Destinul crunt al lui Mirjam Bercovici, evreică deportată la 18 ani. „Atât am suferit de foame, că acum nu mă culc niciodată dacă nu am pâine în frigider“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

URME La vârsta la care alte domnişoare simţeau fiorii primei iubiri, evreica Mirjam Bercovici (93 de ani) a învăţat ce înseamnă ura de rasă, atunci când vecinii din Câmpulung Moldovenesc au strigat „jidani“ după ea şi familia ei, iar autorităţile i-au deportat în Transnistria. Mirjam nu a fost victimă a torturilor Holocaustului, s-a întors pe jos în România, dar au rămas urme adânci: nici azi nu poate să adoarmă fără somnifere.

Mirjam Bercovici (născută Korber) are 93 de ani. S-a născut în oraşul Câmpulung Moldovenesc din Bucovina. A avut parte de o copilărie fericită. Familia sa nu era bogată, dar cu ceea ce câştiga tatăl său, Leon, care era mic meseriaş, se descurcau binişor. Mama ei, Clara, era casnică. A trăit laolaltă cu nemţi şi români. În familia ei se vorbea germana şi limba română a aprofundat-o la şcoală. Primele clase de gimnaziu le-a făcut la Câmpulung. „Eram cam jumătate evreice şi jumătate românce şi de alte naţionalităţi. Dar prietene am fost toate. Eram la fel îmbrăcate, în aceeaşi uniformă, dar învăţătoarea mi-a spus: «Nu trebuie să fii prima, ca să nu scoţi ochii»“, rememorează ea. 

Apoi eleva a mers la Botoşani, unde a studiat doi ani la Liceul „Carmen Sylva“ din localitate. Din clasa a VII-a s-a întors acasă, pentru că în anul 1940 s-a dat un decret-lege prin care elevii şi studenţii evrei au fost excluşi din şcolile româneşti. Mai înainte de asta, cele trei eleve evreice care erau în clasa respectivă au fost mutate în bănci separate şi erau obligate să stea cu faţa către colegii lor, nu în rând cu ei. „Şi după ce m-am întors acasă, părinţii mei au făcut tot posibilul pentru ca eu să-mi urmez educaţia. Aşa am învăţat limba engleză şi am continuat să iau lecţii de pian“, povesteşte Mirjam Bercovici.  

În oraş a rămas un singur evreu: farmacistul

Aşa cum se ştie, prigoana asupra evreilor nu s-a oprit aici. La 10 octombrie 1941, Mirjam a aflat că toţi evreii din oraşul natal trebuie să părăsească localitatea. „Au fost adunaţi evreii din toate satele şi chemaţi direct în triajul gării. Peste tot pe străzi erau afişe în care se spunea că evreii trebuie să meargă direct la gară. Pentru că erau şi mulţi analfabeţi, un toboşar umbla pe străzi şi striga: «Jidanii care nu se duc la gară vor fi pedepsiţi cu moartea». Numai că nu era gara centrală, ci una de triaj. Aşa am plecat şi eu cu mama, cu tata şi cu doi bunici spre gară. Am avut voie să luăm doar un bagaj de 30 de kilograme cu noi. Eu nu am luat nimic, pentru că aveam grijă de bunici, care erau foarte bătrâni. Pe bunic îl chema Abraham Mendel Korber, iar pe bunica – Taube Korber. Bunica era oarbă şi nu putea să meargă şi o duceam de braţ“, îşi aminteşte ea ultimele zile pe care le-a petrecut în Câmpulung, oraşul copilăriei sale.

image

Au fost scoşi oamenii din spital, din maternitate, până şi „nebuna oraşului“, pentru că orice oraş are o nebună a lui, a fost luată la triaj. „În localitate a mai rămas doar unul dintre cei doi farmacişti evrei, pentru că altfel ar fi trebuit să închidă farmacia, dar am aflat ulterior că şi farmacistul acela a fost evacuat din oraş, fiind chemat altul din altă zonă. Este posibil să se fi ascuns cineva şi să fi scăpat, dar nu ştiu“, spune Mirjam Bercovici. 

În triajul gării îi aşteptau vagoanele de vite, pe care copiii s-au căţărat înainte să se urce în ele. I-au urcat câţi au încăput, laolaltă, femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni, bolnavi şi sănătoşi. „Eu m-am nimerit împreună cu familia mea, cu părinţii şi cu soria mea Sylvia, cu nebuna satului şi cu un copil cu handicap, care era într-un cărucior. Alături de noi mai erau şi alţi bătrâni“. Evreilor le-au fost luate actele de identitate şi cheile de la locuinţe. „Puteau să facă ce voiau cu noi. Nu mai aveam nicio identitate, eram ai nimănui“, se gândea ea atunci. 

„Ne pierdusem ruşinea unii faţă de alţii“

Cu uşile vagoanelor deschise, au mers două zile. Nimeni nu le spunea cât va dura drumul sau care este destinaţia finală. Nu au primit nicio picătură de apă sau ceva de mâncare, iar situaţia devenise dramatică. „Trebuia să ne facem nevoile fiziologice şi ne pierdusem ruşinea unii faţă de alţii. Bărbaţilor le era mai uşor. Făceau din uşa vagonului. Bunicul meu urina în borcan. Dar femeile? Vă daţi seama? Mâncam ce reuşisem să luăm cu noi. Lumea începuse să se certe. Era spaţiu foarte puţin şi, deşi uşile vagonului erau deschise, simţeam că nu aveam aer“, retrăieşte femeia tragedia acelor clipe. 

„Mama mi-a tăiat jumătate din cozi“

La un moment dat, trenul s-a oprit. „Jos repede, repede, repede!“. „Unde suntem?“ „Păi, suntem la Atachi.“ „Unde e asta, Atachi?“ „Păi, nu ştim unde este Atachi. E undeva în Basarabia.“ „Dar ce o să facem aici?“ „O să vedeţi ce o să faceţi.“ Atachi, o localitate de pe malul Nistrului, era un sat pustiit, cu case dărâmate, unele cu doi, maximum trei pereţi în picioare. Pereţii erau mânjiţi cu sânge, rememorează Mirjam Bercovici: „Aduceţi-vă aminte că aici au fost omorâţi evrei“, scria pe aceşti pereţi. 

Se făcea din ce în ce mai frig. Era octombrie. Aici au petrecut câteva zile, căutându-şi adăpost între cei doi pereţi ai unei case. Tânăra Mirjam a descoperit că are păduchi. „Eu aveam cozi foarte lungi, înfăşurate de două ori în jurul capului, aşa cum poartă nemţii. Soră-mea avea părul foarte creţ şi nu putea să-şi facă cozi. Mama a zis : «Tăiem o parte din cozi că altfel...». Şi mi-a tăiat jumătate din cozi, că eu nu am lăsat-o să mi le taie în întregime. Ne-am spălat în Nistru, în frig. Mama m-a uns cu ceva pe cap. Cred că era gaz şi aşa am scăpat de păduchi“.

Aici a văzut Mirjam şi primul mort. Farmacistul evreu cu care făcuseră drumul până aici a înnebunit. A fost legat de un copac şi împuşcat. 

image

Feriţi-vă de convoi, că mergeţi la moarte sigură“

La un moment dat, soldaţii români care-i însoţeau i-au anunţat că trebuie să treacă toţi „dincolo“. „Unde-i dincolo?“ „Dincolo e Moghilev.“ „Unde e Moghilevul? O hartă! Unde-i?“ Au trecut pe un fel de pod din pontoane. „Eu am trecut «dincolo» cu bunicii. De dincolo se auzeau vaiete, ţipete: «Fiţi atenţi», auzeam în idiş, «să nu intraţi în convoi! Feriţi-vă de convoi! Dacă mergeţi în convoi, ajungeţi în lagăr! Fugiţi cum ajungeţi dincolo, fugiţi care încotro, pierdeţi-vă în Moghilev, pentru că în convoi e moarte sigură!». Nu ştiam cine a ţipat. 

Ce s-a întâmplat la Moghilev? Au stat acolo câteva zile şi au început să-şi vândă din lucruri ca să poată trăi. Oraşul semăna cu Chişinăul: oraş rusesc de graniţă, cu clădiri cu două etaje, biserici, sinagogi şi o piaţă de schimb în natură. 

