Cum a salvat un român 1.400 de evrei de la moarte negociind cu ofiţerii SS: „Vor fi 10.000 de dolari pe cap de evreu, 5.000 plătiţi imediat şi 5.000 în Palestina“
0Szigmond Kalocsai, un evreu născut în România, a negociat cu naziştii salvarea unui milion de evrei a căror viaţă era în pericol. Precipitarea luptelor de pe front şi preţul foarte mare cerut de SS-işti au făcut ca doar 1.400 dintre urmaşii lui David să fie salvaţi de la exterminarea în lagăre.
În ultimii ani de viaţă, Szigmond Kalocsai, un evreu născut în România, a fost internat într-un sanatoriu din Franţa, unde a decedat în 2010. Acolo l-a cunoscut scriitorul Adrian Irvin Rozei, care ne-a detaliat povestea acestui erou mai puţin cunoscut. Încet-încet, evreul sătmărean şi-a deschis sufletul şi i-a spus scriitorului povestea vieţii lui.
Szigmond Kalocsai s-a născut la Satu Mare, la 14 august 1922, într-o familie de evrei burghezi. Din cei 50.000 de locuitori ai localităţii, între 14.000 şi 16.000 erau evrei. A învăţat într-un liceu român, cu toate că la 150 kilometri de oraşul lor, la Oradea, exista unul evreiesc. „Am studiat la liceul laic român, unde n-aveam voie să vorbim ungureşte. Românii rezistau cum puteau la acest naţionalism maghiar, de exemplu, organizând concursuri de limbă română pentru funcţionari şi cel care nu vorbea româneşte nu era licenţiat“, îşi amintea el, potrivit jurnalistului Adrian Irvin Rozei.
Primul oraş eliberat
Oraşul său a devenit unul unguresc după Dictatul de la Viena, din 1940. „În momentul intrării în Satu Mare, primul oraş «eliberat» de către unguri, Horty a sosit pe 5 septembrie călare pe un cal alb. Pe balcon, unde toată familia privea defilarea, erau două persoane care plângeau: tatăl meu şi cu mine.
Tatăl meu, de bucurie pentru că îşi regăsea drapelul şi ţara sa, şi eu, pentru că ştiam ce ne aştepta: nu deportarea, nu holocaustul, asta n-am prevăzut-o, însă ştiam că vor intra în vigoare anumite legi antievreieşti şi că exista un «numerus clausus» în universităţile din Ungaria în momentul retrocedării unei părţi din Transilvania.“
În paralel, mulţi evrei făceau parte dintr-una dintre cele trei mişcări sioniste, printre care şi Klal, unde erau înscrişi cei care, mai târziu, au fondat statul Israel. „Pe vremea aceea, circula în Ungaria o glumă care spunea: «Ce-i un adevărat sionist? E un evreu care încearcă să trimită în Israel un al treilea evreu, cu banii celui de-al doilea!», povestea el.
„Am aflat de la polonezi despre existenţa lagărelor“
Războiul i-a permis să urmeze doar doi ani cursurile unei facultăţi de inginerie textilă, la Budapesta, pentru că în 1942 a fost înrolat în armata ungară. Fiind născut în Transilvania, a fost înrolat nu la Budapesta, ci în oraşul Baia Mare. „Colonelul Emeric Revitzki a decis că voi lucra în funcţia de secretar, în biroul alăturat de al său, şi astfel mi-a salvat viaţa, ca şi altor sute de evrei de sub ordinele lui. Era un om excepţional. După război, am aflat că a fost decorat atât de guvernul ungar, cât şi de cel român. După câte ştiu, e singurul militar de carieră ungur decorat de guvernele staliniste“.
Dar românul nostru avea să devină salvatorul a mii de evrei, primind o sarcină care a atârnat greu pe umării săi. Într-o zi, a primit un telefon de la prietenul său Rudolf (Rezső) Kasztner, din Cluj, de profesie jurist şi jurnalist (n.r. – sionist evreu din Transilvania şi Ungaria, care a condus organizaţia evreiască de asistenţă Va’ad HaEzrah Vehatzalah). „Mă cheamă la el şi-mi spune că trebuie să negocieze direct cu SS-iştii, ca sionist, pentru a salva un milion de evrei şi să-i transport în Palestina“.
Ideea i s-a părut nebunească şi iniţial a vrut să refuze. După câteva zile, a fost chemat la o întâlnire la care mai erau prezenţi Rudolf Kasztner şi Joël Brand, şeful „Betar“-ului. „Am înţeles din discuţiile cu ei că dacă nu încercăm să facem nimic vom fi deportaţi. Pe atunci, nu ştiam nimic despre deportare, însă, din ziua când am început să colaborăm, unul dintre noi a fost desemnat să ajute vreo cincizeci de tineri evrei polonezi, dintre care unul scăpase dintr-un lagăr de concentrare din Polonia şi care trăiau în mod clandestin în Ungaria. Trebuia să le obţinem nu numai acte, dar şi o locuinţă şi hrană. Ei ne-au
informat, pentru prima oară, că lagărele de concentrare există, pentru că nu ştiam nimic“, povesteşte el cum a aflat de ororile naziste.
Viaţă contra portocale
Aşa au început negocierile, grupul sioniştilor fiind format din 12–13 persoane. Liderii sionişti au cerut o audienţă la Hermann Krumey, marele şef SS pentru Ungaria. Au fost primiţi şi, după ce i-au spus că vor să salveze un milion de evrei, dând în schimb Germaniei produse de care are nevoie, cu excepţia armamentului, ofiţerul le-a spus: „Reveniţi peste trei zile, aştept ordinele“.
La a doua întâlnire, la care a participat şi Szigmond Kolocsai, reprezentanţii evreilor au cerut de la nazişti hârtii de liberă circulaţie semnate de SS. „Scopul acestor «Aussweiss-uri» era să nu putem fi arestaţi în stradă de jandarmii unguri“, explică el. „Guvernul instalat de germani avea un prefect, numit Endre, care era în acelaşi timp comandantul jandarmeriei ungare. Mai răi decât jandarmii unguri, care purtau după tradiţie o pană de cocoş la şapcă, nu erau alţii. Mai antisemiţi nu existau. Pe lângă ei, membrii SS păreau nişte umanişti“.
Aşa au continuat negocierile dintre evrei pe de o parte şi Hermann Krumey de cealaltă parte care, după fiecare întâlnire, redacta un raport şi îl trimitea superiorilor săi. Când s-a pus problema bunurilor de care nemţii au nevoie, date în schimbul salvării evreilor, s-au cerut camioane militare. Cum acest lucru nu era posibil, s-a propus o listă de produse care nu mai existau în Europa întrucât exportul lor era imposibil din cauza războiului: cacao, ciocolată, banane, portocale, însă nemţii au refuzat.
„Negocierile au mai durat câteva săptămâni, când Krumey a spus răspicat: «Trebuie să terminăm! Va fi 10.000 de dolari pe cap de evreu, 5.000 plătiţi imediat şi 5.000 la sosirea în Palestina, pentru care vom indica un cont în Elveţia unde americanii trebuie să-i vireze»“, îşi aminteşte Szigmond Kalocsai.
Negociator la 22 de ani
În timp ce negocierile se purtau, istoria îşi urma cursul şi jandarmeria ungară începuse instalarea ghetourilor în toată ţara. Lucrurile se precipitau şi Krumey i-a anunţat că nu are decât două sinagogi la dispoziţie, unde pot fi aduse maximum 1.500 de persoane, acestea urmând să facă parte din primul transport de evrei spre libertate. Oamenii au fost cazaţi claie este grămadă, totul sub supravegherea SS-iştilor. În perioada negocierilor, Kalocsai era însărcinat cu aprovizionarea celor 1.400 de evrei selecţionaţi, care se aflau în sinagogile ce le fuseseră puse la dispoziţie. În fiecare zi, însoţit de doi ofiţeri SS, el se ducea cu un taxi la piaţa din oraş, de unde sosea cu proviziile necesare grupului.
„Merită să amintim că, în momentul descris, Kalocsai nu avea decât 22 de ani. Însă iniţiatorul acestei operaţii, Reszo Kasztner, el însuşi originar din Cluj, remarcase capacităţile lui excepţionale de organizator şi îi încredinţase o misiune de mare responsabilitate“, subliniază Adrian Irvin Rozei.
Adrian Irvin Rozei şi Szigmond Kalocsai
Cum s-a întocmit lista celor salvaţi
Nu le-a fost uşor să decidă cine va fi salvat. Au considerat că prioritari erau cei 50 de evrei polonezi, scăpaţi din lagăre, care erau clandestini şi într-o situaţie cu mult mai dificilă. Pe urmă, au decis că trebuie salvaţi evrei unguri de seamă, cei care urmau să formeze, după terminarea războiului, „intelighenţia“ distrusă de nazişti. „Am ales profesori, psihologi, scriitori, vreo 50 sau 60 persoane. Mai apoi, un grup de sionişti, bogaţi sau săraci. Cea de-a patra categorie: cei care plăteau, nu numai pentru ei, ci în totalitate“, povestea Kolocsai.
Au strâns aur, bijuterii, devize, care reprezentau preţul libertăţii şi al vieţii. „Cu aceste valize, ne-am dus într-un hotel în care ne aşteptau bijutieri germani. Ne-am instalat fiecare dintre noi cu o valiză, şi un contabil german în mod conştiincios, nota fiecare obiect. Un SS-ist recupera foile, una câte una, şi aduna cifrele, până când, la un moment dat, a spus: «Halt! Avem suma!». Am împachetat în valize ce rămăsese şi am plecat.“
Însă, mai întâi, Szigmond s-a dus acasă, la Satu Mare, şi a încercat să-şi convingă familia să participe la această aventură. Tatăl lui a refuzat cu argumentul că „e o capcană şi nemţii nu vă vor lăsa niciodată să plecaţi!“. Mai mult, el era sigur că nu i se poate întâmpla nimic rău pentru că era erou de război, din prima conflagraţie mondială. Gândea aşa cu toate că, în acel moment, familia trăia închisă într-un ghetou. Este cel mai mare regret al eroului nostru: că toată familia sa a fost deportată şi a pierit în lagărele de concentrare.
Drumul spre libertate sau spre moarte
În varianta iniţială, grupul de evrei trebuia să coboare pe Dunăre, până la Constanţa, şi de acolo, să plece cu un vapor în Palestina. Cum însă, între timp, armata sovietică ajunsese aproape de frontierele României, planul a fost modificat.
După trei zile, Krumey le-a spus: „Trebuie să terminăm. Vă vom duce cu trenul la Marsilia şi, de acolo, veţi pleca în Palestina“. Au fost îmbarcaţi într-un tren cu vagoane pentru călători de clasa a III-a şi cu un vagon de clasa a II-a, pentru cei patru însoţitori SS care păziseră sinagoga. Câteva compartimente erau rezervate bătrânilor şi bolnavilor, pentru că grupul era format din persoane de la sugari la 80 de ani. Jandarmii unguri au încercat să-i oprească, sub pretext că linia a fost bombardată, însă, cu ajutorul celor patru SS-işti,
cei 1.400 de evrei s-au urcat din nou în tren şi au ajuns într-un final la Viena, unde au fost aşteptaţi de Krumey şi de încă un ofiţer nazist. Aici, li s-a spus că nu-şi pot continua drumul întrucât liniile sunt bombardate şi că, pe moment, se vor opri într-un lagăr. „Ajungem la un lagăr, unde suntem cazaţi în şase barăci, unele lângă altele. Krumey ne spune că suntem într-un «Beforzugtest lager», adică un «lagăr privilegiat». Urmărind traseul trenului, cu hărţile aduse de acasă, au constatat că se aflau la Bergen-Belsen, în nordul Germaniei“, a povestit Szigmond Kalocsai.
În realitate, acest lagăr de concentrare se compunea din trei secţii: în prima se aflau piloţi occidentali, mai ales englezi, care aşteptau să fie schimbaţi cu omologii lor germani, căzuţi dincolo de liniile inamicului, în a doua, se aflau evreii din Ungaria, care se bucurau de o situaţie relativ privilegiată: aveau destulă mâncare, nu erau obligaţi să muncească, organizaseră chiar o viaţă culturală comunitară, iar în ultima se găseau cei care, în teorie, veniseră ca să muncească, dar care, în realitate, erau condamnaţi la o moarte crâncenă, în scurt timp.
Jumătate din banii contractului fuseseră plătiţi din sumele adunate de la evreii unguri. Restul urma să fie achitat de organizaţiile evreieşti internaţionale. În acest scop, Joël Brand, mâna dreaptă a lui Kaszt-
ner, a fost autorizat de SS-işti să plece cu un avion militar la Istanbul, unde el trebuia să convingă autorităţile evreieşti să le dea banii necesari.
La începutul lunii iulie 1944, au fost treziţi noaptea din somn, Krumey reclamând că nicio centimă nu a fost plătită în Elveţia şi, în consecinţă, vor fi transferaţi în lagărul alăturat, de muncă. Însă, pentru a le arăta că nemţii sunt de bună credinţă, deciseseră că vor demonstra că cei 1.400 de evrei sunt în viaţă. Cum au făcut asta? „A tras la sorţi la întâmplare 10% din nume, adică 140, separând chiar familii, şi a spus: «Vă urcaţi în camioane şi plecaţi în Elveţia!». După şase zile, ploua cu cărţi poştale din Elveţia, cu codurile convenite, certificând că au sosit cu bine“, îşi amintea Szigmond Kalocsai.
Lupta cu tifosul şi febra tifoidă
Aşteptând ca a doua jumătate din sumă să fie plătită, rezervele de hrană se împuţinau dar, ce era mai grav, apăruse febra tifoidă. În lagăr sosiseră primele grupuri evacuate din Polonia, printre care ţigani şi prizonieri ruşi. „Atunci am înţeles că ceea ce contează nu e rezistenţa fizică, ci rezistenţa morală. Ruşii şi ţiganii, care trăiseră dintotdeauna în condiţii sanitare mizerabile, cădeau ca muştele, după apariţia tifosului. Ştiam că tifosul se propagă prin păduchi şi, ca să nu-i luăm, ne spălam chiar şi în aceeaşi apă, în acelaşi hârdău, chiar şi câte cincizeci, însă de două ori pe zi. Şi ne rădeam în fiecare zi, chiar şi cu aceeaşi lamă, numai ca să nu se propage boala“.
Auschwitz, cuvântul tabu
În lagăr soseau grupuri de deportaţi de la Auschwitz. „O pereche din Cluj, din familia Kasztner, a recunoscut-o pe una dintre fiicele lor. A doua zi, s-a dus comandantul lagărului şi i-a spus: «Domnule comandant, am văzut-o pe fiica mea în grupul sosit de la Auschwitz. Vă rog să o transferaţi în grupul nostru». Comandantul a răspuns: «Da». A doua zi, cei din lagăr au venit să caute perechea, sub pretextul de a-şi recupera fiica. Nu i-am mai revăzut niciodată. Din informaţiile obţinute, comandantul ar fi luat această decizie pentru că au pronunţat cuvântul «Auschwitz»“, îşi amintea, peste mulţi ani, eroul nostru.
Era 4 decembrie când, puţin după miezul nopţii, Krumey i-a anunţat: „Doamnelor şi domnilor, plecaţi peste o oră în Elveţia!“. La început, nu l-au crezut, oamenii temându-se că sunt trimişi, la rândul lor, în lagărul de exterminare. O oră mai târziu, erau în trenuri încălzite, de clasa a III-a şi plecau cu toţii de la Bergen-Belsen. Toţi cei veniţi din Ungaria. Lipseau numai două persoane. Însă lista lor se îmbogăţise cu doi nou-născuţi.
Probleme în Elveţia
La 7 decembrie, la Lindau, au fost luaţi în primire de autorităţile elveţiene. Szigmond este numit şef, pentru că vorbea mai multe limbi. Elveţienii i-au ţinut doar 15 zile, timp în care le pregăteau plecarea spre Algeria, întrucât nu voiau să aibă de-a face cu refugiaţii. „De acolo am trimis telegrame lui Churchill, Roosevelt, Stalin, De Gaulle explicând că nişte nenorociţi de refugiaţi evrei se află în Elveţia şi că autorităţile locale vor să ne deporteze în Algeria“. Însă autorităţile nu cedau. A doua zi, 1.400 de persoane, femei, copii, bătrâni, erau toţi goi puşcă, afirmând că dacă autorităţile locale vor să îi transporte astfel prin Elveţia, ei sunt de acord. În cele din urmă, elveţienii au cedat. Aici au rămas evreii până în august 1945, când majoritatea s-au întors în Ungaria. Vreo 400 dintre ei au ajuns în Palestina. ;
A doua fugă spre libertate a lui Szigmond Kalocsai
Sătmăreanul Szigmond Kalocsai a rămas în Elveţia şi a decis, împreună cu alţi câţiva camarazi să plece în Italia ca să ajute rezistenţa la luptele împotriva armatei germane conduse de mareşalul Albert Kesselring.
„Eram 12 persoane. Am părăsit Elveţia în mod clandestin, am rămas însă foarte puţin timp, pentru că ne-am dat seama că nu erau serioşi şi că italienii erau nişte gugumani. În realitate, am avut impresia că, pentru ei, rezistenţa nu era decât un pretext pentru a-şi lichida conflictele personale între familiile mai mult sau mai puţin duşmane. Trecusem în Val d’Aosta şi în oraşul Aosta cu hârtiile elveţiene de refugiaţi, aşa că ne puteam instala câtăva vreme ca să vedem de unde bate vântul. Am fost conduşi la vreo 15 kilometri în munţi, unde am întâlnit un grup de rezistenţă de vreo 60 de persoane. În zece zile n-am auzit decât un singur foc de puşcă, în schimb certuri şi jocuri de cărţi. Drept pentru care am decis să ne întoarcem în Elveţia“, povestea el.
Afaceri cu stofe în Elveţia
O perioadă, a făcut comerţ cu stofe, din plictiseală. „Am remarcat că funicularul care trecea pe lângă hotelul nostru se urca până la Rochers-de-Naye, la 1.800 de metri şi că, în timpul iernii, când zăpada era înaltă, poştaşul lua schiurile şi mergea din fermă în fermă pentru a distribui scrisorile. Mi-a dat ideea de a reveni la meseria mea de bază, textilele, şi aşa am găsit un grosist în cartea de telefon din Lausanne, numit Dreyfuss. Mă duc să-l întâlnesc, mă primeşte, îi arăt cartea de refugiat elveţian, bagă mâna în buzunar ca să-mi dea de pomană, dar îi răspund că nu am venit pentru asta, că nu sunt un cerşetor: aş vrea o bucată de stofă fără tichet şi fără bani, pe care nu-i am. Ca să scape de mine, îmi dă stofa cerută. După câteva zile, revin cu banii câştigaţi şi cumpăr trei bucăţi de stofă. După numai o lună, cinci sau şase băieţi din hotel lucrau deja pentru mine“, îi povestea Kolocsai lui Adrian Irvin Rozei.
Conform legii elveţiene, orice refugiat putea cere să fie eliberat dacă avea în cont suficienţi bani pentru a trăi o lună. Când a strâns destui bani, s-a eliberat, dar a continuat acest comerţ, locuind într-o pensiune din Lausanne.
Ce a regăsit acasă: sinagoga şi casa lor, distruse
După război, în 1945, a decis să se întoarcă în Ungaria, cu ajutorul celor de la Crucea Roşie. Sinagoga din Satu Mare era distrusă, iar aceeaşi soartă a avut-o şi casa lor. „N-am rezistat, era mai presus de puterile mele. Prea multe amintiri, o lume care s-a dărâmat. Aveam aceeaşi senzaţie ca şi cum aş fi fost în comă avansată, dar încă lucid. Aveam impresia că nu mai controlez nimic, era ca nisipul care-ţi curge printre degete“, îşi amintea Szigmond Kalocsai.
Cu lacrimi în ochi s-a dus la Budapesta, unde a muncit ca un sclav la fabrica de textile pe care o avea. Cu acordul autorităţilor comuniste, a organizat un fel de troc: blănuri contra maşini textile din Belgia, ceea ce i-a permis să voiajeze de mai multe ori în Occident. Pierde din nou totul odată cu naţionalizarea din 1948. „Uzina este închisă de poliţia economică, sunt dat afară şi acuzat de tot felul de scorneli, după modelul clasic comunist. N-am semnat nimic, am rezistat şi după multe eforturi, am reuşit să ies din închisoare, unde am rămas numai zece zile. După legile regimului comunist de pe atunci, dacă nu semnai, nu exista nicio probă. Pe urmă, lucrurile s-au schimbat“.
Evadare într-un car cu fân
Decide să părăsească Ungaria împreună cu familia. Nu reuşeşte să plece în mod legal, însă trec graniţa în Austria ascunşi într-un car cu fân. Ajunşi la Paris, s-au instalat în mansarda unui hotel la parterul căruia funcţiona un bordel. „Ajunsesem pe 7 decembrie 1948 la Gare de l’Est cu paşapoarte «Regatul Ungariei», ţară necunoscută aici, pe care le traficasem cu vize pentru Honduras, plătite 50 dolari la Viena. Pe baza acestor vize false, elveţienii şi francezii au eliberat o autorizaţie de trecere, fără oprire“, spunea Kalocsai.
„Szigmond a reuşit chiar s-o convingă pe funcţionara de la Prefectura de poliţie din Paris să le dea hârtii de sejur, pentru cinci zile“, continuă Adrian Irvin Rozei. „Cum a făcut? După ce s-a uitat la actele prezentate, funcţionara a spus: «Tot ce văd e fals! Care-i adevărul?». Atunci, Kalocsai a deschis uşa biroului şi i-a arătat cele 11 persoane din familia lui, care aşteptau decizia ei. «Toţi oamenii aceştia trebuie să mănânce ceva! Ăsta-i adevărul!». Văzând asta, funcţionara i-a acordat viza, ba chiar a scos 50 de franci din buzunar, ca să-i ajute. Şi aşa, din cinci zile în cinci săptămâni, dintr-o lună într-un an, au trecut cinci ani şi întreaga familie a putut face cererea de naturalizare, în Franţa“, precizează Rozei.
După şase luni, au primit o scrisoare de la Ministerul de Finanţe în care li se cerea să plătească 25 de franci pentru că obţinuseră naţionalitatea franceză. „Cum se poate? Cumnatul meu a cerut-o în acelaşi timp, are doi copii născuţi în Franţa şi a fost amânat peste cinci ani. De ce? Mă duc la Ministerul Populaţiei, unde sunt primit şi mi se explică: «E simplu! Cum se scrie numele dumneavoastră?» «Kalocsai
cu K!» «Şi cumnatul?» «Se numeşte Politzer» «Deci cu litera P? E clar: alocaţia era valabilă până la litera L!». Iată cum devii francez“, relata Szigmond Kalocsai, care a trăit în Franţa până la sfârşitul vieţii sale, în decembrie 2010.
„După ce am auzit această relatare cutremurătoare, am rămas în contact cu Szigmond Kalocsai. Mărturisesc că n-am reuşit să vorbesc niciodată cu el româneşte, însă, am remarcat că înţelegea perfect tot ce-i spuneam“, povesteşte Adrian Irvin Rozei pentru „Weekend
Adevărul“. „El mi-a arătat nenumărate documente de familie, şi mi-a permis să le utilizez în textul scris atunci, sub titlul „La masă cu diavolul!“. Îl sunam din trei în trei luni. De fiecare dată, sănătatea lui era tot mai şubredă, până când, în ianuarie 2011, soţia lui m-a anunţat că Szigmond ne-a părăsit în luna decembrie a anului precedent“, spune Rozei.
Szigmond Kalocsai şi sora sa
Film despre trenul evreilor unguri
În aprilie 2012, Adrian Irvin Rozei a aflat că un film intitulat „Le juif qui negocia avec les nazis“ („Evreul care a negociat cu naziştii“) urma să fie prezentat în premieră pe ecranele pariziene. A alergat la seara de lansare a filmului, care povesteşte aventura lui Reszo (Israel) Kasztner (foto) şi a grupului din care făcea parte Szigmond Kalocsai. Acest film, realizat de Gaylen Ross, a fost prezentat în Statele Unite sub titlul „Killing Kasztner“. Filmul a rulat în prezenţa realizatoarei şi a fost urmat de o dezbatere cu publicul, printre care se afla şi un supravieţuitor al „trenului evreilor unguri“ din 1944, care avea, pe atunci, numai 11 ani.
Filmul şi dezbaterea care a urmat au avut ca subiect esenţial: „Kasztner: erou sau trădător?“ pentru că, în 1957, Reszo a fost împuşcat, în plină stradă, la Tel Aviv, de către un extremist de dreapta, care-i reproşa contactele cu Eichman, înaltul responsabil nazist care s-a ocupat de acest grup. Acest eveniment a fost precedat de nenumărate polemici, procese, dezbateri contradictorii care continuă până astăzi, la mai bine de 70 ani de la sfârşitul acestei tragedii. Fiica lui Kasztner se mai luptă, încă, pentru reabilitarea „evreului care a negociat cu naziştii“.
Adrian Irvin Rozei spune că în această dezbatere preferă să-i lase ultimul cuvânt lui Szigmond Kalocsai: «Kasztner a salvat două grupuri de evrei: al nostru şi cel care, ajuns la Theresienstatd, a fost eliberat de aliaţi. Mie, Kasztner mi-a salvat viaţa şi nimic nu e mai preţios. Nu ştiu dacă mărturia mea va fi luată în consideraţie. În orice caz, dacă mai există supravieţuitori din grupul nostru, ei nu vor putea spune altceva decât ce-am spus eu»“.
De altfel, Szigmond Kalocsai a înregistrat, în 1995, o casetă în care povesteşte în detaliu toată această aventură. Caseta poate fi consultată în arhiva „Survivors of the Shoah“, din Statele Unite ale Americii.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
