Drama asului aviaţiei Dan Valentin Vizanty: trimis de regimul bolşevic să recupereze epave de avioane şi aruncat apoi în închisoare

Drama asului aviaţiei Dan Valentin Vizanty: trimis de regimul bolşevic să recupereze epave de avioane şi aruncat apoi în închisoare

Dn valntin Vizanty în 1944 Colecţie Ana Maria Vizanti

Dan Valentin Vizanty, cel care a apărat cerul patriei în cel de-al Doilea Război Mondial, nu a putut să moară pe pământ românesc. Regimul comunist nu a avut nevoie de eroi şi l-a trimis la muncile de jos să-şi câştige existenţa şi apoi l-a aruncat în închisoare. Când i s-a ivit ocazia, a fugit în Franţa.

Descendent al unei familii de boieri moldoveni, Dan Valentin Vizanty, poeclit „Mon cher“, pentru că aceasta era formula cu care se adresa oricui, a cochetat în tinereţe cu cariera artistică, studiind timp de doi ani la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi, pregătindu-se să devină actor. Peste noapte, a decis că visul său este zborul şi s-a înscris la Şcoala Militară de Ofiţeri Aeronautica – Cotroceni, pe care a terminat-o în anul 1931. În perioada 1931-1940, ca ofiţer şi comandant de escadrilă în Flotila 1 Aero, a zburat pe diverse tipuri de avioane: M.S.35, M.S.230, SET, Potez XXV, Moth, Hawk, PZL-11F, Fleet, Heinkel-112, Nardy etc. În perioada iunie 1941 – august 1942, a efectuat campania de la Odessa, comandând Escadrila 43 Vânătoare, participând la peste 50 de misiuni de război în ţinuturile Fălciu şi Ţiganca.
 
De la 1 august 1943 până la 23 august 1944, a fost comandantul Grupului 6 Vânătoare ce avea ca misiune apărarea Bucureştiului şi a zonei petroliere Ploieşti-Câmpina, principalele ţinte ale bombardamentelor anglo-americane. În timpul raidurilor americane, unităţile sub comanda sa, deşi în inferioritate numerică şi tehnică, au scos din luptă peste 90 avioane de bombardament cu 4 motoare şi 45 avioane de vânătoare, din care personal a doborât 12 avioane cu 4 motoare şi 3 avioane de vânătoare.
 
Imediat după raidul american din 1 august 1943, când Forţa a 9-a Aeriană a USAAF a executat faimoasa operaţiune „Tidal Wave”, (soldată însă cu un mare eşec, fiind pornită din Bengazi, nordul Libiei), generalul Gheorghe Jienescu, ministrul Aerului, ţinând seama de eventualitatea unor noi atacuri, a decis restructurarea aviaţiei de vânătoare române. Cu această ocazie, Dan Vizanty a fost numit comandant al Grupului 6 Vânătoare, destinat apărării capitalei şi a zonei petroliere Ploieşti.
 
 
Începând din 4 aprilie 1944, Forţa a 15-a Aeriană americană bazată în sudul Italiei a întreprins, pornind din 22 aerodromuri situate la Foggia, bombardarea masivă a zonei petroliere. Mijloacele puse în acţiune erau importante, întrucât Comandamentul Interaliat dispunea de 1000 de avioane dintre care cca. 600 bombardiere Liberator (B-24) şi Fortăreţe Zburătoare (B-17) precum şi 400 avioane de vânătoare Mustang (P-51) şi Lightning (P-38). În general, atacurile erau realizate în valuri de bombardiere eşalonate între 8000 m şi 4000 m altitudine, încadrate de formaţiuni de vânătoare dotate cu avioane având o mare autonomie de zbor şi cu o viteză şi performanţe superioare tuturor celor cunoscute la acea dată în Europa.
 
La 1 august 1943 fosta Escadrilă 45 Vânătoare de la Flotila 3 Vânătoare Galaţi a participat, în zona Câmpina, la lupta aeriană contra celor 175 bombardiere cvadrimotoare Liberator, doborând cinci din acele avioane. După această bătălie aeriană escadrila a trecut în componenţa Flotilei 2 Vânătoare Târgşor, având denumirea de Escadrila 59 Vânătoare şi fiind comandată de căpitan aviator Petre B. Constantinescu. Avioanele vechi, obosite şi insuficiente (numai cinci rămăseseră apte de zbor) au fost înlocuite cu 15 avioane noi IAR 81C. Pe data de 9 octombrie 1943 escadrila a schimbat şi aerodromul, instalându-se pe aerodromul Popeşti-Leordeni, Bucureşti. Până atunci, escadrila 59 Vânătoare fusese escadrilă izolată. 
 
La începutul lunii noiembrie 1943 au sosit de la Pipera la Popeşti-Leordeni şi cele două escadrile ale vechiului Grup 6 Vânătoare: escadrila 61 Vânătoare, comandată de lt. av. Mircea Dumitrescu, precum şi escadrila 62 Vânătoare, comandată de lt. av. George Posteucă şi din componenţa căreia făcuse parte şi eroul zilei de 1 august 1943, lt. av. Carol Anastasescu. (Esc. 63 fusese repartizată Grupului 1 Vt.) Grupul 6 Vânătoare, aflat anterior sub comanda lt. cdor Nicolae Rădulescu, făcuse toată campania de la Stalingrad (septembrie 1942 - februarie 1943). Astfel, cele trei escadrile au definitivat complet Grupul 6 Vânătoare, comandat de căpitan aviator Dan Valentin Vizanty, grup ce a participat între octombrie 1943 şi 23 august 1944 la toate acţiunile de luptă de zi contra aviaţiei americane de bombardament şi de vânătoare.
 
Ziua Z
 
Memorabilă rămâne data de 10 iunie. În acea zi, Forţa a 15-a Aeriană, cu grupurile 1 şi 82 Vânătoare, dotate cu P-38 Lightning, într-un raid de anvergură, destinat lichidării acestui punct de rezistenţă, încearcă să ia prin surprindere printr-un atac în zbor la sol, la o oră neobişnuită (8.00), aerodromul Popeşti Leordeni. Alarma fusese însă dată la timp, astfel că întregul grup 6, cu cele 26 avioane IAR-81C, apte de zbor (în ordinea de zbor: escadrilele 61, 62, 59), era deja deasupra, la peste 1500m. Avertizaţi de la sol că „indienii cu două pene” atacă aerodromul, cpt. av. Dan Vizanty ordonă: „Paris către Paris 1,2,3. Atacăm! Urmaţi-mă!”, plonjând peste piloţii Escadrilei 71 Vt. americane. Lupta s-a încins în două puncte apropiate, în zona satului Frumuşani, la sud de Bucureşti. Un grup de Lightning-uri a fost atacat de Escadrilele 61 şi 62 în frunte cu comandantul Grupului 6 Vânătoare, cpt. av. Dan Vizanty (pilotând IAR 81 C nr. 344), iar cel de al doilea de Escadrila 59 în frunte cu cpt. av. Petre B. Constantinescu (zburând avionul IAR 81C nr. 313). Lupta a durat cca 12 minute la o înălţime de sub 200m, IAR-ul dovedindu-se mult mai agil la această altitudine. Bilanţul zilei: 24 victorii (23 sigure, una probabilă). 
 
 
După anul 2000, cercetătorul american, pilot de vânătoare, veteran al operaţiunii Furtună în Deşert, Jay A. Stout, în cartea sa Fortăreaţa Ploieşti, Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler, relatează, obiectiv şi documentat, confruntările aeriene româno-americane, în special bătălia din 10 iunie 1944, subliniind confuziile existente în ambele tabere în frenezia luptei. „Un amănunt interesant al acestei bătălii aeriene este faptul că americanii şi-au identificat în mod eronat adversarii ca fiind avioane germane FW-190. Greşeala a fost perpetuată timp de câteva decenii şi a fost corijată doar relativ recent. Modelul românesc IAR-80/81 era puţin cunoscut la momentul acela şi semăna foarte bine cu avionul de vânătoare german.” De asemenea, autorul american recunoaşte că: „Este probabil ca aviatorii americani să fi confundat avionul românesc cu FW-190 german din alt motiv. Românii nu erau consideraţi la fel de abili sau de formidabili ca omologii lor germani şi este posibil ca americanii să fi considerat că piloţii care-i învinseseră atât de categoric nu puteau fi decât germani.”
 
Concluzia: „Rata pierderilor a fost teribilă. Valoarea, de aproape 30%, oglindea îndeaproape rata pierderilor din misiunea TIDAL WAVE compusă numai din B-24, din anul anterior. În mod firesc, şi din fericire, pierderile de vieţi au fost mult mai mici. Când s-a făcut numărătoarea finală, s-a constatat că Grupul 1 Vânătoare pierduse paisprezece P-38, iar GV 82, care efectuase bombardamentul propriu-zis, pierduse nouă avioane. A fost cea mai rea zi de război prin care trecuseră ambele unităţi. În plus a fost cea mai teribilă rată a pierderilor înregistrată de vreo formaţie importantă de aparate P-38 în tot războiul.”
 
Asul cerului a repurtat nu mai puţin de 43 de victorii aeriene în timpul războiului. În vreme de pace, a fost trecut în rezervă şi a fost nevoit să presteze diverse munci necalificate pentru a putea trăi, dezvăluie Ana Maria Vizanti, fiica sa. „Despre perioada de după război, când, la mai puţin de 38 de ani i s-a luat zborul, sau i s-au frânt aripile, cu demnitate, dar şi tărie de caracter şi cu aceeaşi tenacitate, va lupta, de asta dată pentru supravieţuire: nevoit fiind să lucreze sub pregătirea şi capacităţile lui, de la recuperator de epave pentru fier, la agent agricol pentru Plafar, apoi tehnician, mecanic şi chiar macaragiu“. Dar nu era suficient că a fost epurat şi noua orânduire bolşevică l-a aruncat în închisoare. Acuzat de „uneltire contra ordinii sociale“, a fost condamnat la cinci ani de închisoare, din care a făcut doar doi, între 1961 şi 1963, trecând prin temutele Jilava şi Gherla. Practic, ce i se imputa? Faptul că purta discuţii duşmănoase la adresa regimului şi asculta Europa Liberă. Este perioada cea mai grea din viaţa sa, despre care nu a povestit nimănui, niciodată. A ajuns în libertate cu toţi dinţii căzuţi şi cu sănătatea şubrezită. 
Dar nu s-a lăsat şi în 1964, de a dat statul român în judecată, recâştigându-şi pensia militară. Cu banii obţinuţi şi-a cumpărat un Fiat 600. 
 
 
Drumul spre libertate 
 
Drumul său spre libertate a început atunci când generalul Charles de Gaulle a vizitat România în 1968 şi a cerut să-l vadă pe Paul Theodorescu, fostul său coleg al Şcolii Speciale Militare de la Saint-Cyr. Numai că fostul ministru al Aerului şi Marină locuia acum în subsolul unei clădiri. Atunci, autorităţile, povesteşte Ana Maria Vizanti, „i-au scos de la naftalină pe aceşti oameni. Lui Theodoru i-au dat o garsonieră, nişte haine ca lumea, şi l-au adus la întâlnirea cu Charles de Gaulle“.
 
Ulterior, Vizanty a devenit membru pionier al Asociaţiei Aeronautice Internaţionale „Vieilles Tiges“, începând să corespondeze cu foştii prieteni sau duşmani din timpul războiului. Ulterior, în urma unei invitaţii pe care a primit-o din Franţa, a rămas în străinătate. În anul 1977, a reuşit să fugă din blocul comunist numai după ce a promis că va merge la arhivele din străinătate şi va aduce date despre pionierii aeronauticii româneşti: Traian Vuia şi Aurel Vlaicu. Statul francez i-a recunoscut imediat meritele românului şi i-a acordat o pensie pe viaţă. 
 
Când a aflat de Revoluţie, a vrut să se urce în primul avion şi să se întoarcă în ţară. Numai că, povesteşte fata sa, când a văzut mascarada de proces a dictatorilor Elena şi Nicolae Ceauşescu, şi-a dat seama că în România nu se va schimba nimic. A murit în anul 1992 cu ordinul „Mihai Viteazul“ aproape de inimă. A lăsat în urmă victorii pe cer şi multe amintiri: „În copilăria mea nu am auzit poveşti cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, ci doar povestirile eroice mi-au încântat primii ani de viaţă. Îmi amintesc cum îmi recita poezii de Mihai Eminescu sau diverse tirade din piese celebre, cea preferata de el fiind «Cyrano de Bergerac»" de Edmond Rostand, căci nu şi-a uitat prima lui pasiune, teatrul“, spune fiica sa. 
 
Expoziţie despre eroul Vizanty, la Constanţa 
 
 
Ana Maria Vizanty, la Constanţa
 
Constănţenii pot vizita la Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa o expoziţie despre viaţa şi lupta asului cerului Dan Valentin Vizanty. Iniţiativa i-a aparţinut istoricului Lavinia Dumitraşcu.  „Mai rar un aviator, as al celui de-al Doilea Război Mondial, într-o expoziţie la Constanţa. Noi suntem obişnuiţi cu eroii marinari. De data aceasta, l-am adus pe Dan Vizanty pe panourile expuse în sala „Vasile Canarache” („Ovidiana”) a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa: copil, adolescent, cu avioanele lui, în război, între camarazi, brevete, cărţi, articole.... Figura eroului a fost completată de machete ale avioanelor ce au survolat cerul României în cel de-al Doilea Mare Război. Între ele, avionul pe care a zburat Dan Vizanty: IAR 80, producţie românească. „Miniaturile” au fost lucrate, cu multă migală, de prietenii de la Asociaţia de Modelism „Tomis”.
 
Fotografiile spun multe, dar nu foarte multe. Lipseşte sufletul omului Dan Vizanty. Acesta nu se vede în fotografiile ce-l înfăţişează ca specialist, militar, aviatorul luptător pentru apărarea pământului ţării. Aici a intervenit Ana-Maria Vizanti, fiica „asului”, care a povestit despre tatăl său, Dan Vizanty, despre actorul Dan Vizanty, despre…omul Dan Vizanty. Şarmant, cu „magnet” la femei, bun prieten, perfecţionist…La fel ca şi camarazii săi, trăind fiecare clipă ca şi când ar fi ultima. Pentru că orice clipă putea fi ultima în timpul raidurilor aeriene din război. Că suntem datori eroilor noştri este mai mult decât clar. Dar, în acelaşi timp, trebuie să nu-i lăsăm să moară cu adevărat. Prin uitare!“, este de părere istoricul. 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: