu puteam continua relaţia profesională şi în viaţa particulară. Aşa că am stabilit o regulă: atunci când ajungem acasă, să lăsăm la uşă toate problemele şi conflictele de pe platou. Altfel ar fi fost un dezastru după doar câteva luni (râde)

-          Eraţi tânără, el era matur… Ce aţi învăţat de la el?

-          Avea charismă, inspira leadership, era bun organizator. Era foarte categoric, dar uşor de lucrat cu el, pentru că ţinea cont de părerile noastre. Ne lăsa să ni le exprimăm, ne consultam. El era şeful, evident, el ştia cel mai bine «de ce». Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu el. În fiecare film al lui este un story separat. Fiecare film era cu documentaţia lui, foarte variată. Nu urmam o reţetă. Filmul este un complex de compartimente, dacă unul nu merge, întregul are de suferit.

-          Cum a decurs viaţa de cuplu?

-          Ne-am continuat viaţa decent şi armonios. Eu respect foarte mult individualitatea fiecăruia. Eu nu am vrut niciodată să-l influenţez, să-l schimb. Nu mi-am propus niciodată aşa ceva. Ca să fii un cuplu, trebuie să te întâlneşti undeva la mijloc. Cuvântul «compromis» nu este bine folosit atunci când se vorbeşte despre căsnicie. «Compromis» înseamnă deja ceva impus. Eu n-am simţit că fac vreun compromis. Aşa am simţit că trebuie să procedez. I-am respectat independenţa. Şi poate acesta a fost motivul pentru care am reuşit să stăm atâta timp împreună. Viaţa îţi oferă întrebări, dar şi răspunsuri. Trebuie doar să stai alert şi cu bună-dispoziţie ca să le afli.

-          Unde aţi locuit, în vila din Zambaccian? La 2 Mai aţi stat?

-          În Zambaccian am stat, da, sigur. Iar la vila de la 2 Mai am contribuit masiv la ridicarea ei, m-am ocupat de construcţie, împreună cu prietena mea, arhitecta Ioana Corciova. Dar n-am beneficiat de ea… Era chiar spre finalul căsniciei… Asta a fost.  

-          Cum a fost viaţa după Sergiu Nicolaescu?

-          Foarte bine! Am fost scenograf, am mers înapoi acasă la Satu Mare, am lucrat pentru firme. Nu am mai ţinut legătura decât foarte rar. Ştiţi, nici nu am mai simţit nevoia. Nu mai aparţii celuilalt. Am mai vorbit la telefon, când era nevoie. Dar mi-a făcut mare plăcere să îl revăd din când în când. Am participat la aniversarea lui de la 80 ani, când a fost sărbătorit de UARF (n.red - Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România). Ne întâlneam la Bucureşti, chiar nu era o problemă pentru că noi nu ne-am evitat niciodată. El era foarte ocupat, cu meseria, cu politica, cu familia… După atâta timp nici nu mai simţi la un moment dat nevoia să mai comunici. Nu mai ai de ce.

-          De ce v-aţi păstrat numele de Nicolaescu?

-          Pentru că toată lumea mă ştia aşa. Sincer, şi puţin din comoditate… Dar aşa am convenit atunci. Nu am vrut să ştie lumea că sunt «doar» fosta lui soţie. De ce, trebuia să-mi pun o etichetă? E mai bine să fii discret, să te ştie lumea aşa cum eşti cu adevărat. Nu m-am recăsătorit. Actualul meu partener îmi este alături de 17 ani. Ce contează un act? Vedem că nu are importanţă, nici într-o împrejurare, nici în alta. Soţul meu este constănţean. A plecat de tânăr în State. Acolo am plecat şi eu în 1993, am căpătat o altă experienţă. Acum am cetăţenie americană. Când stăm în ţară, locuim la Constanţa, pentru că eu am fost atrasă de mare întotdeauna! 

-          Pe Dana Nicolaescu aţi cunoscut-o?

-          Nu. Nu am căutat niciodată să văd cine e, nu am avut astfel de curiozităţi, le găsesc chiar deplasate. Nu i-am fost nicodată prezentată, nici ea mie… Nu am cunoscut-o.

-          V-aţi mai consultat vreodată în privinţa alegerilor pe care le-aţi făcut în viaţă?

-          Nu. Am mai vorbit la telefon, dar rar: «Ce faci, eşti bine?...» Chestiuni formale. Fiecare era cu viaţa sa. El era un sex-simbol, adulat de o ţară întreagă, o personalitate puternică. Avea o voce care te frapa, i-o recunoşteai dintr-o mie. Consider că este o onoare şi un privilegiu să stai în preajma unui astfel de om cu har, chiar dacă apoi cărările se despart. Cum hotărăşte destinul.

-          Care vă este amintirea cea mai dragă?

-          Am trăit momente complexe împreună… Nu am vreo imagine anume din filmele sale. Rămân cu energia lui în memorie. Şi voi păstra întotdeauna vibraţiile dintre noi.

„De ce am acceptat să dau acest interviu? Pentru că aţi avut răbdare cu mine şi nu m-aţi pisat la cap. Consider că aţi avut respect“

Gabriela Nicolaescu

 

„Îmi plac florile foarte mult. Irişii îmi oferă o delectare estetică datorită formei lor fragile şi neobişnuite. Este un contrast al lor: frunzele sunt foarte drepte, pe când florile sunt foarte neconformiste. Irişii sunt simbolul stilului Art Nouveau. Cazinoul din Constanţa este un simbol Art Nouveau, de asemenea… “

Gabriela Nicolaescu

 

PORTRETUL UNUI ARTIST PLASTIC

Gabriela Nicolaescu s-a născut la 21 iulie 1951, la Oar – Satu Mare. A absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, secţia Grafică, promoţia 1976.

De atunci a semnat expoziţii personale la Satu Mare, Bucureşti, Berlin, Roma, Paris, Bad Segeberg  - Germania, Cluj Napoca, Constanţa. A participat la alte expoziţii, colective, în ţară şi peste hotare. Între 1980 şi 1989 a semnat costumele din toate filmele lui Sergiu Nicolaescu: Duelul, Wilhelm Cuceritorul, Întâlnirea, Ciuleandra, Viraj periculos, Ringul, Linia întâi, François Villon, Mircea, Coroana de foc. Cu un singur regizor a mai lucrat în acea perioadă: Gheorghe Vitanidis – „În fiecare zi mi-e dor de tine“. În 1989 a primit premiul Uniunii Cineaştilor pentru filmul „Mircea“. În 1992-1993 a realizat costumele pentru „Abel în pădure“ - Mihalyi Sandor şi pentru „Marea lehamite“ – Mircea Daneliuc.

În anii 1991-1993 a fost scenograf la Teatrul de nord din Satu Mare. În 1995 a semnat costumele la filmul lui Tony Gerber, „The Taste of Heaven“. În 1994 a primit diploma de merit a revistei Manhattan Art International din New York. În perioada 1995-2001 a realizat decorul şi costumele pentru 11 piese de teatru la Common Basis Theatre din New York. Este membru al United Scenic Artists New York, Chicago, Los Angeles, al Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti şi al Uniunii Cineaştilor dn România.

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: