Cum a sfârşit în chinuri nava-şcoală Neptun, mândria flotei româneşti. „Unii voiau să se îmbogăţească rapid şi a fost dată în gestiune“
0Nava-şcoală Neptun, pe care mai multe generaţii de studenţi au învăţat tainele meseriei de marinar, a avut un sfârşit asemănător cu al altor nave din flota României: a fost tăiată la fier vechi.
Vasul care poartă numele zeului mării, Neptun, a fost construit în anul 1976 într-un şantier din Polonia, în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o organizaţie creată sub tutela URSS, din care făceau parte mai multe ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est. Nava era concepută pentru învăţământul maritim, dar ea putea transporta şi produse diverse.
Primul ei comandant a fost George Rusu, care a mers în Polonia, împreună cu echipajul, pentru a lua în primire nava. „Am plecat în iarna anului 1976 cu trenul în Polonia. Din păcate, birocraţia a făcut să nu fim prezenţi la construcţia vasului. Am ajuns prea târziu şi am schimbat doar ce se mai putea“, îşi aminteşte fostul ei comandant, care a condus-o din 1976 până în 1979.
Bărci de salvare vechi şi revopsite
În acea perioadă, pe şantier erau alte două nave în construcţie: Alba Iulia şi Curtea de Argeş, şi volumul mare de muncă făcea imposibilă supravegherea realizării acestora în cele mai mici amănunte. Aşa se face că bărcile de salvare montate pe nava Neptun erau vechi şi revopsite, spune George Rusu. El a refuzat să preia nava în aceste condiţii şi constructorul a fost nevoit să înlocuiască vechile bărci cu unele noi şi a făcut unele modificări la punte şi la sala maşinii. „Mi-am dat seama că erau vechi şi n-au putut să mă păcălească“, spune bătrânul marinar.
În ciuda problemelor apărute în şantier, Neptun era o navă frumoasă, fiind concepută pentru învăţământul maritim. „Era o navă de ultimă generaţie, care avea montat inclusiv un calculator de încărcare şi stabilitate, un mare avantaj la vremea aceea. Era însă foarte dificilă în timpul manevrelor. Când bătea vântul, te învârtea în loc. Constructorul se zgârcise şi nu îi montase o elice transversală. Oriunde mă duceam cu nava, trebuia să angajez două remorchere, întrucât nu puteam să fac singur manevrele. Nu mai spun că, atunci când eram pe Dunăre, eram spaima tuturor“, retrăieşte fostul comandant peripeţiile de acum aproape jumătate de secol.
În schimb, Neptunul avea şi foarte multe părţi bune: s-a comportat foarte bine pe furtună şi pe ea au făcut şcoala mii de studenţi care, spune comandantul, „nu erau nici civili, nici marinari“.
Nava-şcoală a fost comandată de Navrom, societatea care deţinea flota comercială română, al cărei director era, la vremea respectivă, Nicolae Romulus Moise. „Nava avea dublă comandă la navigaţie şi la şcoala de maşini, tocmai pentru ca studenţii să poată face practică pe ea. De asemenea, avea cabine, Neptun putând lua 120 de studenţi în voiaj“, spune el. Voiajele, de regulă, se făceau către porturi din Europa, dar şi din Maroc – Tanger şi Casablanca.
Din banii flotei nu se construiau doar nave, ci se făceau investiţii pentru pregătirea viitorilor marinari şi pe uscat. „Statul român se interesa la vremea aceea de învăţământ, iar cu banii care veneau de la flotă se construiau nave de practică, iar Institutul de Marină avea inclusiv bibliotecă şi bazin olimpic“, spune el.
Amintiri din viaţa de cadet
Pe Neptun a învăţat marinărie şi comandantul de cursă lungă Laurenţiu Mironescu, preşedintele Ligii Navale Române. Ulterior, cu experienţa căpătată aici, a putut să comande navele Sammarina 4, ex-Simeria, şi RO-RO-urile Paşcani şi Păltiniş.
„Voiajul de practică al elevilor de la marina comercială era programat pentru anul III. Se pleca pe serii, începând cu luna martie, apoi iunie. La promoţii mari, se discuta şi de a treia serie“, povesteşte Laure
nţiu Mironescu. „Plecarea în voiaj era o epopee în sine. După prima sesiune din anul III, în ţol de oraş, încolonaţi, cu stângu’n tobă, procedam la pozat pentru carnet de marinar. Cândva, în anul III, băieţii de la C.I. (n.r. – contrainformaţii, adică) începeau lucrul la dosarul pentru avizul de navigaţie. Îţi luau toate neamurile la puricat, mai întrebau în bloc dacă ascultă tac-tu’ Europa Liberă şi comentează în lift ce aude acolo… După un anumit interval de timp, avizele începeau să curgă. Nu neapărat în ordinea depunerii, în ordine alfabetică sau pe clase“, îşi aminteşte el cu amuzament acea perioadă.
Au plecat în voiajul de practică cu Neptunul la 13 iunie 1989. „Paişpe puntişti, majoritatea de la noi din clasă, vreo doi-trei de la cealaltă, întârziaţi în aviz. Mecanici şi electricieni mai mulţi, vreo 70. Şef de practică era un rangu’ întâi, comandantul crucişătorului cu lansatoare de rachete din placaj, Mărăşeşti. Nu-mi dau seama ce rol a avut el pe acolo, altul decât că a confiscat aparatul de fotografiat unui coleg, aparat destinat bişniţei, să recunoaştem smerit“, râde el la acele aduceri aminte.
E greu de descris în cuvinte impactul lumii civilizate asupra studenţilor români, spune el: „Eram puştani, foşti pionieri, adolescenţi ai anilor ’80, congruenţi cu frigul din case şi pauzele de curent şi muncile agricole an de an şi două-trei ore de televizor pe zi. Imaginaţi-vă că noi ne bucuram de intrarea pe canalul Amsterdam, iar Anversul era Mecca noastră“.
La Anvers, acolo unde nava a făcut o escală, după ce li s-a organizat o lecţie deschisă de un mare broker al Navromului, au fost duşi în circuite turistice de-o zi, fiind plimbaţi la obiectivele turistice, dar şi prin pieţele centrale. „Viaţa era frumoasă şi noi – tineri, iar diurna era de 90 de cenţi pe zi. Te miri ce am cumpărat cu ei, eram împăraţi“, spune el.
Dar viaţa de pe Neptun nu a fost doar frumoasă. În primăvara anului 1986, nostromul Mitică Vultur a murit în timpul unui exercitiu de lansare a bărcii la apă. Ambarcaţiunea s-a desprins, iar nostromul a căzut la apă şi a făcut infarct din cauza faptului că apa era foarte rece. La acea vreme, comandant al navei era Victor Moldoveanu.
Sfârşitul unei epoci
Sfârşitul navei-şcoală a venit odată cu schimbările politice majore din anul 1989. După Revoluţie, din Academia Navală Mircea cel Bătrân s-a desprins secţia civilă şi s-a înfiinţat Universitatea Maritimă Constanţa, povesteşte Nicolae Romulus Moise, care a fost numit atunci primul decan al Facultăţii de Navigaţie. „Atunci, am preluat nava printr-un transfer de la Ministerul Transporturilor la cel al Învăţământului. Am avut-o în gestiune vreo trei ani, pot să spun că am fost primul armator român după Revoluţie, apoi mi-au luat-o, pentru că unii voiau să se îmbogăţească rapid şi a fost dată în gestiune unei firme de bareboat.
Firma a ţinut-o vreo două luni şi, în cele din urmă, s-a vândut la fier vechi de către Ministerul Învăţământului“, spune el.
Nicolae Romulus Moise a văzut cum nava era dusă la fier vechi. „Eram pe Bosfor când am văzut-o tractată spre Aliaga, acolo unde navele sunt tăiate“, spune el. Un turc mi-a trimis poze cum nava dispărea încet-încet. A fost vândută unui turc, care a licitat pentru ea aproximativ 470.000 de dolari.
Cămine pentru studenţi sau muzeu
Primul comandant al navei Neptun, George Rusu, spune că în magaziile de citrice, concepute special pentru ca fructele să se păstreze la o anumită temperatură, ajuseseră să se încarce saci de ciment, iar în hambare se transporta fier-beton, care era pus pe verticală, întrucât nu încăpea alt-
fel. „Aşa a început degradarea lentă a navei. Cred însă că, cu mici investiţii, nava putea să mai navigheze încă mult timp. De multe ori am zis că, dacă o lua Armata, alta ar fi fost soarta navei, întrucât ea avea mai mulţi bani, dar şi şantiere unde ar fi putut fi reparată. În loc s-o vindem la fier vechi, mai bine făceau pe ea cămine pentru studenţi sau muzeu“, este de părere George Rusu.
Fantoma unei nave şi a ultimului comandant
Şi profesorul Florin Iordănoaia de la Universitatea Maritimă Constanţa îşi aminteşte de ultima vizită pe Neptun, făcută cu scopul de a recupera cărţile tehnice, de navigaţie şi instrumente de la bord. „Când am văzut-o, mi-a venit să plâng. Era într-o stare jalnică, de fapt era toată o rugină, era o fantomă. Am urcat pe scară încet, cu scurte opriri, şi parcă mi-a fost foarte greu să urc, eu care zburam pe schele peste tot. Mă opream şi mă uitam la ceea ce ajunsese nava noastră şcoală“, descrie el cele trăite la ultima experienţă pe Neptun.
Într-o cabină l-a găsit pe Petre Gheorghe, ultimul ei comandant. „Bătrân, obosit, nebărbierit, cu haine modeste pe el, stătea la masă şi mânca. I-am spus: «Bună ziua, să trăiţi, domnule comandant!». Mi-a răspuns: „Bună ziua, Florine, poftiţi domnule profesor, luaţi loc!». Am găsit un scaun, am dat jos dosarele şi m-am aşezat la capătul mesei. Am observat imediat ce mânca. Mi s-a făcut rău! Mânca dintr-o conservă de carne, cu ceapă şi pâine. Mirosul strident de ceapă mi-a accentuat starea de rău. Mă gândeam să nu leşin acolo, de atâta supărare, mizerie şi miros de ceapă! Cu greu mi-am găsit cuvintele, i-am cerut scuze pentru deranj şi i-am spus pentru ce am venit. M-a invitat să mănânc, a încercat să îmi dea o furculiţă, dar l-am refuzat, spunându-i că nu îmi este foame“.
Împreună, s-au îndreptat spre comanda navei. „Comanda de navigaţie, cea care fusese cândva mândria flotei, cu primul radar anticoliziune performant, cu primul GPS, avea un miros ciudat, de vechi, de loc părăsit. Iar mi-a venit să plâng. M-am dus spre centru şi de la hublou m-am uitat spre prova, aşa cum făcusem de sute de ori, în zilele mele de cadet şi de profesor în practică. Nici nu mai auzeam ce îmi spunea domnul comandant Petre. Din nava mândră de altădată rămăsese doar rugină, toate instalaţiile de pe punte erau vechi, nefolosite de ani mulţi.
După câteva secunde de tăcere, m-am dus în camera hărţilor şi am căutat câteva hărţi originale, ceva instrumente, echere, cronometrul de navigaţie şi nu mai ştiu ce. Parcă eram un roboţel dirijat, parcă nu mai gândeam şi nu eram eu. Aveam o senzaţie stranie, ceva de parcă furam hainele cuiva. I-am spus domnului comandant că nu mă simt bine că iau astea de la navă, că locul lor e aici, nu la UMC.“ Însă, comandantul a spus că oricum totul va ajunge la fier vechi şi este bine să mai recupereze ce se mai poate. „Am luat cât puteam să car şi apoi i-am arătat ce anume să le mai dea celor care vor veni cu furgoneta, ca să le aducă la UMC.
Am coborât împreună, m-a însoţit până la schelă. Mi-a spus că şi el se va duce acasă, că nu-l va mai chema nimeni să mai conducă o navă, că se retrage la pensie. La baza schelei, mi-am pus buzele pe bordul ruginit, i-am spus navei «Adio!» şi am plecat în lacrimi. Nu am putut să mă mai uit înapoi“, retrăieşte profesorul clipele.
Vă mai recomandăm:
FOTO Poveştile unui comandant de navă: „În 1989, am crezut că ungurii au intrat în Ardeal“
Se încarcă comentariile...