„Am plecat, dar mi-am lăsat bunicii acolo“

Salvarea le-a venit de la doi soldaţi nemţi cu care tatăl său s-a tocmit să-i scoată de acolo pentru o sumă de bani. „Tata vorbea foarte bine germană, întrucât a trăit în Austro-Ungaria, din care făcea parte şi Câmpulung Moldovenesc până în 1919“. Aceşti soldaţi nemţi trebuia să-i ducă în interiorul Ucrainei. „Am plecat, dar regretul meu este că mi-am lăsat bunicii acolo. Şi acum, când sunt mai bătrână decât erau ei atunci, îi plâng. Mulţi ani după asta m-am întors în zonă să le caut mormintele, dar nu le-am găsit. Au fost aruncaţi în gropi comune“, spune femeia.

Nemţii i-au dus la Djurin, după ce l-au întrebat pe tatăl său unde să-i lase. Omul aflase că în Djurin e o fabrică de zahăr şi s-a gândit că pot munci acolo şi astfel se pot întreţine. Dar fabrica dispăruse şi ea. Au ajuns în centrul oraşului, la ghetou. „Nu era un zid, dar se considera că unde sunt evrei este ghetoul. Acolo locuiau în nişte condiţii mizere. Erau veniţi şi dinaintea noastră evrei din Siret, evrei din Rădăuţi. Noi am fost cam ultimii care au venit“, îşi continuă povestea Mirjam Bercovici.

A plecat pe jos spre România

Faptul că familia lui Mirjam Bercovici s-a retras, cu ajutorul soldaţilor nemţi, la Djurin, acum în Ucraina, i-a salvat. În 1944, nu au fost nici în drumul soldaţilor germani, dar nici al ruşilor. Chiar şi aşa, aceea a fost cea mai grea perioadă a vieţii femeii. „Acolo am făcut toate bolile posibile: de la râie la febră tifoidă, la tifos exantematic şi la hepatită. Am fost bolnavă timp de şase luni. Am fost singura din familie care gusta pâinea, pentru că eram bolnavă. Atât am suferit de foame, că acum nu mă culc niciodată dacă nu am pâine în frigider. Iar când văd o sobă încălzită, nu mă pot opri să nu pun mâna pe ea. Apoi, nu pot să dorm fără somnifere“, spune Mirjam Bercovici, care aproape jumătate de secol a fost medic pediatru-oncolog la Fundeni.

În cele din urmă, au găsit o femeie care împletea pulovere din cânepă şi care avea nevoie de ajutor. „Oamenii lucrau pe mai nimic, însă nouă ne-a folosit. Cu acei bani am cumpărat mălai şi făină din mazăre.“ Au vândut tot ce mai aveau. Tatăl său ascunsese ceva bani într-un vas cu care duceau ţăranii laptele şi care avea fund dublu. Vremurile mai bune au venit atunci când Mirjam şi familia ei au împărţit o cămăruţă cu alţi evrei. În total erau 12-14 oameni. 

image

18 kilometri în prima zi

În această cămăruţă au trăit trei ani, până când Armata Roşie a eliberat Djurinul, în aprilie 1944. După două săptămâni, Mirjam nu a mai avut puterea să mai stea acolo şi a plecat pe jos spre România. „Am plecat cu încă nouă oameni, după ce mama mi-a dat voie. Ea şi sora mea au rămas. Nu ştia nimic de tata, care plecase să muncească, şi se gândea că ne va căuta.“ Îmbrăcată sumar, cu o pereche de papuci din cânepă în picioare, a plecat spre ţară. „Am făcut în prima zi 18 kilometri pe jos şi simţeam că nu mai pot, voiam să mă întorc la mama, dar nu se mai putea şi am continuat.“ 

Au cerşit ca să nu moară de foame sau mâncau cartofii pe care îi mai găseau pe câmp. „A fost o adevărată aventură. La un moment dat, am luat trenul în direcţia inversă, apoi ne-au dus nişte soldaţi ruşi cu camionul şi apoi am continuat drumul cu căruţa. Aşa, pe 2 mai 1944, am ajuns la Botoşani, la ceilalţi bunici ai mei, David şi Gisela Hutman, care îmi era bunică vitregă. Acolo era şi tatăl meu, care fusese adus cu nişte soldaţi nemţi. După două luni, au ajuns la Botoşani şi mama şi sora mea“.  

„A doua zi după ce mi-a murit fata am fost la muncă, la Fundeni“

Familia lui Mirjam Bercovici a rămas la Botoşani, iar ea s-a angajat la Primărie, ca traducător de limba rusă. Concomitent, şi-a finalizat liceul şi a făcut două clase într-un an. În anul 1945, a intrat la Medicină. A făcut parte din prima serie de medici de după cel de-Al Doilea Război Mondial şi, cum a fost printre primii trei absolvenţi, a fost repartizată la Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi a Copilului. 

image

A început munca grea în domeniul medicinei ca preparator, a continuat ca asistent, medic specialist, medic primar şi a ajuns şefă de secţie la Spitalul Fundeni, o ramură desprinsă din institut. A fost medicul care a făcut prima gardă la Secţia de pediatrie, unde a avut specializarea de pediatru oncolog. Şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale în anii ’70. 

Nu vrea să se laude cu tot ceea ce a făcut pentru micii bolnavi. „Am fost un medic bun“, atât spune. Vorbesc însă pentru ea părinţii care i-au rămas recunoscători pentru că le-a salvat copiii, dar şi diplomele obţinute şi recunoştinţa foştilor colegi.

A ieşit la pensie în anul 1992, dar nu a renunţat la muncă. Vreme de 13 ani a lucrat în comunitatea evreilor, iar alţi şapte ani – la Şcoala Lauder din Capitală.

S-a retras în anul 2011, după ce a fost diagnosticată cu coxartroză şi a avut nevoie de o operaţie complicată la şold. Fiica ei, Ada, a murit de cancer la sân, iar soţul ei, Israil, s-a dus şi el. „Cum am rezistat? A doua zi după ce mi-a murit fata şi a doua zi după ce mi-a murit soţul eu am fost la muncă. Doar aşa am putut să merg mai departe“, spune femeia atât de greu încercată.

image

Nu s-a mai întors niciodată la Câmpulung 

„Pentru mine, Câmpulung înseamnă doar vecinii care strigau după noi: «Bine că scăpăm de voi, jidanilor», «Jidanilor, mergeţi în Palestina!». Acum nu mai este niciun evreu în Câmpulung“, spune Mirjam Bercovici, care nu a mai călcat niciodată în acest oraş. Mare parte dintre foştii ei prieteni au murit în lagăr, iar supravieţuitorii au plecat în Israel. „Aveam impresia că în acel lagăr moare în fiecare zi câte o bucată din mine“, spune nonagenara. 

Nu urăşte pe nimeni şi nu învinovăţeşte pe nimeni pentru ce i s-a întâmplat. S-a împăcat cu oamenii şi cu viaţa. Când a putut să spună ce s-a întâmplat în anul 1941, nu a tăcut. După mai bine de jumătate de secol şi-a publicat şi jurnalul scris cu un creion chimic pe un caiet legat în piele, pe care îl primise cu puţin timp înainte de a fi deportată. În acest jurnal însemna ceea ce li se întâmpla. Cartea intitulată „Jurnal de ghetou“ a apărut iniţial în Germania, în anul 1995 şi apoi şi în România.  

Vă mai recomandăm:

Singurul om scăpat din naufragiul în care au pierit 800 de evrei: „Nimeni n-a venit să vadă dacă sunt supravieţuitori“

Drama unui evreu care a supravieţuit în trenul morţii: „Cadavrele erau stivuite ca lemnele. Stăteam pe ele ca pe scaune“

FOTO Imagini atroce ale pogromului din 1941. Cel mai mare masacru împotriva evreilor din istoria României, în fotografii de arhivă desecretizate

„Care sunt jidani, la o parte. Descălţaţi-vă! Românii au stat în faţa trupurilor noastre, să ne apere“! Amintirile evreului care a trăit, la 13 ani, Holocaustul

Deţinutul 108767 sau viaţa ca un iad din lagărul Auschwitz-Birkenau a unui evreu plecat din România: „Aici eşti un zero. Ai ucis? Nu! Ei te socotesc un jidan murdar“

Cum a scăpat un evreu şi părinţii săi ca printr-o minune de lagărul de exterminare. Viaţa lui Dan Bacalu, trăită între teroare şi lipsuri

FOTO Mărturii din infern. Viaţa lui Sady Herşcovici, dat afară de la şcoală pentru că era evreu, apoi trimis în lagăr şi la construirea CanaluluiSupravieţuitorii pogromului din 1941 revin la Iaşi

Legiştii au stabilit câţi evrei au fost descoperiţi în groapa comună de lângă Iaşi. Aproape jumătate dintre ei erau copii!

Victimele pogromului din 1941, înhumate cu rabini (FOTO şi VIDEO)

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite