Destinul tragic al generaţiei Marii Uniri. Cum au aranjat comuniştii procesul lui Iuliu Maniu: „Să convingeţi credincioşii să ceară executarea lui“

În anul Centenarului Marii Uniri, CNSAS a publicat dosarele marilor personalităţi care au participat activ la actul din 1918, din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, precum: Iuliu Maniu, Ion Flueraş, Pantelimon Halipa, Iosif Jumanca, Ioan Nistor şi Ion Pelivan. Cu toţii au fost aruncaţi în temniţele comuniste, puşi la zid pentru activitatea lor politică şi consideraţi „duşmani de clasă“ de noua putere.

Iuliu Maniu, unul dintre politicienii de seamă care a făcut România Mare, nu şi-a abandonat crezul nici după anii de puşcărie. După mai bine de jumătate de secol de luptă politică, pentru că s-a opus sovietizării ţării, la vârsta de 75 de ani, Iuliu Maniu a fost condamnat de autorităţile comuniste la închisoare pe viaţă, murind în închisoarea de la Sighet. Marele om politic, unionistul, membrul de onoare al Academiei Române a devenit pentru orânduirea comunistă „acuzatul“ de profesie care a săvârşit „fapte criminale“.

În dosarul de 21 de volume, ce cuprinde mii de pagini de acuzaţii, interogatorii, declaraţii, pagini de ziar, scrisori, Iuliu Maniu este, practic, pus la zid, de o acuzatorii care nu i-au permis să se apere şi care l-au condamnat la închisoare pe viaţă.

Tămădău, drumul spre libertate

Cu Iuliu Maniu în frunte, un întreg lot de oameni de frunte ai României, printre care Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, Radu Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsony Stârcea, cel care a trădat, au fost trimişi în judecată de către Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă la 22 octombrie 1947. Sentinţa era deja dată: „Avem onoarea a vă trimite sub stare de arest pe următorii implicaţi în complotul contra Statului Român, organizat de conducerea Partidului Naţional Ţărănesc“. Probele erau cuprinse în cele şase dosare ce cuprindeau acte de anchetă.

Scânteia care a declanşat sistemul opresiv a fost arestarea unor fruntaşi ţărănişti pe aeroportul Tămădău, la 14 iulie 1947, eveniment rămas în istorie sub numele de „Înscenarea de la Tămădău“. Iată cum au fost descrise evenimentele din prisma Siguranţei: „Organele de Siguranţă fiind informate că în dimineaţa de 14 iulie 1947 se pregăteşte o plecare clandestină a unor avioane militare de pe aeroportul Ajutător Tămădău, jud. Ialomiţa, am procedat la supravegherea zisului aerodrom. Informaţiile s-au dovedit exacte şi au fost arestaţi în momentul în care se pregăteau să decoleze, printre alţii: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, toţi patru făcând parte din organele de conducere ale Partidului Naţional Ţărănesc“. Cercetările întreprinse au stabilit că iniţiativa şi organizarea plecării celor patru fruntaşi a aparţinut lui Iuliu Maniu.  

Piloţii Gheorghe Preda şi Romulus Lustig au spus ulterior că au fost convinşi să ia parte la această fugă de Gheorghe Popescu şi Dumitru Gafencu. Conform itinerariului stabilit, avioanele trebuia să aterizeze la San Stefano, Turcia. 

De altfel, Maniu reuşise să-i trimită peste graniţă, în mod clandestin, pe Grigore Niculescu-Buzeşti şi Ioana Bujoiu, conform înţelegerii cu americanii, care sprijineau mişcarea de rezistenţă din România şi din sud-estul Europei.  Numai pilotul principal ştia de existenţa lor la bord. Cei doi fugari au fost ascunşi cu două nopţi înainte de plecare în casa pilotului principal care locuia în strada Dumbrava Roşie şi au fost urcaţi în avion travestiţi în militari americani. Ajunşi pe aeroportul zonei americane de lângă Viena, cei doi au trebuit să rămână în coada avionului până în noaptea următoare, unde au fost internaţi singuri, sub pază, într-o vilă până la plecarea în zona americană din Germania, care a avut loc după o lună. 

În documentele Siguranţei se arătă că fuga a fost organizată de Iuliu Maniu era doar o „verigă“ dintr-un „lanţ întreg de acţiuni criminale şi trădătoare pe care PNŢ şi Iuliu Maniu l-au făurit în scopul de a răsturna prin violenţă regimul democratic, declanşând războiul civil şi de a aduce prin trădare ajutând la împingerea la războiu, ocupaţiunea străină“.

Planul lui Iuliu Maniu era de a trimite personalităţi politice peste graniţă care, cu ajutor străin, să reinstaureze democraţia. „În aceste scopuri criminale, Maniu, prin reprezentantul său împuternicit Grigore Niculescu-Buzeşti, a intrat în septembrie 1946 în tratative cu reprezentanţii organelor de spionaj ale SUA, Hamilton şi Hall, cu a căror participare directă Grigore Niculescu-Buzeşti a elaborat, conform indicaţiilor lui Maniu, un plan de creare în ţară a unei reţele întinse de organizaţiuni conspirative în vederea realizării unei lovituri de stat înarmate, echipament şi fonduri financiare de înfiinţare în ţară şi în străinătate a organelor de conducere ale organizaţiunilor subterane şi conspirative. În cursul tratativelor duse în toamna anului 1946 cu Burton Berry, şeful misiunii SUA în România a stăruit asupra formării în străinătate a unui aşa- zis guvern opus guvernului legal al României. În acest scop, s-a adresat în aprilie 1947 şefului misiunii engleze în România A. Hollamn, iar în iulie 1947 a organizat personal fuga în străinătate a fruntaşilor complotişti Mihalache, Penescu, Carandino şi Lazăr , arestaţi la 14 iulie 1947, în flagrant delict, în momentul îmbarcării în avioane“, se arată în actul de acuzare.   

Trădătorul mişcării de rezistenţă 

Ion Mocsony Stârcea, fost mareşal al Curţii Regale, arestat în toamna anului 1947, în „Procesul Maniu – Mihalache“, a trădat acţiunea mişcării de rezistenţă a lui Iuliu Maniu, care se baza pe sprijinul americanilor. Drept răsplată, a fost condamnat la doar doi ani de închisoare corecţională pentru omisiune de denunţ. În declaraţiile sale din dosar el deconspiră toată lupta de rezistenţă a lui Iuliu Maniu împotriva ocupaţiei sovietice. Povesteşte pe larg discuţiile pe care liderii politici români le-au avut la Palatul Stirbey cu ofiţerii americani Hall şi Hamilton, prezenţi în sud-estul Europei tocmai pentru a susţine mişcarea de rezistenţă, conţinutul memorandumului încheiat, planurile de luptă, conturile secrete din Elveţia pe care se sprijinea mişcarea. „Atât Hall şi Hamilton au adăugat că lumea din România trebuie să-şi dea seama că ajutorul american este în funcţie de intensitatea rezistenţei. Ei au arătat că intervenţii eficace din partea guvernului american nu pot fi obţinute atâta vreme cât opinia publică din Statele Unite nu este impresionată de existenţa unei tensiuni vizibile în România“, spunea el. 

Celula în care a stat Iuliu Maniu FOTO Memorialul Sighet

Procesul: condamnarea era stabilită la Moscova 

A urmat un simulacru de proces politic care a început la 29 octombrie 1947 şi s-a încheiat la 11 noiembrie 1947. Procesul s-a judecat în sediul „Şcoalei Superioare de Războiu“, fiind amânat cu cinci zile pentru a fi securizat. La intrarea în cămin au fost postaţi câte un ofiţer de serviciu care să controleze şi să interzică accesul oricărei persoane streine, pentru a nu tulbura modul în care urmau să fie executaţi membrii PNŢ. 

Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă. În timpul procesului, nu a avut acces la probe şi nu a fost lăsat să vorbească. La un moment dat, el recunoaşte: „Ideea de a pleca dl. Mihalache şi câţiva prieteni în străinătate era mai veche şi într-un moment dat mă hotărâsem să plec eu, dacă dl. Mihalache nu admitea să plece el. A venit la mine dl. Vlad Haţieganu şi mi-a spus «Dle, aud că dumneata vrei să trimiţi câţiva prieteni în străinătate şi aş avea o bună ocazie să vă ofer. Am doi aviatori cari au un avion la dispoziţie cu trei-patru locuri, fiindcă ei au să plece în misiune oficială militară spre Istanbul». El mi-a spus că aceşti aviatori sunt ofiţeri. A fost o informaţie greşită, pentru că pe urmă am aflat că aparţin gradelor inferioare. Într-adevăr, domnule preşedinte, răspunderea morală şi politică pentru această plecare a dlui Mihalache şi a prietenilor noştri este a mea. Cu ce scop plecau? Eu am vrut să vă arăt dumneavoastră întregul mers de idei al acţiunei noastre politice. Acum nu ne interesează aceasta. Scopul desemnat de mine era ca, mergând în străinătate, să informeze străinătatea despre situaţia din România, un lucru pe care, în calitatea mea de preşedinte de partid, l-am făcut întotdeauna, în toate epocile“.

Tot Iuliu Maniu spunea, în faţa instanţei, că nu intenţiona să formeze un guvern în străinătate pentru că a văzut ce soartă au avut guvernele de rezistenţă. A recunoscut însă în faţa completului de judecată că dorea ca guvernul Groza să fie înlăturat, dar că era un scop pur politic. „Eu am dus şi duc o luptă categorică şi hotărâtă în contra acestui Guvern. Este dreptul meu“, spunea Maniu. 

Sentinţa de condamnare a fost pronunţată la 11 noiembrie 1947. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă. Iniţial, Iuliu Maniu a fost trimis la închisoarea din Galaţi, după care a fost transportat la penitenciarul din Sighet. Din cauza condiţiilor grele din detenţie, la 8 ianuarie 1953, marele om politic a murit. Nicolae Carandino, arestat ca urmare a înscenării de la Tămădău, care l-a l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viaţă, a fost martor la agonia şi moartea sa. „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă“, a relatat el sfârşitul marelui om politic în memoriile sale. 

În căutarea osemintelor lui Iuliu Maniu 

Marius Oprea, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), spune că mormântul lui Iuliu Maniu a fost căutat în şase campanii succesive începând din 2006 până în 2010. „Existau mai multe informaţii, unele din ele contradictorii, care spuneau că nu a fost îngropat alături de ceilalţi deţinuţi în cimitirul săracilor de la Sighet, ci pe malul Tisei. L-am căutat în locaţii indicate de urmaşii unor deţinuţi, însă nu am dat de el“, spune Marius Oprea. Istoricul precizează faptul că singura persoană care ar fi putut să spună unde a fost aruncat cadavrul marelui om politic a fost Vasile Ciolpan, fostul comandant al Penitenciarului Sighet, care însă a dus secretul cu el în mormânt. Din păcate, niciun procuror nu l-a interogat pe Ciolpan în timpul vieţii cerându-i date în legătură cu locurile de înhumare ale deţinuţilor morţi la Sighet. 

„Opinia mea este că Maniu nu a fost îngropat în cimitir, ci pe malul Tisei, cât mai aproape de mal, ceea ce a făcut ca mormântul său să dispară în timp prin modificarea cursului râului. Personal nu cred că osemintele mai pot fi găsite vreodată“. 

Marius Oprea a discutat în tipul campaniei de căutare a osemintelor cu un fost lucrător la Penitenciarul de drept comun, care era lângă Gară. Omul avea o căruţă şi la vremea aceea era pus să care morţii. „Mi-a indicat pădurile, acolo fiind duşi mai mulţi deţinuţi politic. Într-adevăr, am găsit acolo oseminte îngropate în simple lăzi, dar niciunul nu avea semnalmentele lui Iuliu Maniu. Dacă l-am fi găsit, l-am fi identificat uşor, întrucât avea o tijă la picior, când a fost rănit în primul Război Mondial şi a suferit o intervenţie chirurgicală“.

Actul de deces al lui Iuliu Maniu

Cum au relatat jurnaliştii procesul 

Dacă presa românească a fost controlată, jurnaliştii străini prezenţi la Bucureşti pe tot parcursul procesului au fost urmăriţi. La dosar există inclusiv numărul de telegrame pe care reprezentantului unui ziar sau al unei agenţii străine le trimitea zilnic, dar, mai ales, conţinutul lor. 

Într-o notă a Direcţiei Generale a Poliţiei, Arhiva Siguranţei se arată că dintre toţi corespondenţii de presă americani care au urmărit dezbaterile procesului lui Iuliu Maniu o activitate mult mai susţinută în raport cu ceilalţi a depus-o Leonard Kirschen de la Associated Press. „Zilnic a transmis câte 4-5 telegrame redând declaraţiile acuzaţilor şi rechizitoriul procurorului. Telegramele nu cuprind comentarii personale ale corespondentului, ci numai relatarea în mod foarte succint a declaraţiilor. O atenţie a fost acordată declaraţiilor făcute de Rădulescu Pogoneanu privitoare la legăturile lui cu spionii americani Hall şi Hamilton“. Trebuie precizat că Departamentul de Stat de la Washington prin vocea purtătorului de cuvânt, Clarles Hulick Jr., a spus că acuzaţiile ridicate de către guvernul român împotriva sa şi a altor trei americani, de conspiraţie la procesul conducătorului partidului ţărănesc Iuliu Maniu, sunt „simple prostii“. 

„Să convingeţi credincioşii să ceară executarea lui Maniu“

În jocul murdar al noii orânduiri au fost atraşi şi preoţii, urmând ca aceştia să înfiereze activitatea de jumătate de veac a lui Iuliu Maniu în faţa credincioşilor. Mărturiile preoţilor de orice religie care şi-au păstrat onoarea, în ciuda repercusiunilor, sunt de-a dreptul emoţionante.  

La dosar apare o raportare despre preotul Bejean Tudor, din Siliştea Vascău, care a părăsit comuna şi a plecat la Bucureşti pentru a se interesa de procesul lui Maniu. Fapta sa nu a rămas necunoscută la cel mai înalt nivel şi însuşi generalul Alexandru Nicolschi a cerut înlocuirea lui. Totodată, s-a pus în mişcare angrenajul siguranţei statului, pentru a se verifica antecedentele şi activitatea politică a preotului. S-a descoperit că este un mare naţionalist şi propagandist. „În prezent este preşedintele cooperativei. Deţine ceva scrisori, de la cine nu s-a putut constata precis însă cu aceste scrisori el susţine că se apără de orice rău“, se arată într-o informare.

Într-o informare strict secretă, Inspectoratul Regional de Siguranţă Galaţi transmitea că la ordinul MAI nr. 1110 din 21 octombrie 1947, referitor la luarea poziţiei şi prelucrarea în diferite adunări a crimelor şi trădărilor naţionale săvârşite de conducerea PNŢ – Maniu, mai mulţi preoţi au refuzat să se supună ordinelor, pe motiv că nu fac politică, alţii că vor vorbi doar cu aprobarea Episcopiei Roman.

Şi în Maramureş, starea de spirit era asemănătoare în rândul preoţilor. Aceştia s-au plâns autorităţilor că li s-a cerut să-i convingă pe credincioşi să ceară executare lui Maniu, ori e nu pot face aşa ceva de la amvon. „Deşi aceste afirmaţiuni nu corespund realităţii, totuşi a fost o ocazie binevenită de a verifica atitudinea unor preoţi faţă de actualul regim, când unii, în special preoţii romano-catolici, au dat pe faţă sentimentele lor“, relata un om al Siguranţei. Astfel, „preotul din Sighet, Pfeiffer Matei, cu ocazia ascultării sale la Serviciul de siguranţă Maramureş, a declarat că puterea autorităţii lumeşti se întinde numai până la uşa bisericii şi de acolo el se supune numai autorităţii superioare bisericeşti“. 

Preotul protopop reformat Papp Iosif s-a plâns lui Gheorghe Mezei, şeful serviciului de Siguranţă al judeţului Maramureş, că a fost chemat la prefectură, unde şeful de cabinet al prefectului i-a spus între patru ochi: „Trebuie să vă comunic o problemă foarte importantă. În cadrul predicei religioase ce veţi ţine mâine va trebui să convingeţi populaţia, respectiv credincioşii, să ceară o pedeapsă foarte aspră în contra lui Maniu, cerând executarea lui Maniu“. 

Arhivă CNSAS

Dosarele „duşmanilor de clasă“ Halipa, Nistor şi Jumanca

Pantelimon Halipa, Ion Nistor şi Iosif Jumanca sunt alţi trei mari unionişti care au avut de suferit de pe urma instaurării în ţara noastră a regimului comunist. Dacă unii au murit în închisoare, alţii nu s-au putut bucura de libertate nici după ce au ieşit după gratii, trăind într-o închisoare mai mare, numită România, unde Securitatea trimitea informatori pe urmele lor.  

Pantelimon Halippa, publicist şi om politic, fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat unirea în 1918, a fost condamnat în 1952 la 25 de ani de muncă forţată în Siberia. În dosarul publicat de CNSAS, care conţine documente inclusiv în limba rusă, este inserată şi sentinţa dată în numele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, în 1952: „Tribunalul militar în şedinţa din 22 iunie 1952, luând în dezbatere cazul numitului Halipa Pantelimon, născut în 1883, originar din satul Cubolta, raionul Belţ, de naţionalitate ucrainean, acuzat pentru crimele prevăzute de art. 54-6 C.I., 54-4, 54-II C.P. a stabilit: că Halipa, în 1917 – 1918 a luat parte activă la mişcarea antisovietică dusă în vederea alipirii forţate a Basarabiei la România. 

În 1920, Halipa, cu ajutorul organelor serviciului de spionaj străin, în mod ilegal a trecut pe agenţii Arbore şi Filipcodreant pe teritoriul sovietic. În afară de aceasta, începând din anul 1919 – 1937, Halipa a ţinut legătura cu consulul francez şi cu consulul polonez schimbând cu aceştia diferite informaţii cu caracter de spionaj despre Uniunea Sovietică. În 1940, Halipa a intrat în Comitetul Basarabenilor, care la fel s-a ocupat cu acţiunea de subminare a statului sovietic. Motiv pentru care, a fost condamnat la 25 de ani privaţiune de libertate“.

În dosar sunt documente de predare organelor de frontieră ale URSS, în martie 1952, proces-verbal de percheziţie din 20 februarie 1952, în care se găsesc asupra sa o pereche papuci de casă, o servietă şi o batistă. Anterior, în mai 1950 i s-a percheziţionat casa de pe strada Alexandru Donici în scopul de a găsi material ce interesează ordinea şi securitatea poporului. 

Ulterior, Pantelimon Halippa a fost mutat la închisoarea de la Aiud, unde a fost încarcerat până în 1957, când, verificându-se cazul său, s-a constatat că a fost condamnat de o instanţă sovietică pentru activitate de spionaj dusă împotriva URSS înainte de 23 august 1944. Cum activitatea sa nu a mai continuat şi după această dată, s-a cerut eliberare lui de către maiorul de justiţie Alexandru Gheorghe, procuror militar din procuratura Principală Militară şi maior Goiciu Petrache, comandantul penitenciarului Gherla. 

Dar închisoarea nu se părăsea pur şi simplu şi în dosar există şi declaraţia pe care a dat-o la punerea în libertate de la Gherla: „La punerea mea în libertate din penitenciarul Gherla am luat cunoştinţă de faptul că nu am voie să divulg nimănui nimic din cele văzute şi auzite de mine în legătură cu locurile de detenţie pe unde am trecut şi nici despre persoanele încarcerate. De asemenea, nu voi comunica nimic scris şi nici verbal rudelor sau altor persoane despre deţinuţii rămaşi în penitenciar. În cazul că nu voi respecta cele arătate mai sus, am luat cunoştinţă că sunt pasibil de a suporta rigorile legilor Republicii Populare Române“. Executase 3 ani, 8 luni şi 2 zile. La eliberare, Ministerul Afacerilor Interne a trimis Securităţii Bucureşti să fie luat în evidenţă. A murit în 1979, la vârsta de 95 de ani. 

În ciuda faptului că era urmărit, fostul unionist nu şi-a abandonat niciodată crezul. Despre el, istoricul Valentin Ciorbea spune că „a murit cu Basarabia în suflet“. Cu Securitatea pe urme, i-a scris lui Nicolae Ceauşescu în care făcea referiri la aniversarea Unirii Principatelor Române şi amintea că „tot în ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia, conform principiului autodeterminării popoarelor, proclamat de revoluţia rusă, a votat independenţa Basarabiei în unanimitate, cu asentimentul tuturor minorităţilor conlocuitoare. Pe cale de autodeterminare au păşit şi alte republici din cuprinsul Rusiei vechi: Finlanda, Republicile Baltice, Polonia, Ucraina, Georgia etc. Iar cu două luni mai târziu, la 27 martie 1918, a fost votată Unirea Basarabiei cu România … Noi, românii basarabeni, ne punem toată nădejdea că în sfârşit românii din Moldova de Răsărit se vor uni cu fraţii lor de dincoace de Prut“.

Curajul său a mers şi mai departe şi în anul 1968 a trimis un memoriu lui Charles De Gaulle, preşedintele Franţei, care efectua o vizită în România, iar în anul următor s-a adresat în scris preşedintelui american Richard Nixon. 

Iosif Jumanca, mort în Spitalul Văcăreşti

Iosif Jumanca, de profesie tipograf,  membru al Consiliului Naţional Român Central (1918) şi al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României, a sfârşit în 1950 în spitalul Văcăreşti, după ce a fost condamnat pentru convingerile sale politice la un an şi două luni închisoare. 

Urmărirea lui începuse în 1949, când Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului a trimis o adresă către Direcţiunea Securităţii Capitalei în care cea să se raporteze „urgent relaţiuni complecte“ asupra lui Jumanca, fost membru al Partidului Social Democrat înainte de 23 August 1944. „De profesie tipograf“, se arată în răspuns, susnumitul face parte din fruntaşii trădători ai clasei muncitoare de până la 23 august 1944. Posibilităţile materiale îi sunt destul de reduse, din care cauză a fost ajutat de foştii socialişti. În luna noiembrie 1940 a făcut o cerere la Ministerul propagandei Naţionale spre a aproba scoaterea unei gazete intitulate România Muncitoare, cu caracter naţionalist, însă nu i s-a dat aprobare“. 

Într-o notă a Agenturii Ardeal din 11 august 1943 se spunea că în rândul social democraţilor din Arad se discută tot mai insistent despre mişcarea din ce în ce mai intensă a partidelor politice care încep să se reorganizeze. Una dintre persoanele marcante ale social democraţilor, Sava Damian, era de părere că „viitorul nu este al liberalilor sau celorlalte partide politice, ci al nostru şi al ţărăniştilor. Acest lucru spune şi domnul Jumanca, care spune că a avut o întrevedere cu domnul Iuliu Maniu, cu care s-a înţeles şi au căzut de acord cu toate referitor la reorganizarea partidelor democratice“.

Din actele de la dosar, se pare că Jumanca deranja noua orânduire. La 12 aprilie 1944, el se văzuse cu Iuliu Maniu şi cu alţi socialişti, ocazie cu care au discutat un program de colaborare. „Iaşii ar trebui apăraţi, întrucât căderea acestui oraş ar putea să facă ca în Capitala Moldovei să se facă un guvern pentru Republica Moldovenească“, consemna cei care erau pe urmele lor. 

Fostul unionist a dus o viaţă grea. Într-una dintre declaraţiile sale a mărturisit că a fost obsedat de gândul sinuciderii, ajungând şomer. „Acum, venind la Siguranţă, şi având o hrană consistentă, m-am mai liniştit“, ajunsese să gândească cel care nu cu mulţi ani înainte se hrănea doar cu iluzii naţionale.  În dosar se află şi o cerere a Emiliei, soţia sa, în care femeia se plângea de faptul că soţul său fiind deţinut de organele de securitate, cerea voie să i se permită să i se aducă de acasă „lingerie de corp şi îmbrăcăminte călduroasă, fiind suferind“. 

Nu se ştie dacă solicitarea femeii a primit un răspuns, însă, după moartea sa, în 1954, s-a întocmit un referat în care se spune că s-au primit de la serviciul închisori o serie de obiecte ce au aparţinut lui Jumanca. Aceste obiecte au fost valorificate o parte prin secţia financiară a raionului Gheorghiu-Dej, iar o parte au fost propuse pentru ardere deoarece nu s-au putut valorifica. Iată câteva obiecte trimise spre valorificare: cravată, ciorapi flanelă, prosop, ismene, o batistă, un săculeţ de pânză albă. 

Ion Nistor, urmărit se Securitate până la moarte

Ion Nistor, istoric şi militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii“, a avut o soartă grea, la rândul său. El a fost arestat la 5/6 mai 1950, în aşa-zisa „noapte a demnitarilor“ şi a fost internat la închisoarea Sighet timp de 24 luni. Ulterior, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. A fost eliberat la 5 iulie 1955.

În 1949, Parchetul Curţii Bucureşti – Cabinet Criminali Război trimite o adresă către Direcţia Generală a Securităţii Poporului în care specifică: „Vă rugăm a dispune ca pentru ziua de 22 ianuarie 1951, să fie înaintat la acest cabinet Nistor I. Ioan. Susnumitul ne este necesar spre a fi audiat într-un dosar de crime de război“.  În urma percheziţiilor domiciliare, din casa sa au fost ridicate cărţi, fotografii cu el şi membrii guvernelor anterioare, inclusiv cu Carol al II-lea. 

Într-o altă fişă de-a sa aflată la CNSAS, se arată că în timpul cât a fost ministru al Bucovinei, (1918 - 1926) a fost atacat în parlament de N. Lupu că a vândut pădurile fondului bisericesc bucovinean austriacului Anchauch, directorul societăţii forestiere Bucovina. Plecând dela premisa că întreaga regiune dintre Carpaţi şi Bug este românească, toate lucrările sale istorice caută să argumenteze această afirmaţie pentru ca, prin dovedirea valabilităţii ei, să poată impune necesitatea unei permanente lupte împotriva popoarelor din răsărit.

În mandatul de arestarea preventivă din septembrie 1954, procuratura îl acuză că „în timpul regimului burghezo-moşieresc a desfăşurat activitate intensă contra clasei muncitoare“, având în vedere că aceste fapte sunt prevăzute şi pedepsite de art. 193 al 1 CP cu detenţiune pe viaţă, iar fapta sa se califică crimă. „Ordonăm agenţilor competenţi să aresteze şi să conducă pe Nistor Ioan la Penitenciarul Jilava“. 

Nici după eliberare nu a scăpat de umbra Securităţii, care îi trimitea acasă informatori. În 1961, după eliberare, securitatea trimitea turnători la el acasă, el fiind grav bolnav la pat şi îl întreba despre problema Berlinului, despre armele nucleare ale URSS. „Discutând de hotărârea URSS de a relua experienţele cu arma nucleară, el a spus că URSS a fost în tot dreptul de a lua această hotărâre câtă vreme USA şi Franţa au făcut şi fac experienţe şi întrucât RFG se înarmează şi cere să aibă şi armele nucleare, iar Anglia primeşte pe teritoriu său trupe germane“, a răspuns fostul unionist, conform informării redactată de cpt. Gh. Dumitraşcu la 6 septembrie 1961. 

Cu altă ocazie, sursa l-a întrebat dacă a citit ceva, el răspunzându-i sec că medicul i-a recomandat să nu citească nimic, dar că el a răsfoit ziarele, unde a aflat despre vizita lui Hrusciov în ţările Asiei şi „s-a bucurat că se continuă cu energie acţiunea pentru adâncirea atmosferei internaţionale şi pentru reuşita conferinţei la nivel înalt“, în care îşi punea „toată nădejdea“. Cu altă ocazie, Nistor a fost găsit citind o scriere de arheologie şi, aducând discuţia despre preţurile la articolele de pe piaţă, bătrânul a replicat că raţionalizarea cărnii, a lactatelor şi brânzeturilor nu-l atinge aproape deloc, „dar că este o măsură necesară, transmitea sursa „Vulcan“. Omul învăţase să tacă şi să se protejeze. 

În memoriile sale, Ion I. Nistor scria: „Aştern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viaţă din generaţia Unirii, care s-a bucurat de roadele străduinţelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naţionale. Au murit Ionel şi Vintilă Brătianu, au dispărut din viaţă Iuliu Maniu, Alexandru Vaida şi Ion Inculeţ, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga şi Octavian Goga“.