Cum a scăpat un soldat român din trei lagăre de prizonieri de război: „La pensionare, cineva mi-a urat să fiu ca la 20 de ani. Nu aş mai fi dorit“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ştefan Sohaciu, supravieţuitor al celui de-al Doilea Război Mondial după ce a trecut prin trei lagăre Arhivă personală
Ştefan Sohaciu, supravieţuitor al celui de-al Doilea Război Mondial după ce a trecut prin trei lagăre Arhivă personală

La 19 ani, Ştefan Sohaciu a învăţat să ţină o puşcă în mână şi a fost trimis în război. Deşi nu a apucat să lupte prea mult pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost luat prizonier de unguri, apoi a fost transferat în Austria şi, în final, în Germania nazistă.

Nori negri se adunau asupra Europei când Ştefan Sohaciu, acum în vârstă de 92 de ani, din comuna Merei, judeţul Buzău, voia să devină medic sau să studieze filosofia. A terminat ciclul gimnazial în anul 1939, şi se pregătea să urmeze seminarul „Chesarie Episcopul“ din Buzău. 

Adolescentul nu reuşea să înţeleagă evenimentele care se petreceau în ţară. „Ce sens putea să aibă, pentru un copil, asasinarea pe peronul gării din Sinaia, în 1933, a prim-ministrului I.G. Duca? Dar a lui Corneliu Zelea Codreanu, şeful mişcării legionare, apoi a lui Armand Călinescu,  preşedintele Consiliului de miniştri, de către legionari, la data de 21 septembrie 1939, după ce Germania hitleristă ocupase Polonia fără a declara război, la 1 septembrie 1939?“, se întreabă retoric Ştefan Sohaciu.

Îşi aminteşte cum mulţi făcuseră rost de cămaşa verde şi o purtau tot timpul. „Mi-a fost dat să văd zugravi cu pantalonii murdari de var sau vopsea care îmbrăcaseră cămaşa verde cu diagonală şi care, cu revolverul agăţat la centură, vindeau sorcove în ajunul Anului Nou dintre 1940 şi 1941, în centrul oraşului“, rememorează nonagenarul. 

Dar pentru el, anul nou 1941 era anul care avea să-i schimbe viaţa. La exact o săptămână de la începerea vacanţei de vară, la 22 iunie 1941, într-o duminică dimineaţă, în timp ce se ducea la biserică, a aflat că Germania a atacat Uniunea Sovietică. 

Elevii au fost chemaţi la şcoală pentru a transforma dormitoarele internatului în spital de campanie. După o săptămână, au început să apară primii răniţi. 

Aproape fiecare familie avea pe cineva pe front sau care se întorsese rănit din razboi sau chiar mutilat. „Nu puteai să zici nimic, pentru că peste tot erau lipite afişe mari pe care era scris: «Cine are gura mare mâine va tăia sare», adică va fi condamnat la muncă silnică în ocnele de sare“, explică Ştefan Sohaciu.

Examen pentru recrutare: bogăţiile României

Nici el nu avea să scape de ororile războiului. Un decret emis de Ion Antonescu prevedea ca toţi absolvenţii de licee teoretice, comerciale, industriale, şcoli normale de învăţători, seminarii teologice să se prezinte la cercul teritorial pentru recrutare şi încorporare. Era nevoie de carne de tun.

Aşa a ajuns şi Ştefan Sohaciu la Şcoala militară de ofiţeri nr. 2 din Bacău, unde, după proba medicală, de care a trecut, deşi purta ochelari, a urmat cea scrisă. Trebuia să scrie despre „bogăţiile României“. „Se învăţau în clasa a IV-a primară. Astea erau exigenţele comisiei. Unul dintre candidaţi a scris că Dunărea este un fluviu mare, mai mult lung decât lat, în el cresc peşti mari, mici şi mijlocii şi dedesubt, spre exemplificare, a desenat două linii aproape paralele, dar şerpuite, sub care a scris Dunărea, iar între linii a desenat peşti mari, mici şi mijlocii. Toţi am fost declaraţi admişi“, rememorează el cum a decurs examenul. 

A început instrucţia. S-au alcătuit trei companii de puşcaşi si una de „specialităţi“ – tunuri de câmp, branduri, mitraliere, pionieri şi transmisiuni, câte un pluton de fiecare specialitate. „Cum s-a făcut alegerea? După ce criterii? Mister! Am aflat, în cele din urmă, că fac parte din plutonul de mitraliere“, spune bătrânul. În perioada de instrucţie şi-a călit bine organismul. „Dimineaţa, deşi era iarnă, după deşteptare, ne spălam cu zăpadă. Mie mi-a prins bine şi multă vreme după aceea, dimineaţa, mă frecam cu zăpadă pe corp. Toată ziua nu-mi mai era frig.“

image

Ştefan Sohaciu, înainte de a pleca la război Arhivă personală

Prima luptă şi prima înfrângere

Cum războiul nu părea că se sfârşeşte prea curând, chiar şi elevii care au fost insuficient instruiţi au fost trimişi pe front. Au ajuns în Transilvania. După mai multe opriri, au ajuns în apropierea satului Cărand, misiunea lor fiind aceea de a opri înaintarea inamicului. Au avut loc mai multe schimburi de focuri cu inamicul şi, la un moment dat, s-a lăsat tăcere deplină. Noaptea s-a dus către locul unde ştia că se află campania de puşcaşi, cu care formaseră front comun, dar nu a mai găsit nicio urmă a celor care în dimineaţa acelei zile se instalaseră acolo.

Auzind asta, restul soldaţilor şi-au luat puşca, mantaua şi foaia de cort şi, fără să mai aştepte vreun ordin, au plecat, abandonând câmpul de luptă. Rămăsese doar el, care a început să desfacă mitraliera. Îi era teamă să o arunce, să nu fie considerat trădător. În cele din urmă, a abandonat-o pe drum, într-un lan de porumb, şi şi-a văzut de drum. 

Nu a trecut mult până când s-a întâlnit cu doi camarazi din aceeaşi unitate, dar din campania de puşcaşi. Le-a propus să se adăpostească în pădure până a doua zi, urmând să hotărască ce au de făcut, numai că ceilalţi nu au fost de acord cu el.

Au mers mai departe şi la marginea unei păduri s-au întâlnit cu un sublocotenent cu un pluton de elevi din anul I din şcoala lor, care nici nu-şi terminaseră perioada de instrucţie, nu ştiau cum se foloseşte o puşcă, dar care fuseseră trimişi în întâmpinarea inamicului.

Prizonieri de război

Nu au mai avut timp să facă niciun plan, fiindcă în noaptea aceea, i-au găsit ungurii şi i-au luat prizonieri. „Unul dintre cei ce stăteau cu puşca îndreptată spre noi m-a căutat în cartuşieră. Mi-a găsit închizătorul mitralierei. Neştiind ce să facă cu el, m-a lovit cu el peste faţă, apoi l-a aruncat“, povesteşte el tragedia acelor clipe.

„Cel care m-a perchiziţionat mi-a zis: «Coci, coci» sau cam aşa ceva, iar eu am înţeles că trebuie să mă duc la cocină, adică la porci, fiindcă nu mai sunt bun decât să păzesc porcii. Am vrut să ies din cercul ce se formase în jurul nostru, dar unul dintre unguri m-a lovit cu patul puştii în spate, iar un român din căruţă, care ştia ungureşte, mi-a zis să mă urc în căruţă.“ Aşa a aflat că la căruţă se zicea „coci“.

A crezut că vor fi împuşcaţi şi au trăit cu această teamă câteva zile, dar altele erau planurile ungurilor cu prizonierii. Au fost duşi într-un sat al cărui nume nu l-a aflat şi de aici au fost urcaţi într-un camion şi transportaţi până la Beliu, o localitate din judeţul Arad. Au fost hrăniţi cu paste făinoase cu mac, de care Ştefan Sohaciu nu s-a atins. 

Prizonierii români au fost duşi la o magazie unde era depozitat un vagon de orz. Li s-a arătat că trebuie să-l încarce în saci. Seara, au fost duşi din nou în grajd. A doua zi a continuat tot cu muncă brută: au încărcat sacii în căruţe. „Eram buni totuşi la ceva: la muncă forţată în folosul Ungariei mari“, gândea el atunci. După ce munca s-a terminat, au fost urcaţi la miezul nopţii într-un tren de marfă, în bou-vagoane. Dimineaţa erau pe teritoriul Ungariei. „Aici, am fost cazaţi într-un garaj, destul de mare şi încăpător, unde am încăput toţi cei care coborâsem din tren. Nu aveam însă pe ce dormi, aşa că ne-am culcat pe cimentul care ţinea loc şi de duşumea şi, la nevoie, de saltea.“

O vreme au mâncat cartofi care rămăseseră pe câmp. Îi culegeau din pământ şi deasupra lor puneau surcele pe care le aprindeau. Astfel, o parte era arsă, iar restul crudă, dar era ceva care să le ţină de foame, totuşi. În tot acest timp, numărul prizonierilor din garaj creştea de la o zi la alta, ceea ce îi făcea să se îndoiască de faptul că trupele române sunt victorioase sau că vor avea vreo şansă să scape curând.

Marş prin pusta maghiară

Au fost înştiinţaţi că vor porni din nou la drum, pe jos. „Am fost încolonaţi repede şi am pornit la drum. Unde? Numărul prizonierilor crescuse din nou. Eram acum vreo 400. Se formase o coloană destul de lungă, de aproape o sută de metri.“

Mărşăluiau fără ţintă precisă prin pusta maghiară. Nu aveau voie nici să bea apă. Câţiva ieşeau din rând şi luau de pe marginea drumului coji de pepeni pentru a-şi potoli foamea sau setea. Alţii se aplecau după sfeclă furajeră sau câte un porumb. Cei care erau văzuţi erau loviţi cu puşca de soldaţii unguri care îi păzeau.

O scurtă oprire la un conac abandonat, apoi din nou la drum. „Cât vedeai cu ochii, totul părea pustiu, părăsit, un loc ca la începutul lumii“, descrie el pusta maghiară.

Spre seară, au ajuns într-o localitate în care „puţinii trecători, aflând poate că suntem români, ne scuipau şi ne ameninţau cu pumnul“, îşi aminteşte bărbatul. În cele din urmă, au ajuns la o staţie de cale ferată şi au fost urcaţi în bou-vagon, iar spre seară li s-au adus câte o varză şi un dovleac porcesc drept hrană. „Eram 50 de ostaşi într-un vagon, înghesuiţi ca sardelele.“

image

Lagărul Kaisersteinbruch foto httpwikimapia.org

„Horthy, caput“

În dimineaţa zilei de 16 octombrie 1944, când s-au uitat pe fereastra vagonului, au observat că soldaţii unguri se plimbau pe lângă tren, aşa cum făceau ori de câte ori se oprea trenul, dar acum, erau fără arme. „Ca niciodată până atunci, unul dintre soldaţii unguri s-a apropiat de vagonul nostru şi ne-a spus că «Horthy caput», altceva nu am mai prins. Înţeleseserăm destul, dar un învăţător ne-a spus că ungurii au făcut şi ei, ca şi noi, la 23 August, l-au răsturnat pe Horthy Miklos“, povesteşte Ştefan Sohaciu. 

L-a rugat pe ungur să le dea drumul să plece acasă dacă s-a terminat războiul.  „Ne-a răspuns că aşteaptă ordine, că nu-i convine nici lui să stea să ne păzească.“

Trenul s-a pus în mişcare şi aşa şi-au dat seama că ungurii nu reuşiseră în acţiunea lor de răsturnare a lui Horthy.

„Acum, în sfârşit, vom merge într-un lagăr“

Trenul a mers toată noaptea şi în zori au fost debarcaţi. Era o zi ploioasă, de toamnă. „Pământul se transformase într-o pastă moale, cleioasă, iar eu eram îmbrăcat cu pantaloni de vară, kaki, cu bocanci cu mărimi diferite, unul 41, altul 43, aşa cum îi primisem de la magazia campaniei. Ni s-a spus că acum, în sfârşit, vom merge într-un lagăr. Deasupra porţii, era o firmă lungă de trei metri, pe care scria «Hadifogoly Taborok», adică acolo era tabăra de prizonieri de război. Aici fuseseră cândva grajduri pentru cai. Soldaţii şi cei cu grade inferioare au fost aşezaţi într-o parte şi ofiţerii în cealaltă.“ 

Una dintre camere a fost transformată, la scurt timp, în „infirmerie“. Cu toate acestea, nu se îngrijea nimeni de cei duşi acolo, erau duşi ca să moară. „Într-o dimineaţă, stând în faţa camerei, am văzut o căruţă fără atelaj, în care, după ce erau dezbrăcaţi în pielea goală, morţii erau aruncaţi în căruţă aşa cum arunci lemnele în pădure sau sacii când mergi la moară.“ Cadavrele erau apoi aruncate într-o groapă comună, săpată nu departe, în afara taberei. „Cioclii erau tot ostaşi români sau sovietici care-şi pierduseră mila sau nu mai aveau puterea ori interesul să-i mai aşeze.“ În tabăra de aici au stat de la jumătatea lunii octombrie până în decembrie 1944.

La 14 decembrie 1944, părăseau tabăra. „Împlinisem cu o zi înainte vârsta de 20 de ani. Nu voi uita niciodată această zi tristă din viaţa mea şi, peste ani, când am ieşit la pensie, cineva mi-a zis că ar fi bine să mai am 20 de ani. Mi s-au umezit ochii, am plecat capul să nu fiu văzut şi i-am răspuns că nu aş mai dori.“ 

Prizonierii au fost încărcaţi în căruţe şi duşi până la gară, unde au urcat din nou în vagoanele de marfă. Era noapte. 

Pe pământul marelui Reich, într-un lagăr din Austria 

După plecarea din tabăra de prizonieri de război de pe teritoriul Ungariei, soldaţii români, printre care şi Ştefan Sohaciu, au ajuns în Austria, care fusese anexată de nemţi. Erau păziţi acum de ostaşi germani din trupele Wehrmacht-ului. Au mers până când s-au profilat nişte construcţii împrejmuite cu gard de sârmă ghimpată, după care se auzeau comenzi. „S-a deschis o poartă. Înainte de a se deschide fiecare poartă, după ce se lua legătura telefonic cu cei de la poartă, se aprindea un reflector foarte puternic, instalat într-un foişor, în partea dreaptă a porţii. Alături de reflector era instalată o mitralieră care, în acelaşi timp cu reflectorul, era îndreptată de un ostaş neamţ, echipat ca de război, spre coloana de prizonieri din faţa porţii. Era într-adevăr un lagăr în toată puterea cuvântului, aşa cum numai nemţii ştiu să organizeze“, rememorează nonagenarul.

Li s-a ordonat să se oprească şi să meargă să facă baie. Bineînţeles, au avut parte doar de apă rece după ce au fost ţinuţi mai multe ore în frig. Li s-a dat o bucată de săpun cât o jumătate de cutie de chibrituri, care nu făcea spumă, ci doar zgâria. La sfârşit, şi-au primit hainele deparazitate de păduchii cu care plecaseră din Ungaria. Apoi, au fost întrebaţi care este numele fiecăruia, gradul şi profesia şi li s-a dat o plăcuţă de aluminiu pe care erau imprimate cuvântul „statlag“ şi un număr. 

16 ofiţeri români într-o cameră

În preajma anului nou, cinci ofiţeri români au fost anunţaţi că vor fi transferaţi într-un lagăr de ofiţeri din Germania. La 1 ianuarie 1945, bineînţeles, tot cu un bou-vagon, au mers cinci zile. „Credeam că vom ajunge în vreun lagăr de concentrare, ca evreii sau ţiganii“, se gândea el atunci. Când uşile vagoanelor s-au deschis şi li s-a zis să coboare, pe Ştefan Sohaciu l-au lăsat puterile. Rămăsese singur în vagon şi simţea că nu mai poate să se mişte. Dar şi-a adunat toate puterile, gândindu-se că dacă nu coboară, cei care îl păzeau ar fi putut să-l împuşte pe loc. 

„Ca prin vis am auzit huruitul unei căruţe care s-a oprit lângă noi. Eu însă nu m-am putut ridica. Am fost luat de cei ce veniseră cu căruţa şi m-au aruncat ca pe un sac, peste bagajele celor ce se urcaseră în căruţă. Am stat întins şi aerul curat al acelei dimineţi de ianuarie a avut un efect binefăcător. Simţeam că aş putea să intru în lagăr pe propriile picioare.“ Lagărul era situat într-o pădure, la marginea unui sat, la aproximativ 60 de kilometri de Berlin. Era un lagăr locuit numai de ofiţeri români şi de elevii şcolilor militare, care se specializau în Germania şi pe care evenimentele de la 23 August îi prinseseră acolo.

Au fost instalaţi câte 16 într-o cameră. Fiecare a primit câte două pături, două cearşafuri, o pernă şi un pat. De mâncare primeau măzăriche, o zeamă caldă şi sărată, dar cu nişte boabe atât de tari încât cu mare greutate reuşeau să le zdrobească între dinţi. În fiecare zi aveau program de despăduchere. „Fiindcă nu aveam cu ce ne spăla rufăria de corp, fiindcă nu primeam decât lunar câte o bucăţică de săpun, care semăna mai mult cu o piatră ponce, murdăria şi păduchii erau la ei acasă.“

Urzici cât pentru trei generaţii

S-au bucurat că au trecut cu bine peste iarnă şi că a venit primăvara. Pe pământurile din jur apăruseră urzicile, pe care le culegeau şi le puneau în mâncare, pentru a prinde puteri. „Astăzi, ori de câte ori aud primăvara că e bine să mănânci urzici, spun că am mâncat urzici pentru trei generaţii.“

Săptămânal, sub paza nemţească, la cimitir erau petrecuţi unul sau doi ostaşi. „Nemţii erau, cel puţin, mai cu respect faţă de morţi. Le-au pus, totuşi, o cruce la căpătâi, nu ca ungurii, care i-au aruncat într-o groapă comună.“

Libertatea a mirosit a Katiuşe

Ştefan Sohaciu era în acest lagăr când, în noaptea de 28 aprilie 1945, un zgomot asurzitor, i-a trezit pe toţi prizonierii din somn. „Camarazii mei care auziseră astfel de zgomote pe front au recunoscut imediat că aceste explozii sunt provocate de Katiuşele ruseşti, semn că frontul nu poate fi la mai mult de 10 kilometri depărtare. Atunci, în lagăr au început să se facă pregătiri pentru primirea eliberatorilor. Pentru a se evita orice confuzie privind identitatea noastră, ne-am hotărât  ca o delegaţie din care să facă parte un ofiţer care cunoştea limba rusă şi un purtător al unui steag alb, confecţionat dintr-un cearşaf fixat pe o prăjină, să stea la poarta lagărului şi, în momentul apariţiei primului ostaş sovietic, să-i comunice cine suntem“, detaliază nonagenarul planul prizonierilor.

La prânz, primul ostaş sovietic şi-a făcut apariţia, dar nu a fost nevoie să-i spună nimeni cine sunt soldaţii din lagărul german, fiindcă a înţeles despre ce era vorba. Ducea în mâna dreaptă o sticlă cu băutură, iar în stânga îşi târa arma cu patul pe pământ. Le-a spus românilor să stea liniştiţi în lagăr şi să aştepte sosirea grosului trupelor.  Şi au aşteptat o vreme. Îşi petreceau timpul vizitând împrejurimile satului. Spre sfârşitul lunii iunie, atenţia le-a fost atrasă de un afiş mare, în care se spunea că toate persoanele strămutate în Germania după 1939 să se prezinte la primăria oraşului Berlin ca să primească un document cu care să poată să se repatrieze.

S-au dus şi ei la locul indicat şi, deşi holurile erau pline de persoane care voiau să se repatrieze, chiar în acea zi au primit un document scris în limbile germană şi rusă cu care puteau călători pe calea ferată fără să plătească şi în care scria că, oriunde se vor prezenta, li se vor da hrană şi adăpost. După ce au schimbat mai multe trenuri au ajuns, în sfârşit, acasă. Dar pentru tânărul Ştefan problemele nu aveau să se sfârşească. 

image

Ştefan Sohaciu, la monumentul închinat eroilor, la Gurahonţ Arhivă personală 

„Necorespunzător“ pentru noua ordine

După 1948, toţi ofiţerii activi sau în rezervă au fost îndepărtaţi din Armată şi înlocuiţi cu cei care aveau cel mult patru clase primare. În aceste condiţii, lui Ştefan Sohaciu i-a fost greu să-şi găsească de lucru. După război, s-a angajat ca pedagog la un liceu comercial, de unde a fost forţat să demisioneze pentru că nu a vrut să se înscrie în Partidul Naţional Popular. A avut apoi mai multe locuri de muncă, inclusiv notar (secretar de primărie) la o comună. A lucrat o perioadă la CEC, de unde a fost dat afară după reforma monetară din 1952, ca fiind „necorespunzător“.

„Era ca o cerneală simpatică acest «necorespunzător», se ştia despre ce e vorba, se citea cu ochii partidului. Am fost însă declarat corespunzător ca muncitor necalificat la Uzina 1 Mai“, spune el. În 1965 a făcut Facultatea de română-franceză la Universitatea din Bucureşti şi a fost profesor până la ieşirea la pensie, în anul 1986. Are gradul de sergent major, întrucât i-a fost pierdută fişa matricolă. 

Pe aceeaşi temă:

Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial

Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat

Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“

Poveştile impresionante ale eroinelor în halate albe din spatele frontului: „Am tratat şi români, şi nemţi, şi ruşi“

Suferinţele unui ofiţer român în lagărul sovietic Oranki. „Şocul a fost când am văzut căruţe trase de români înhămaţi. Nu a fost o zi în care să nu-mi fie foame“

Distrugătoarele României, aşii Marinei care au ajuns la fier vechi din cauza ruşilor. Navele erau mai bine echipate şi mai rapide decât cele pe care le avem azi

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite