Doina Cornea, calomniată pentru că a luptat pentru drepturile minorităţilor: „Unguroaico, vinzi Transilvania!“

Doina Cornea, calomniată pentru că a luptat pentru drepturile minorităţilor: „Unguroaico, vinzi Transilvania!“

Doina Cornea

Disidenta Doina Cornea (1929 -2018) a povestit în volumul „Cei care au spus NU“, carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul F.A.C., despre lupta sa de-o viaţă împotriva comunismului.

Ştiri pe aceeaşi temă

„De ce am început această luptă? Într-un fel, una din cauze a fost plecarea mea în Occident, în 1965 şi 1972, cu grupe de studenţi, la cursuri de vară. Mi-am dat seama că francezii sunt atât de liberi în interior, indiferent de politică (era politică de stânga în Franţa, atunci). Nu trăiau ca noi, aliniaţi, înregimentaţi, fără să îndrăznească să-şi spună opiniile. După aceea, mi-am dat seama, comparându-mă cu ei, că eu trăiesc ca un vierme. Mi-au trebuit vreo zece ani, din 1972 până în 1982, să fac exerciţii de a nu mai fi vierme. Aceste exerciţii le propun şi tinerilor, pentru că actul mărunt pe care îl facem zilnic şi despre care se poate spune: „A, e degeaba, n-are nici un rezultat”, e important în viaţă, nu doar în politică. Are un rezultat, cel puţin unul psihic. Făcând zilnic acest act mărunt, cu semnificaţie spirituală, ne transformăm treptat. Comunismul ne-a făcut treptat mincinoşi, duplicitari, pentru că zi de zi am făcut aceste mici gesturi negative. Remediul societăţii româneşti ar fi încercarea inversă, de a face zilnic ceva care să aibă o semnificaţie spirituală, de afirmare a adevărului“, povestea Doina Cornea.
 
A doua cauză a fost mama sa. „În '77 eu nu ascultam Europa Liberă, aveam prejudecăţi. Mama mea mi-a spus însă într-o seară: „Tu nu ai auzit ce se întâmplă? Nu ai auzit de Paul Goma?“. „Nu am auzit, lasă-mă în pace cu minciunile astea.“ „Stai jos, e ora Actualităţii româneşti“. M-a forţat cumva să ascult. O singură zi a fost suficientă pentru a deveni o ascultătoare fidelă a acestui post de radio, apoi şi a BBC-ului. Emisiunile lor, în primul rând Teze şi Antiteze, mă informau, îmi furnizau idei de critică a sistemului comunist. Primul care m-a influenţat, aşadar, a fost Paul Goma. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce am făcut pe urmă, văzând că se poate. Pentru că nu mai voiam să fiu vierme, am găsit din întâmplare o culegere de schiţe, Camera de alături, în franţuzeşte. Una dintre ele m-a impresionat în mod deosebit; am ales-o pentru cursul de traducere din literatura română în franceză. I-am anunţat pe studenţi: „Facem toată schiţa”. Mi-a luat trei săptămâni. Am primit telefon de la cine răspundea de catedra noastră: „Faci prostii”. Mi-am zis că voi face până la capăt ceea ce am anunţat. Nu ştiam cum să ader la mişcarea Goma, prin poştă sau direct la Bucureşti. Am ales să fac un act de protest: „Facem această schiţă în semn de protest împotriva persecuţiilor““. 
 
În povestirile ei se regăseşte şi Iulius Filip, disidentul anticomunist al cărui nume a fost implicat într-un scandal de presă, când o publicaţie a acuzat că Filip nu ar fi fost eliberat din puşcărie în perioada comunistă pentru că nu i-ar fi permis Augustin Lazăr. „Vrem reforme, doamnă, dar noi nu ştim să facem un text“, i-a reproşat. Le-am promis: „Nici eu nu ştiu, dar voi încerca“. Aşa a luat naştere un fel de program liberal în care nu propuneam perestroika, reforme gorbacioviene, cum era la modă, ci expuneam principii - de exemplu, separarea puterilor. Nici nu ştiam că a treia putere se numeşte executivă, i-am spus administrativă, dar e cam acelaşi lucru. Vorbeam şi de puterea judecătorească, de presă liberă, de proprietate. Am stăruit asupra proprietăţii. În anul 1988 a apărut acest text în care se vorbeşte de proprietate particulară: ceream restituirea pământurilor către ţărani şi reînfiinţarea fermei ţărăneşti. Altă temă a fost problema minorităţilor. M-am ocupat în special de minoritatea maghiară, de aceea am fost calomniată; se striga după mine: „Unguroaico, vinzi Transilvania“.
 
Intelectualii care i-au marcat existenţa
 
În continuare, Doina Cornea a vorbit despre trei intelectuali care i-au marcat existenţa. Le sunt recunoscătoare unor mari intelectuali care au înţeles să-mi dea semne de încurajare şi de solidaritate. Nu pot să nu-l amintesc în primul rând pe cardinalul Todea, care mi-a povestit pentru prima dată despre o închisoare comunistă. Eu credeam că închisoarea e un loc blânduţ, călduţ, unde poţi să dormi şi să mănânci. Nici nu voiam să ştiu mai mult, fiindcă noi aveam mica noastră viaţă egoistă, crezând că suntem liberi. Ei erau acolo, noi aici, formam două lumi separate. Am avut această atitudine de „vierme” faţă de un văr primar, Marcel Cornea, împuşcat de Securitate. Mi-a deschis ochii cardinalul Todea, pe care l-am cunoscut în adolescenţă. După ce s-a eliberat, îl vizitam periodic la Reghin. El mi-a povestit de moartea lui Maniu, a lui Gheorghe Brătianu la Sighet, despre cum a fost el însuşi tratat. Asta a început să mă ruşineze.
 
Un alt gânditor şi filosof a fost regretatul Nicolae Steinhardt. Nu ştiu cum a ajuns samizdatul lui Mircea Eliade la Rohia. Într-o bună zi a anului 1986 m-am trezit că sună cineva la poartă. Se tot uita, căuta numărul casei. I-am văzut capul de profet biblic şi l-am întrebat: „Pe cine căutaţi?“ „Pe Doina Cornea.“ „Eu sunt.“ L-am poftit înăuntru, am stat de vorbă vreo două-trei ore. M-a poftit la Rohia. Mi-a spus să-i trimit acolo orice voi mai publica în regim de samizdat, ceea ce am şi făcut. Mi-a deschis un sertăraş ascuns unde aduna toate manuscrisele primite. Acum patru-cinci ani aceste manuscrise mai existau încă la Rohia (doamna Buruiană, fosta actriţă, a găsit la Rohia volumul lui Lao Tze, tradus în întregime de mine, şi mi-a cerut permisiunea de a publica un text din el).
 
Constantin Noica a fost al treilea intelectual care m-a influenţat. Ştiu că nu se bucură de simpatia multor români; aceasta este o mare greşeală, fie şi numai pentru că mânuieşte o română cum nimeni n-o mai mânuieşte. E păcat că nu apar fragmente din opera lui în manualele şcolare. M-a ajutat foarte mult Devenirea întru fiinţă, o minunată operă de trezire spirituală, cum eu nu am mai întâlnit. 
 
Când Europa Liberă a anunţat că Dorin Tudoran nu mai are mijloace de existenţă, am luat din casă toate rezervele băneşti şi (cum eu sunt foarte timidă, mi-era teamă să merg la Bucureşti - să nu creadă Tudoran că sunt securistă) l-am rugat pe un scriitor din Cluj: „Iată ce a spus Europa Liberă, haideţi să adunăm nişte bani şi să-i trimitem. Aici e suma pe care o depun eu, vreo 4.000 de lei“. Aveam salariu vreo 1.800 de lei, erau două-trei salarii acolo. Întâi l-am întrebat: „Sunteţi prieten cu Tudoran, îl cunoaşteţi?“ „Da, foarte bine.“ Atunci i-am dat banii. M-a refuzat: „Nu, nu, nu, numai bani nu“.
 
Am plecat dezamăgită. Mi-a trecut însă altceva prin minte. Nu-l cunoşteam pe dl Noica, îi citisem opera. Auzisem că vrea să instruiască cele 22 de „genii“, şi că are nevoie de fonduri, de cărţi, de ediţii Kant, toate foarte scumpe. Am trimis la Păltiniş o studentă pe care Noica nu o cunoştea; de fapt nici pe mine nu mă cunoştea, îmi închipui că nu auzise despre mine, nu cred că asculta Europa Liberă. Şi i-am scris şi o scrisoare: „Fie îi daţi posibilitatea dlui Dorin Tudoran“... (mă gândeam că ar putea avea o atitudine negativă), „fie îi destinaţi altfel, cum credeţi, pentru cei 22“. M-a impresionat această inocenţă a unui gânditor atât de mare: a primit banii fără să ştie, fără să verifice. Putea să fie o înscenare a Securităţii. A primit acei bani, pe urmă ne-am dus la Păltiniş cu fiul meu. Aşa a început această relaţie.
 
Cu câteva luni înainte de arestarea noastră dl Noica a venit să ne facă o vizită la Cluj. Mă tot îndemna
să adun tot mai mulţi tineri în jurul meu“, şi-a încheiat Doina Cornea mărturisirea de credinţă.  
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: